ICCJ. Decizia nr. 6933/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6933/2011
Dosar nr.7070/111/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 179 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins cererea formulată de reclamantul M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 338 din 5 mai 1978 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de insubordonare prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., prin aceea că, fiind militar, în faţa trupei adunate a refuzat să execute un ordin privitor la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că a aderat la o credinţă religioasă, "Adventişti de ziua a şaptea", care nu-i permite ca sâmbăta să desfăşoare activităţi.
Prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Faţă de această interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul a apreciat că nici în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu se încadrează condamnarea reclamantului din prezenta cauză, motiv pentru care cererea a fost respinsă.
Prin Decizia civilă nr. 105/A din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.A..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În mod corect instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamantul M.A., prin care acesta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond, în mod corect a apreciat că, condamnarea reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., nu are caracter politic, necircumscriindu-se sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXXII din 16 noiembrie 2009, când a soluţionat recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, şi când a stabilit că "persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
De menţionat că infracţiunea prevăzută de art. 334 C. pen. a fost şi este reglementată în Titlul X al C. pen. "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", Capitolul I "Infracţiuni săvârşite de militari" - Secţiunea I "Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare", toate aceste infracţiuni având ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, or, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de un anumit context politic, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Pe de altă parte, condamnarea pentru infracţiunea de insubordonare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, deoarece, în perioada în care reclamantul a fost condamnat, Constituţia garanta libertatea conştiinţei, dar, în acelaşi timp, prevedea şi obligativitatea serviciului militar.
De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002, pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la organizaţia religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4, parag. 3, lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Deşi, în anul 1978 (anul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de insubordonare), România nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar nu era fundamental diferită de aceea a unor state care aderaseră la această convenţie.
În consecinţă, condamnarea penală a reclamantului pentru infracţiunea de insubordonare nu are caracter politic.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.A., arătând următoarele:
Decizia pronunţată în interesul legii nu îi este opozabilă, întrucât acţiunea a fost promovată anterior pronunţării acesteia.
Mai susţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat dobândeşte, în contextul existent la acel moment, natura unei infracţiuni politice, deoarece, prin limitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii de conştiinţă, asemenea condamnări politice au fost posibile doar din cauza regimului politic, de dictatură comunistă, existent în acea perioadă în România.
Această infracţiune devine politică, întrucât, în vechiul regim, nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât, pentru apartenenţa recurentului la un anume cult religios, era nevoit să suporte consecinţele penale rezultate din acest refuz.
De asemenea, afirmarea conştiinţei religioase, iar nu dorinţa de a aduce atingere capacităţii de apărare a ţării, l-a determinat să refuze executarea serviciului militar obligatoriu.
Faţă de obiectul juridic, reprezentat de valorile sociale ocrotite, aceste infracţiuni vizau, la acea vreme, apărarea orânduirii socialiste şi securitatea statului socialist, ceea ce le conferea un evident caracter politic.
Libertatea religioasă era recunoscută de Constituţia României şi înainte de anul 1989, iar statul trebuia să asigure soluţii pentru concretizarea textului din legea fundamentală şi posibilitatea executării serviciului militar alternativ membrilor diferitelor culte religioase, dacă acestea nu intrau în conflict cu interesele sale.
Libertatea de conştiinţă, a gândirii, a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 9 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu poate forma obiectul vreunei restrângeri. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrar convingerilor sale
Limitarea libertăţii de conştiinţă rezultă şi din aceea că recurentul a fost condamnat de instanţe militare, cercetarea faptelor a fost făcută de organe speciale, i s-a aplicat un tratament special în perioada executării pedepsei, iar toate acestea converg spre recunoaşterea caracterului politic al condamnării, determinate de apartenenţa la un cult religios neinterzis de lege.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Instanţa este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condiţiile prevăzute la art. 4 din aceeaşi lege.
Prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, că: "Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".
În considerentele aceste decizii s-a arătat că "condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. - nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990".
S-a reţinut că problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a ţării, prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă a legii, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, şi la poziţia instituţiilor europene în legătură cu problema în discuţie.
Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În speţă, se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (insubordonarea pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă "Adventiştii de ziua a 7-a"), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia prezentei instanţe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite, în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen. nu are natură politică şi nici condamnarea dispusă pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Susţinerile recurentului, în sensul că Decizia în interesul legii nr. 32/2009 nu îi este opozabilă, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior pronunţării acestei decizii, sunt neîntemeiate.
Nu se pune problema opozabilităţii acestei decizii faţă de reclamant, deoarece soluţiile unor astfel de decizii se pronunţă numai în interesul legii şi nu stabilesc drepturi sau obligaţii în favoarea părţilor dintr-un anumit dosar, nu rezolvă raporturi juridice concrete, ci dezleagă probleme de drept interpretate sau aplicate neunitar de instanţele judecătoreşti.
Pe de altă parte, deciziile pronunţate în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţe în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cum Decizia nr. 32/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, în timp ce procesul de faţă se afla pe rol, respectiv în faţa primei instanţe, Decizia este aplicabilă în speţă, neavând relevanţă că a fost publicată ulterior introducerii acţiunii.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, nu se poate reţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin Decizia penală nr. 338 din 5 mai 1978, prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunţată nu poate avea o asemenea natură.
Ca atare, art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speţă, neputând servi ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor legale în materie, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca nefondat, ca o consecinţă a înlăturării incidenţei Legii nr. 221/2009, în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva Deciziei nr. 105/2010-A din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6934/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6931/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
