ICCJ. Decizia nr. 6831/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6831/2011
Dosar nr.5197/108/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată sub nr. 5197/108/2009 la Tribunalul Arad, reclamantul M.P. a solicitat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea sa de către regimul comunist din România la 3 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea averii personale, în sumă de 1.000.000 euro. În fapt a arătat că prin Sentinţa nr. 21 din 9 ianuarie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în Dosarul nr. 964/1953, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 a fost condamnat la 3 ani temniţă grea, 3 ani degradare civică şi confiscarea averii personale.
Prin Sentinţa civilă nr. 84 din 11 februarie 2010 instanţa a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR în ziua plăţii.
Pentru a dispune astfel, din probele administrate instanţa a reţinut că în baza sentinţei penale sus-menţionate şi în executarea acesteia, reclamantul a fost transferat de la Timişoara la Piteşti, condiţiile în care a fost ţinut au fost deosebit de grele, un adevărat infern concretizat prin măsuri cu caracter de exterminare.
Reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 şi în momentul de faţă beneficiază de acest drept, însă acest drept este modic şi nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către reclamant ca urmare a măsurilor cu caracter politic, a căror victimă a fost, cât şi consecinţele ulterioare.
Prin măsura impusă reclamantului, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului la libertate – drept de a circula, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale (onoare, reputaţie) precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu prietenii, apropiaţii, rudele – vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamant.
Ulterior, prin Încheierea dată în camera de consiliu din 26 februarie 2010, a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitiv şi considerente, obligând pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, astfel cum în mod corect s-a prevăzut în minuta sentinţei, disp. art. 281 C. prov. civ. fiind incidente.
Reclamantul a declarat apel atât împotriva sentinţei cât şi a încheierii solicitând schimbarea lor în parte, iar pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Reclamantul a învederat că se impune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, invocând că instanţa nu a avut în vedere în totalitate starea de fapt din speţa dedusă judecăţii.
A reiterat susţinerile expuse în cererea cu care a sesizat prima instanţă, a relevat suferinţele fizice şi morale suportate, a făcut trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a invocat neobservarea de către tribunal a efectelor anilor de detenţie asupra vieţii şi sănătăţii şi statutului său social.
Pârâtul a invocat omisiunea instanţei de reconstituire a dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare a reclamantului.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 94 din 21 aprilie 2010 a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, ambii apelanţi critică – evident, de pe poziţii opuse cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de prima instanţă.
Poziţia foştilor deţinuţi politici şi a familiilor acestora şi atitudinea (nu doar a) oficialităţilor faţă de aceste persoane era notorie şi nu mai trebuie probată, documentele la care reclamantul a făcut referire fiind doar o parte din multitudinea celor publicate după anul 1989 şi la care orice persoană, inclusiv reprezentantul pârâtului, poate avea acces.
Pe de altă parte, prima instanţă a avut în vedere şi beneficiile efective recunoscute reclamantului prin Decretul-Lege nr. 118/1990, referindu-se şi la OUG nr. 114/1999, s-a referit şi la principiul proporţionalităţii şi la practica internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, în fine, s-a preocupat şi de necesitatea evitării îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului.
Stabilind cuantumul despăgubirilor datorate de pârât, prima instanţă a avut în vedere necesitatea unei dezdăunări rezonabile a reclamantului pentru prejudiciul suferit în sensul Legii nr. 221/2009, iar hotărârea pronunţată este temeinică şi legală.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Reclamantul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- În mod nelegal cuantumul despăgubirilor morale nu a fost acordat aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată respectiv suma de 1.000.000 euro.
- Pentru soluţionarea corectă şi pertinentă a cauzei trebuia să se facă trimitere şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Pentru constatarea caracterului politic al condamnării era necesar reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată sentinţa de condamnare. Considerentul că faptele pentru care a fost condamnat constituie de drept condamnarea cu caracter politic nu înlătură obligarea reclamantului să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea caracterului politic.
- Nu s-a cercetat situaţia de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica despăgubirile morale şi se solicită în principal respingerea acţiunii iar în subsidiar reducerea despăgubirilor acordate.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată următoarele:
Cererile de recurs vor fi soluţionate printr-o singură analiză având în vedere că, ambii recurenţi critică cuantumul despăgubirilor acordate, din perspective diferite, recurentul-reclamant criticând că, suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este excesiv de mică, iar pârâtul dimpotrivă ilustrează că despăgubirile acordate sunt excesiv de mari. Recurentul-pârât în plus, aduce critici şi cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării, în sensul că nu s-a probat acest aspect.
1. Caracterul politic al condamnării, motivul de recurs ilustrat de recurentul-pârât.
Potrivit Legii nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945.
Constituie de asemenea condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (4) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobat cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În speţă, recurenta-pârâtă a arătat, prin criticile formulate că nelegal s-a constatat caracterul politic al condamnării, fără a se trece la reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată sentinţa de condamnare a reclamantului.
Reclamantul a dovedit caracterul politic al condamnării de 3 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică cu confiscarea averii personale, depunând la dosar Sentinţa penală nr. 21 din 9 ianuarie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în baza dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949, calificată ca fiind de drept condamnare cu caracter politic în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 221/2009.
Reconstituirea dosarului, aşa cum solicită pârâtul, se impune numai în situaţia în care, persoana care solicită despăgubiri, ar fi condamnate pentru alte fapte, decât cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 221/2009.
În atare condiţii, motivul de recurs ce vizează nedovedirea caracterului politic al condamnării de către reclamant apare ca nefondat.
2. Cuantumul despăgubirilor morale acordate.
Motivul de nelegalitate privind cuantumul daunelor morale a fost susţinut de ambii recurenţi dar, din perspective diferite, în sensul că recurentul-reclamant a ilustrat că suma de 60.000 euro acordată de instanţele fondului este excesiv de mică, iar recurentul pârât a susţinut dimpotrivă reducerea despăgubirilor acordate.
Orice persoană care se încadrează în ipoteza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 are deschisă în mod indubitabil calea acţiunii în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri decurgând din condamnarea politică la care a fost supus.
Condamnările de acest gen au cauzat persoanei vizate un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţe dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale – onoare, reputaţie – precum şi cele care se situează în domeniul efectiv al vieţii umane – relaţiile cu familia, prietenii apropiaţi, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercursiuni în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i afectate viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Existenţa prejudiciului moral nu trebuie dovedită, cum greşit susţine recurentul-pârât prin motivele de recurs, ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la onoare, la reputaţie, respectiv suferinţele fizice şi psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane, ocrotite în prezent prin Constituţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferinţelor îndurate nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce ţin atât de condamnarea efectivă, cât şi de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial cât şi profesional.
În speţă, la determinarea cuantumului despăgubirilor morale, trebuie analizat atât suferinţele efective produse reclamantului, care a decedat pe perioada derulării procesului, acţiunea fiind continuată de moştenitorii acestuia, cât şi repercursiunile faptelor imputate asupra părţii însăşi, procedând în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate.
Cuantificarea daunelor morale se va face de o manieră care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparaţie de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge la situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În concluzie, suma de 10.000 euro acordată la acest moment celor doi moştenitori ai reclamantului, în calitate de soţie supravieţuitoare şi respectiv fiu al defunctului faţă de care s-a dispus măsura condamnării la 3 ani închisoare şi 3 ani degradare civilă, este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauza ca urmare a condamnării lui M.P.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va casa în parte Decizia şi sentinţa în sensul că va reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la 10.000 euro. Se va menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează în parte Decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 84 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la 60.000 euro la 10.000 euro.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.F.A. şi M.F. împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6832/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6828/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
