ICCJ. Decizia nr. 6872/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6872/2011
Dosar nr.30603/3/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 21 iulie 2009, reclamanţii P.A. şi A.J. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea notificării nr. 866 din 18 iulie 2001 prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul valoric ce va fi stabilit prin expertiză tehnică de specialitate potrivit standardelor internaţionale de evaluare, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M. nr. 29A, sector 2, fost proprietatea autorului reclamanţilor, compus din teren în suprafaţă totală de 651,50 mp.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 348/12 martie 2010, a admis acţiunea, a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată la notificarea reclamanţilor, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, la suma stabilită prin raportul de expertiză, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Instanţa a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului a aparţinut defunctului P.C., aşa cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 1788/07 decembrie 1984, emis de notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti, prin care drepturile asupra imobilului au fost transmise către P.J. (soţie supravieţuitoare) şi P.A. (fiu).
Reclamanţii justifică în cauză calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii impuse de dispoziţiile art. 3 lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului li s-a transmis pe cale succesorală legală, iar imobilul face obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât din adresa emisă de către SC F. SA sub nr. 519/06 februarie 2003, rezultă că acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 365/22 noiembrie 1985, poziţia 26/38.
În ce priveşte modalitatea de reparaţie, instanţa a reţinut că, din adresa emisă de pârât sub nr. 6674/26 februarie 2003, rezultă că în prezent terenul este ocupat parţial de blocul nr. 23, punct termic şi parţial de alei carosabile, parcaj, trotuare, spaţii verzi, reţele subterane de utilităţi, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, care statuează că măsurile reparatorii vor fi stabilite în echivalent în măsura în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, iar din cuprinsul raportului de expertiza întocmit în cauză de către expert P.V.A., rezultă că valoarea de circulaţie a acestuia este de 1.461.314 RON.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia nr. 232/A/19 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat din dispozitivul hotărârii menţiunile privind cuantumul măsurilor reparatorii, astfel cum au fost stabilite prin expertiza judiciară, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ceea ce priveşte critica referitoare la dovada calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat ca intimaţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai autorului lor, P.C., decedat la data de 30 august 1974, conform certificatului de moştenitor suplimentar nr. 1788/07 decembrie 1984, de pe urma acestuia rămânând ca moştenitori, P.J., în calitate de soţie supravieţuitoare şi P.A., în calitate de fiu.
Autorul intimaţilor era proprietarul unei suprafeţe de teren de 651,50 mp, teren situat în Bucureşti, str. M. nr. 29A, sector 2, întrucât în urma decesului surorii sale, G.M. (fosta P.) s-a dezbătut succesiunea acesteia, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 1709/18 mai 1976 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 3823/1974 şi din certificatul de moştenitor nr. 183/1977, lotul de teren din str. M. nr. 29A revenind fratelui acesteia, C.P., autorul intimaţilor-reclamanţi.
De asemenea, din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi cadastru nr. 6672/1848/13 februarie 2003, rezultă că terenul situat în str. M. nr. 29A, sector 2 Bucureşti a făcut obiectul Decretului nr. 365/22 ianuarie 1985, în Tabelul nr. 1, poziţia 26 figurând reclamanţii, P.A. şi P.J. cu teren expropriat şi construcţii.
Prin urmare, intimaţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, critica apelantului referitoare la acest aspect fiind nefondată.
Referitor la critica adusă sentinţei civile în sensul că intimaţii erau obligaţi să declare pe proprie răspundere că nu au beneficiat de despăgubiri acordate de stalul român, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a arătat că o astfel de necesitate este obligatorie doar în cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel că, în aceste condiţii, este nefondată şi această critică a apelantului.
Privitor la critica referitoare la faptul că prevederile art. 16 din Titlul VII stabilesc o competenţă exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de apel a constatat că este fondată susţinerea apelantului, întrucât chiar dacă instanţa poate să hotărască cu privire la notificarea care nu a fost soluţionată în mod favorabil pe calea procedurii administrative de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, ea nu poate stabili în cadrul judecăţii şi cuantumul valoric al despăgubirilor ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001.
Art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri şi de documentaţia aferentă.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Potrivit normelor legale anterior menţionate, deţinătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, doar să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, despăgubiri al căror cuantum nu pot face obiectul de analiză al instanţei de judecată, ci este stabilit prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Nu poate fi primită susţinerea intimaţilor-reclamanţi privitoare la competenţa instanţei de judecată sub acest aspect, invocând practica CEDO, care a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea, nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, şi implicit procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cât timp legislaţia aplicabilă mai sus menţionată, nu este susceptibilă de interpretare şi se prezumă că Statul Român, care s-a obligat prin legislaţia pe care el însuşi a adoptat-o, a acţionat cu maximă diligenţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii P.A. şi A.J..
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţia României raportate la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, dispoziţii ce dau dreptul reclamanţilor să solicite ca, în faţa instanţei de judecată, o dată cu analiza calităţii de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, să se stabilească şi valoarea despăgubirilor băneşti ce vor fi acordate prin dispoziţie de către pârât, evitându-se astfel tergiversarea stabilirii şi obţinerii acestora de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, atâta timp cât instanţele de judecată au competenţa în soluţionarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 conform Deciziei nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este firesc să aibă şi posibilitatea ca, în urma acestei analize, să procedeze şi la administrarea probelor ce pot conduce la stabilirea cuantumului acestor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
Este adevărat că procedura stabilirii valorii despăgubirilor băneşti este reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 însă ea priveşte situaţia în care notificările au fost soluţionate de unitatea deţinătoare la care au fost îndreptate notificările, neexistând o competenţă exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În atare condiţii, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerându-le aplicabile şi în prezenta situaţie, cu toate că aceasta este diferită de situaţia reglementată de articolul sus-menţionat care prevede doar ipoteza în care notificarea este soluţionată pe cale administrativă de către unitatea deţinătoare.
Recurenţii invocă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire expresă la cauza Faimblat împotriva României, Ruxanda Ionescu împotriva României şi Matache împotriva României şi arată că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Controlul judiciar de legalitate urmează fi exercitat, în respectarea principiului disponibilităţii, numai cu privire la legalitatea măsurii dispuse de instanţa de apel, de înlăturare a menţiunilor surprinde în hotărârea primei instanţe privind cuantumul măsurilor reparatorii stabilite prin expertiza judiciară.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. LII/04 iunie 2007, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele acestei decizii se arată că, aşa cum reiese din cele două alineate ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Înalta Curte a arătat că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare ).
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii menţionate că numai deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Prin urmare, în cazul notificărilor nesoluţionate încă de unitatea deţinătoare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - cum este cazul notificării formulate de reclamanţi în prezentul litigiu -, sunt aplicabile prevederile acestui act normativ în ceea ce priveşte modul de plată şi stabilire a despăgubirilor.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată.
În aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.
Legea defineşte titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi exersate prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Aşa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în Decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanţa de contencios-administrativ.
Reglementarea dată prin dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită şi imperativă în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor şi aplicabilă cauzei de faţă, unde notificarea formulată de reclamanţi la data de 18 iulie 2001 nu a fost soluţionată prin emiterea unei decizii/dispoziţii de către unitatea învestită cu soluţionarea ei.
Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de faţă pentru considerentele expuse anterior, şi care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii şi acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de faţă de către instanţa de judecată, aşa cum au solicitat reclamanţii.
Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparaţiilor acordate, asigură accesul deplin la toate gradele de jurisdicţie în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudenţa Curţii Europene atrage obligaţia statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a crea mecanisme paralele de acordare a măsurilor reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.A. şi A.J. împotriva Deciziei nr. 232 A din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6871/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6847/2011. Civil. Obligaţie de a face.... → |
|---|
