ICCJ. Decizia nr. 6836/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6836/2011
Dosar nr.1307/115/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 26 martie 2010, reclamanta V. (P.) F. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării sale cu caracter politic.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în anul 1951 a fost condamnată pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale" la 5 (cinci) ani închisoare corecţională, 20.000 RON amendă contravenţională şi 2 (doi) ani interdicţie corecţională, în baza art. 209 C. pen. A mai arătat că după arestare a fost interogată şi bătută, că desfăşurarea procesului a fost un simulacru, iar detenţia a fost cumplită. După 4 (patru) ani a fost graţiată, însă sănătatea îi fusese afectată, iar cu stigmatul de puşcăriaşă a trăit în toată perioada comunistă.
Prin Sentinţa civilă nr. 976 din 02 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 400.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlul de despăgubiri morale. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în anul 1951, reclamanta V.F. a fost condamnată de către Tribunalul Militar Timişoara pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale" potrivit prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare corecţională, 20.000 RON amendă corecţională şi 2 (doi) ani interdicţie corecţională, fiind graţiată după 4 ani de detenţie. Reclamanta V.F. a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapte prev. de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Este evidentă lipsirea reclamantei de libertate pe o perioadă de 4 ani, cu consecinţe pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expusă dispreţului public, cu un sentiment de frustrare şi dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.
Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
Singura compensaţie oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizaţia primită de reclamantă conform prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva Sentinţei civile nr. 976 din 02 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin a declarat apel pârâtul, arătând că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea prin care a fost condamnată a fost desfiinţată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac. De asemenea, a arătat că reclamanta primeşte o indemnizaţie lunară de 875 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
În privinţa cuantumului despăgubirilor morale acordate, pârâtul a arătat că suma de 400.000 euro este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
În această privinţă a fost invocată şi OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, care stabileşte o limită maximă a despăgubirilor morale, în cazul celor condamnaţi politic fiind de 10.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 381 A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a constatat că apelul pârâtului este întemeiat doar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate şi a redus cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, la suma de 8.000 de euro. S-a reţinut că reclamanta nu trebuie să facă dovada desfiinţării hotărârii de condamnare, pentru că o condamnare pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen. din 1936 constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar art. 2 din aceeaşi lege prevede că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept.
Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta a beneficiat şi de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, nu înseamnă că este exceptată de la aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanţa trebuie doar într-o asemenea situaţie să ţină seama şi de acest aspect la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le va acorda în baza Legii nr. 221/2009.
Legislaţia nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Reclamantei i-au fost acordate de către prima instanţă despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, sumă care evident depăşeşte criteriul echităţii prezentat anterior şi din acest punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat.
Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
Astfel, prin modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru despăgubirile morale ce pot fi acordate. În cazul reclamantei V.F., care este persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, limita maximă este de 10.000 euro.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta, criticând cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, arătând că acestea nu reprezintă o compensare reală a prejudiciului suferit datorită executării pedepsei de 4 ani.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs şi de către pârât, care a invocat nelegalitatea ei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
1. Reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri în baza legii speciale, întrucât art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut dovada că a obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac.
2. Acordarea daunelor morale nu se justifică, având în vedere că însăşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
3. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
4. Suma de 8.000 euro acordată de instanţa de apel este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Stabilirea despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel care pretinde. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
În privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea nu justifică o asemenea măsură.
La acţiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure o reparaţie morală şi nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de pârât
1. Reclamanta nu trebuia să facă dovada că a obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, astfel cum susţine pârâtul, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 stabilesc că condamnările pentru mai multe infracţiuni (printre care şi cea pentru care a fost condamnată reclamanta), au de drept caracter politic, iar potrivit art. 2 din legea menţionată, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1 din lege sunt înlăturate de drept.
Or, în speţă, caracterul nelegal al condamnării şi detenţiei reclamantei este stabilit "ope legis", prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) - (2) şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd că acestea au un caracter politic şi toate efectele acestora sunt nule (înlăturate de drept).
2. Contrar susţinerii recurentului-pârât, nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-Lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (11) „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, ... măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ...".
Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care instanţele de fond au ţinut seama), iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului-pârât.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ invocat în recurs.
În consecinţă, nici această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantei în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990).
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară din speţă.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de curtea de apel.
Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, în raport şi de susţinerile reclamantelor, de durata strămutării şi de suferinţa fizică şi psihică produsă autorilor acestora prin însuşi faptul strămutării, din care derivă toate restricţiile de libertate şi umilinţele la care au fost supuşi.
Prin urmare, şi cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
Referitor la cuantumul daunelor morale, despre care reclamanta susţine că este prea redus, iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul următoarelor considerente comune:
Pe baza probatoriilor administrate câştigate cauzei şi care nu mai pot face obiect al analizei în prezenta cale de atac, precum şi prin raportare la considerentele anterior expuse, se constată că reclamanta a fost condamnată de către Tribunalul Militar Timişoara pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale" potrivit prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare corecţională, 20.000 RON amendă corecţională şi 2 (doi) ani interdicţie corecţională, condamnare cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Prin executarea unei pedepse efective de 4 ani s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Înalta Curte va constata că, în condiţiile în care instanţa de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, a acordat 400.000 euro daune morale, iar instanţa de apel a acordat 8.000 euro, sumele arătate nu reprezintă o satisfacţie echitabilă, motiv pentru care va majora cuantumul acestora la 15.000 euro.
Prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echităţii şi proporţionalităţii şi cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de reclamantă de-a lungul perioade de 4 ani de detenţie efectivă, precum şi repercusiunile aferente, Înalta Curte apreciază că suma de 15.000 euro, reprezentând mai puţin de 3.800 euro pentru fiecare an de detenţie, este o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate reclamantei, care corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a acesteia.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice va fi respins, iar recursul reclamantei va fi admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 euro, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta V.F. împotriva Deciziei civile nr. 381 A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte Decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 976 din 2 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor de la 8.000 euro la 15.000 euro.
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 381 A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6922/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6835/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
