ICCJ. Decizia nr. 6922/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6922/2011
Dosar nr.4079/2/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 10 aprilie 2007 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 3757/302/2007, reclamanţii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. şi C.A.G. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC C. SA, U.V. şi U.M., solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Piaţa M.K. şi să dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reclamanţilor.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanţilor P.I. la data de 06 octombrie 1939, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. X, fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanţii sunt moştenitorii lui G.A. care l-a moştenit pe adevăratul proprietar P.I. S-a susţinut că actul de naţionalizare este contrar C. civ., a Constituţiei din 1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr. 213/1998.
În consecinţă, cum bunul nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis valabil pârâţilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr. Y încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti prin SC C. SA, în favoarea pârâţilor U.V. şi M.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe art. 480 şi 481 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 4192 din 15 iunie 2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 435 din 29 februarie 2008 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Piaţa K., a obligat pe pârâţii U.V. şi M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat la adresa sus menţionată, construcţie şi teren aferent, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că prin actul de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 1939 transcris la Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. X, P.I. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., (fost B-dul R.E., cum s-a arătat şi prin procesul-verbal din 28 februarie 1947 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, prin care este înscris dreptul de proprietate menţionat).
Conform certificatului de moştenitor din 03 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local sector 2 Bucureşti, G.A., decedată la data de 29 mai 2000, a fost moştenitoarea testamentară a defunctului P.I., decedat la data de 06 mai 1987, în temeiul testamentului olograf din 27 octombrie 1979, în calitate de legatară universală.
Reclamanţii sunt moştenitorii legali ai defunctei G.A., în calitate de fii şi nepoţi de fii predecedaţi, în cazul lui P.D.A., G. (ulterior, T.) A.M., N.O.C., şi legatari cu titlu particular ai imobilului mai sus arătat (P.I.R. şi C.A.G., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 05 iulie 2000 emis de Biroul Notarului Public "D.D.").
Tribunalul a mai reţinut, că prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu nr. Y, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti prin SC C. SA, a vândut pârâţilor U.V. şi U.M., chiriaşi, imobilul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., compus din vestibul, hol, trei camere, cameră de serviciu, dependinţe - parter, cameră serviciu, mansardă - cu o suprafaţă utilă de 105,30 mp, şi cota indiviză de 4,94% din părţile de folosinţă comune, plus terenul aferent situat sub construcţie în suprafaţă de 26,37 mp.
Prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a imobilului situat în Bucureşti, Piaţa M.K., cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află şi acela deţinut de pârâţii persoane fizice în speţă.
De altfel, această calitate a fost recunoscută indirect şi prin dispoziţia sus-menţionată prin care s-a finalizat procedura administrativă de restituire în baza Legii nr. 10/2001, apreciindu-se de către Primăria Municipiului Bucureşti că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat - instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Reţinând că prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, s-a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit şi fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituţionale în vigoare.
În plus, s-a avut în vedere faptul că instanţele judecătoreşti sesizate anterior de reclamanţi cu acţiuni în revendicare privind apartamente din acelaşi imobil au stabilit, definitiv şi irevocabil, că autorul reclamanţilor, P.I., fiind funcţionar, făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naţionalizare, situaţie în care este evident că şi actul administrativ de aplicare a Decretului nr. 92/1950 este nelegal, imobilul neintrând în sfera de reglementare a actului normativ privind naţionalizarea (s-a statuat în acest sens, spre pildă, prin Decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 15/A din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, situaţie faţă de care dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor şi ulterior, efect al devoluţiunii succesorale, al reclamanţilor trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-şi calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului.
Reţinând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului şi recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor, s-a constatat aceştia deţin un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriaşi a avut loc privarea reclamanţilor de proprietatea lor.
Referitor la apărarea pârâţilor vizând buna lor credinţă şi a vânzătorului la momentul încheierii contractului, s-a apreciat că acţiunea în revendicare, nu poate fi îngrădită, orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispoziţiilor constituţionale de protecţie a acestui drept, şi ca atare instanţele sesizate cu asemenea acţiuni sunt chemate să soluţioneze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care este fundamentată acţiunea de către reclamanţi şi, eventual, să compare titlurile pe care părţile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.
Pârâţii deţin imobilul situat în Bucureşti, Piaţa M.K., în baza contractului de vânzare-cumpărare cu nr. Y, contract a cărei valabilitate a fost recunoscută în justiţie prin Sentinţa civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea de constatare a nulităţii absolute a acestui act.
În cadrul acestei comparări a titlurilor, tribunalul a luat în considerare împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situaţie nu se poate susţine că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane, iar buna credinţă, nu ar putea constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a avut în vedere si jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, din cauzele Străin şi alţii împotriva României, respectiv, Porţeanu împotriva României, precum şi toate cazurile ulterioare soluţionate de Curte, şi care au pus în discuţie situaţii litigioase similare că vânzarea unei părţi a bunului reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceştia să beneficieze de dreptul său. În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi, în special, Legea nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru o astfel de privare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, U.V. şi U.M., fiecare dintre cele două categorii de apelanţi invocând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 100/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii - pârâţi.
Prin Decizia nr. 404 din 27 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii U.V. şi U.M., împotriva Deciziei civile nr. 100/A din 16 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Înalta Curte a constatat că soluţia de admitere a acţiunii în revendicare s-a bazat pe raţionamentul instanţei conform căruia în pricina dedusă judecăţii, reclamanţii s-au prevalat de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, împrejurare dedusă din aceea că prin hotărâri irevocabile pronunţate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.
Totodată, s-a reţinut că o confirmare a calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor este dispoziţia emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, conform căreia părţi din imobil au fost restituite reclamanţilor (cu excepţia apartamentelor care fuseseră deja vândute). În felul acesta, s-ar fi creat reclamanţilor nu numai "speranţa legitimă" la redobândirea bunului, ci s-a recunoscut chiar existenţa unui bun în patrimoniul lor.
Instanţa de casare a apreciat însă că asemenea considerente sunt eronate, în condiţiile în care singurele hotărâri de care s-au prevalat părţile pe parcursul procesului, pronunţate în anii 2001, 2002 (având în vedere că instanţa de apel nu le particularizează) sunt cele care au soluţionat acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi cu privire la imobilul din B-dul M.K., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA.
Or, dacă prin Sentinţa civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, menţinută în apel potrivit Deciziei civile nr. 145/A din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare, reţinându-se nevalabilitatea titlului statului, în continuare, în recursul exercitat, cele două hotărâri au fost casate şi în rejudecarea cauzei, acţiunea a fost respinsă (Decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Conform considerentelor deciziei menţionate, intrate în puterea lucrului judecat, soluţia de respingere a acţiunii a fost fundamentată pe constatarea că imobilul fusese înstrăinat (şi deci, cererea a fost greşit îndreptată împotriva celor chemaţi în judecată în calitate de pârâţi), nemaiprocedându-se la analiza valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului.
Rezultă că, în aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor, instanţa de apel s-a întemeiat pe verificările jurisdicţionale conţinute de hotărâri judecătoreşti care nu mai produceau însă efecte juridice, fiind desfiinţate în calea de atac.
Tot astfel, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa a considerat că ar rezulta calitatea de proprietari şi deţinerea bunului de către reclamanţi ca efect al emiterii dispoziţiei Primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, prin care partea de imobil neînstrăinată a fost restituită acestora.
Or, o asemenea dispoziţie de restituire valorează titlu şi confirmă dreptul de proprietate cu privire la imobilul restituit, nu şi în privinţa părţii nerestituite, pentru care "speranţa legitimă" ce se putea naşte în favoarea părţii dacă ar fi apelat la dispoziţiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Aşadar, deşi referirea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este eronată întrucât ea constituie, împreună cu normele Convenţiei aşa - numitul "bloc de convenţionalitate" impunându-se ca atare statelor contractante, în acelaşi timp, instanţa a reţinut greşit incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanţilor, cu referire la hotărâri judecătoreşti a căror valoarea juridică fusese înlăturată prin casarea lor.
Această premisă eronată a dus şi la concluzia greşită a instanţei în sensul că pârâţii nu s-ar prevala în mod valabil de un bun deoarece, deşi deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă, de conformare a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, a fost în realitate, vorba de vânzarea bunului altuia.
Or, faptul că bunul ar fi al altuia - în speţă, al reclamanţilor - a fost stabilit de instanţă, astfel cum s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătoreşti ale căror efecte fuseseră înlăturate din punct de vedere juridic.
Instanţa de casare a mai apreciat că reiese instanţele de fond s-au întemeiat pe împrejurări de fapt insuficient clarificate, stabilind consecinţe juridice în legătură cu existenţa noţiunii de bun şi incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanţilor, pe baza unor realităţi juridice inexistente.
Tot astfel, aprecierea în legătură cu inexistenţa unui drept de proprietate al pârâţilor (şi în mod corespunzător, a unui bun în patrimoniul acestora) deşi se prevalau de o hotărâre irevocabilă, care le conformase contractul de vânzare-cumpărare, a avut în vedere aceeaşi situaţie premisă, constând în hotărâri anterioare care ar fi statuat asupra nevalabilităţii preluării bunului de către stat.
În consecinţă, constatând incorecta stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a concluzionat din punct de vedere juridic asupra dreptului de proprietate al părţilor şi văzând dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. Z (după admiterea cererilor de abţinere formulate în Dosarul 2495/2/2010).
Prin Decizia civilă nr. 580 A/21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise ambele apeluri, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, astfel că a fost respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, iar pe fond, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare; s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În această etapă procesuală, instanţa de apel, având în vedere cele statuate prin Decizia de casare, a verificat cine se prevalează de un bun în sensul Convenţiei şi în favoarea cărei părţi este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Spre o atare finalitate, a fost administrată proba cu înscrisuri fiind depuse la dosar: adresa nr. A emisă de SC C. SA, copii de pe actele de identitate ale reclamanţilor şi de pe actele de căsătorie ale reclamantelor C.A.G. şi T.A.M., Sentinţa civilă nr. 6178/2006 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, Dispoziţia nr. B emisă de Primăria Mun. Bucureşti, proces-verbal de predare primire nr. C emis de C.M.M.B. – A.F.I., cerere nr. D, Hotărârea nr. 1599/1998, emisă de C.G.M.B. şi contestaţia formulată împotriva acesteia la P.M.B., adresa din 29 martie 2004, emisă de Primăria sector 5 Bucureşti, Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, Hotărârea nr. 35/1997 a C.G.M.B., Dispoziţia nr. E a Primarului General al Mun. Bucureşti, Decizia civilă nr. 1602/2006, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte critica apelantului Municipiul Bucureşti prin Primar General, întemeiată pe excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului, instanţa de apel a reţinut că apelantul susţine această excepţie, invocând inexistenţa folosului practic în promovarea de către reclamant a unei asemenea pretenţii, raportat la conţinutul concret al normelor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, susţinând că atât timp cât acest act normativ statuează că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost preluate abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea şi ca atare, reclamantul nu justifica interes în vederea promovării acestui capăt de cerere.
Procedând la analiza acestei critici, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul acţiunii introductive, reclamanţii şi-au configurat exerciţiul dreptului de acces la instanţa de judecată, în scopul valorificării pretenţiei lor concrete - recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Piaţa M.K. nr. 3, parter, apartament nr. 4, sector 5 - prin formularea unei acţiuni în revendicare-acţiune reală, de drept comun care apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile înscrise în art. 480 - 481 C. civ.
Curtea a mai reţinut, în aceeaşi ordine de idei, că reclamanţii contestă legitimitatea naţionalizării efectuate de stat, invocând în susţinerea acestei critici caracterul abuziv al acestei măsuri, prin invocarea neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 şi greşita aplicare a prevederilor acestui act normativ, susţinând că acest decret excepta de la naţionalizare imobilele cu destinaţia de locuinţă, ceea ce era şi cazul bunului revendicat în prezenta cauză.
Din analiza actelor dosarului, instanţa de apel a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi că susţinerile reclamantului sub acest aspect au mai făcut anterior obiect al analizei instanţelor de judecată.
În acest sens, s-a observat că prin Sentinţa civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa investită cu soluţionarea cererii formulate de aceeaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză şi SC C. SA, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996, Dosar nr. 26477/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a înstrăinat de către stat apartamentul revendicat în prezenta cauză, a procedat deja la analiza susţinerilor reclamanţilor, reţinând că preluarea de către stat a imobilului în discuţie în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost fără titlu valabil.
Totodată, s-a constatat că, instanţa astfel investită a avut în vedere la stabilirea acestei împrejurări atât prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, reţinând că actul normativ care a constituit temei al preluării bunului de către stat era neconstituţional în raport cu legea fundamentală în vigoare la acea dată - Constituţia din 1948, care garanta şi recunoştea proprietatea particulară, iar pe de altă parte s-a raportat la situaţia particulară a autorului reclamanţilor, reţinând că acesta era exceptat de la naţionalizare.
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Raportându-se la pricina de faţă, instanţa de apel a constatat că Sentinţa civilă nr. 5564/2003 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, irevocabilă, cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, statuându-se în sensul nevalabilităţii titlului statului, în ceea ce priveşte trecerea în proprietatea statului a imobilului ce face obiectul revendicării în prezenta cauză, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, câtă vreme în litigiul anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, opozabilă deopotrivă părţilor din prezenta cauză, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului revendicat a făcut deja obiect al analizei, intrate în puterea lucrului judecat, dreptul astfel consfinţit, nu mai poate fi repus în discuţie, astfel cum dispune şi art. 1202 C. civ. (în acelaşi sens se citează şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Amurăriţei c. României prin hotărârea din 23 septembrie 2008).
Pe de altă parte, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. din care s-a reţinut: "constatarea că terenurile proprietatea reclamanţilor au fost preluate de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenţa unei valori patrimoniale, şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă a dreptului de proprietate al reclamanţilor deposedaţi abuziv" - Cauza Czaran şi Grofcsik contra României şi Cauza Gingis împotriva României.
Or, aplicând aceste consideraţii la speţa de faţă, concluzia anterior stabilită în favoarea reclamanţilor în sensul recunoaşterii nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, recunoaştere opozabilă pe deplin pârâţilor, s-a apreciat ca lipsită de interes formularea în cadrul prezentei acţiuni a unui capăt de cerere distinct cu acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte critica formulată de acest apelant pârât vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi, s-a reţinut astfel:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Verificând din această perspectiva limitele învestirii cu rejudecarea apelurilor formulate în cauză de către apelanţii pârâţi, instanţa de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 404 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat: "chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanţele anterioare rămâne câştigată cauzei. De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au vizat nu greşita rezolvare a problemei admisibilităţii acţiunii, ci faptul că nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanţa ar fi depăşit limitele învestirii, susţinerea recurentului fiind însă apreciată că nefondată, în condiţiile în care critica s-a regăsit în apelul celeilalte părţi."
Aşa fiind, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme, prin Decizia sus-menţionată s-a rezolvat problema de drept referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi, argumentele instanţelor anterioare fiind apreciate ca fiind legale şi însuşite implicit de Înalta Curte, dezlegarea dată acestei probleme de drept, este obligatorie.
Această interpretare se impune a fi întocmai respectată în cauză, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea problemelor de drept soluţionate irevocabil, prin Decizia de casare dată de instanţa de recurs.
Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat această critică în rejudecare.
În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la modul de soluţionare a fondului cauzei, invocate de către ambii apelanţi pârâţi.
De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat cu prioritate, în analiza acestor critici, la stabilirea situaţiei de fapt sub aspectul calităţii părţilor de deţinătoare ale unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu referire şi la judecăţile anterioare ale părţilor urmând a analiza, conform îndrumărilor şi statuarilor din recurs, în favoarea cărei părţi este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Sub acest aspect, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea de "bunuri" poate desemna atât "bunuri actuale", cât şi "valori patrimoniale", inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră totodată că o constatare a nelegalităţii naţionalizării bunului, are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun, concluzionând că în raport de aceste elemente şi ţinând seama de jurisprudenţa recentă, se poate conchide că în speţă problema existenţei unui bun nu dă loc la controverse (- Cauzele Filipescu şi Florescu contra României ).
Pe de altă parte, în cauzele Dobrescu împotriva României (Hotărârea din 07 octombrie 2008) şi Gingis împotriva României (Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009), Curtea Europeană, pornind de la observaţia că instanţele interne au stabilit caracterul ilegal al naţionalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, a statuat ca reclamanţii aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, între aceleaşi părţi s-a purtat anterior litigiul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi care a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 41165 din 13 decembrie 1996, încheiat de pârâţi cu SC C. SA.
Prin această hotărâre judecătorească, s-a reţinut pe de o parte, nevalabilitatea preluării de către stat a bunului ce a făcut obiectul vânzării către apelanţii pârâţi, iar pe de altă parte că aceştia din urmă, în calitate de cumpărători, au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect apartamentul revendicat, întrucât la momentul dobândirii bunului au avut convingerea că au contractat cu adevăratul proprietar - statul care dobândise bunul prin naţionalizarea făcută în baza Decretului nr. 92/1950, reclamanţii nefăcând dovada că autoarea lor i-ar fi înştiinţat pe pârâţi înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la intenţia de a revendica imobilul şi că cererea de revendicare a fost formulată doar la data de 19 ianuarie 1999, aceste constatări nefiind înlăturate de instanţele de control judiciar.
În acelaşi sens, prin Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că buna credinţă a pârâţilor, a fost corect apreciată în cauză, în raport de cuprinsul cererii din 11 iulie 1996, prin care fostul proprietar a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri, ceea ce a format convingerea atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorului că, din moment ce imobilul nu este solicitat a fi restituit în natură, el poate face obiect al actului de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat de asemenea, cu putere de lucru judecat, că în aceste condiţii, faţă de opţiunea exprimată neechivoc de către fostul proprietar de a i se acorda despăgubiri, situaţia juridică a imobilului a fost lămurită sub aspectul modalităţii de reparaţie, motiv pentru care s-a apreciat că vânzarea cumpărarea s-a realizat cu respectarea Dispoziţiei Primarului General al Mun. Bucureşti nr. E şi Hotărârii Comisiei Mun. Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Or, consecinţa statuării irevocabile a faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii cumpărători au fost de bună credinţă şi a reţinerii validităţii titlului acestora, este aceea a consolidării titlului acestora (sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme).
Cu toate acestea, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, irevocabilă, s-a reţinut că preluarea de către stat a bunului ce face obiectul revendicării, prin efectul Decretului nr. 92/1950, nu a fost valabilă, are drept efect, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, anterior citate, recunoaşterea indirectă a existenţei dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, în patrimoniul acestuia.
Întrucât calitatea de titular al dreptului de proprietate s-a conservat în persoana fostului titular şi s-a transmis prin succesiune reclamanţilor, această chestiune fiind stabilită cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instanţa de apel a reţinut că şi aceştia se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei.
Aşadar, în cauză, ambele părţi, deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pornind de la temeiul de drept a acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar, şi anume prevederile art. 480 C. civ., instnaţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, prin raportare la criticile formulate, cu luarea în considerare a regulilor ce guvernează materia revendicării imobiliare, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.
Curtea de apel a avut în vedere sub acest aspect, faptul că în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., că soluţiile se pronunţă în interesul legii, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Făcând aplicarea celor stabilite prin recursul în interesul legii anterior invocat, instanţa de apel a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (intimaţii reclamanţi), cât şi în cazul pârâţilor, cumpărători ai apartamentului revendicat, ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare şi la acest moment, anume, Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, referindu-se la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi terţii subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c)), situaţie în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparaţie, reclamantul în speţă nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Or, nu se poate face abstracţie de faptul că adoptarea unei soluţii de admitere a acţiunii reclamanţilor, câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în condiţiile anterior expuse ar avea efectul privării pârâţilor de un bun, în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului.
În acelaşi timp, faţă de principiul protejării drepturilor "reale şi efective" exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, restituirea bunului către reclamanţi, aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
Aşa fiind, raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a apreciat că, în aceste condiţii, admiterea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice.
Curtea de apel a mai avut în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeaşi decizie în interesul legii, că această soluţie ar avea efectul privării pârâţilor de bunul cumpărat cu bună credinţă, ceea ce ar însemna că nu statul va suporta consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
În Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte, având în vedere chiar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a arătat că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că, aşa cum s-a statuat în litigiul anterior, autoarea reclamanţilor a formulat în baza Legii nr. 112/1995, o cerere prin care a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul de care a fost deposedată de stat.
Curtea de apel a reţinut, totodată, că prin Hotărârea nr. 1599 din 01 iulie 1998, Dosar apel nr. 4079/2/2010, autoarei apelanţilor reclamanţi i s-a recunoscut un astfel de drept de creanţă, stabilindu-se în favoarea acesteia un drept la despăgubiri, inclusiv pentru apartamentul în litigiu, în cuantum total de 229.033.200 ROL.
La dosar a fost anexată o contestaţie adresată Primăriei Mun. Bucureşti, însă, aşa cum rezultă din cuprinsul acesteia, ceea ce se contesta a vizat cuantumul despăgubirilor, menţionându-se că partea urmează a se adresa instanţelor de judecată pentru revendicarea imobilului (acţiunea în revendicare a fost formulată la data de 19 ianuarie 1999, fiind însă respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 5388 din 30 septembrie 2004).
În raport de circumstanţele de fapt anterior redate, s-a apreciat că această convertire nu poate fi negată, un argument în acest sens, constituindu-l chiar manifestarea de voinţă a autoarei reclamanţilor.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că problema încasării despăgubirilor nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în ceea ce priveşte convertirea dreptului de proprietate în drept de creanţă.
Încasarea sau neîncasarea despăgubirilor are relevanţă exclusiv sub aspectul întinderii dreptului de creanţă al reclamanţilor, în sensul că, în ipoteza încasării efective a despăgubirilor, dreptul de creanţă ce reprezintă conţinutul noţiunii de bun a reclamanţilor, are ca obiect diferenţa dintre valoarea reală de piaţă a imobilului şi valoarea reactualizată a despăgubirilor încasate. În cazul în care despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost încasate efectiv, dreptul de creanţă al acestora are ca obiect întreaga valoare de circulaţie a imobilului, având în vedere imperativul acordării unei reparaţii echitabile.
Neconcordanţa între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului urmează a fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuţie, ci prin recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene (inclusiv cele mai recente, pronunţate la data de 26 ianuarie 2010 în cauzele Loewenton contra României şi Niţă contra României).
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ şi judiciar intern a condus la coexistenţa a două situaţii juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun, neconcordanţa între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat şi nici acordarea de despăgubiri efective - şi Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenţie, respectându-se în acelaşi timp şi dispoziţiile legale naţionale.
Neconformitatea cu prevederile Convenţiei va putea fi astfel înlăturată şi fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferinţă în favoarea persoanelor care au cumpărat cu bună credinţă un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenţii reiterează regimul juridic al acţiunii în revendicare, arătând că în cauză premisa este una dificilă în care atât reclamanţii cât şi pârâţii sunt în poziţia de a deţine câte un titlu de proprietate, astfel că soluţia cea mai raţională pe care instanţa de apel era ţinută să o aplice era aceea de a se compara titlurile autorilor ficăreia dintre părţile în litigiu, această soluţie fiind aplicarea principiului clasic "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet".
Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri este o acţiune admisibilă, acţiune care instanţa de apel nu o lămureşte, raportându-se numai la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Chiar plecând de la cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs in interesul legii, recurenţii consideră că apelul intimaţilor-pârâţi este nefondat.
Astfel, instanţa de apel a pronunţat Decizia doar în considerarea celor susţinute de apelanţii-pârâţi, apreciind că admiterea acţiunii în revendicare este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice.
Or, mai arată, recurenţii, finalitatea acţiunii lor este aceea de a se demonstra care dintre cele două titluri de proprietate aflate în dispută este mai bine caracterizat.
Însă, instanţa de apel nu a analizat niciun moment care este de fapt obiectul acestei acţiuni, ci a analizat pricina numai prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ignorând că soluţiile legale şi corecte nu au nevoie de jurisprudenţa Curţii Europene.
Buna credinţă, privită singular (iar nu unită, de exemplu, cu faptul posesiunii utile a unui imobilul dobândit în baza unui just titlu, în termenul prevăzut de art. 1895 C. civ., pentru a fi posibilă invocarea uzucapiunii de către cel în favoarea căruia a curs termenul prescrispţiei achizitive, numai acesta putând opta pentru a invoca acesta prescripţie) nu ar putea constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Recurenţii mai susţin că în cauza de faţă este aplicabilă jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv, Cauza Străin, Cauza Porţeanu şi celelalte cauze ulterioare soluţionate de instanţa europeană care au pus în discuţie situaţii litigioase similare precum cea din cauză, anume, vânzarea unei părţi a bunului lor, în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ care nu permitea decât înstrăinarea bunurilor dobândite legal, situaţie care îi împiedică pe proprietari să beneficieze de dreptul lor.
În acest context, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statutat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o încălcarea a art. 1 Protocolului nr. 1, iar dreptul intern în in vigoare şi în special, Legea nr. 10/2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire pentru o asemenea privare.
Instanţa trebuia să aibă în vedere că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost promovată tocmai datorită nerespectării raporturilor juridice şi a dreptul de proprietate.
Or, instanţa de apel nu a soluţionat în niciun fel specificul speţei, trecând cu uşurinţă şi peste faptul că această acţiune este generată de o gravă atingere a securităţii raporturilor juridice.
Intimaţii pârâţi U.V. şi U.M. au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac şi, în consecinţă, menţinerea deciziei instanţei de apel.
În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din Bucureşti, Piaţa M.K., precum şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, Înalta Curte reţine că prin Decizia recurată au fost aplicate efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîn recurs în interesul legii.
Astfel, curtea de apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia în interesul legii, anterior menţionată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Rezultă, aşadar, că, în măsura în care reclamanţii se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă, obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziţii obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanţe de fond, care au analizat dacă reclamanţii deţin un "bun" în sensul Convenţiei, ceea ce i-ar îndreptăţi la admiterea cererii în revendicare, şi în ce măsură atare soluţie de admitere nu ar priva, în acelaşi timp, pe pârâţii persoane fizice de bunul lor, aceştia prevalându-se, la rândul lor, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, instanţele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ţinând cont de principiul securităţii raporturilor juridice.
Se observă, în aceste condiţii, că prima instanţă a fost cea care fixat cadrul soluţionării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, - raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană în soluţionarea cererii fiind convenabilă pentru reclamanţi, în timp ce apărările pârâţilor au vizat în special buna credinţă, ca element al principiului securităţii raporturilor juridice.
Ca atare, Înalta Curtea apreciază drept nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea regulilor de soluţionare a acţiunii în revendicare, hotărârea recurată fiind dată cu legala aplicarea a celor dezlegate prin recursul în interesul legii, având în vedere şi dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, prin prisma temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, cât timp instanţa de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanţe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul Cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 (cum este şi situaţia recurenţilor, dacă se are în vedere Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Străin, parag. 39; Cauza Porţeanu, parag. 35; Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în Cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950, constatat neconstituţional de către prima instanţă) nu este suficientă pentru existenţa unui interes patrimonial la restituirea bunului, trebuind a fi analizat dacă interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" ce intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (parag. 82 - 87 din cauza Păduraru).
În mod constant, Curtea europeană considera că acest "interes patrimonial" avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat (până la abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, abrogare operată prin Legea nr. 1/2009), şi, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Însă, în Cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres prin dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, s-a constatat că "nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamantelor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag. 142 - 143)".
Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop).
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza pilot Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi şi soldată cu propunerea de despăgubiri în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru acest apartament vândut pârâţilor U. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "P.", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui "bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat, sens în care acesta va fi respins, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.D.A., P.I.R., T.A.M., G.O.C. şi C.A.G., împotriva Deciziei civile nr. 580 A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - A.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6928/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6836/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
