ICCJ. Decizia nr. 6873/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6873/2011
Dosar nr.4663/100/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 683 din 30 aprilie2010 a Tribunalului Maramureş s-a respins acţiunea introdusă de reclamantul B.V. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că sentinţa penală de condamnare a reclamantului la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost respins prin Decizia nr. 248/A din 17 septembrie 20102010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Respingând apelul, Curtea a reţinut că refuzul la încorporare datorită apartenenţei la cultul religios Martorii lui Iehova nu echivalează cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist. În acest sens este şi Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, potrivit căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În termen legal, reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la Decizia 32/2009, care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea Legii nr. 221/2009, că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, caracterul politic al unei condamnări nefiind condiţionat de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit la săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin OUG nr. 214/1999. Prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă faţă de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. Susţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Or, condamnarea în speţă reprezintă o reprimare mascată a libertăţii religioase, având în mod cert caracter politic. Un alt argument este dedus din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, care enumera expres situaţiile în care o persoană nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei pe care le-a săvârşit nu intră în această categorie.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Confirmând situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, în sensul că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul este infracţiunea de neprezentare la încorporare, curtea de apel a apreciat corect că această condamnare a vizat capacitatea de apărare a ţării şi disciplina militară, neavând nimic în comun cu împotrivirea faţă de regimul totalitar.
Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumera condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, atribuţia constatării caracterului politic al condamnărilor, în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, revine instanţei de judecată.
Analizând motivul condamnării reclamantului, instanţele au apreciat că acesta nu se circumscrie niciuneia dintre faptele definite de OUG nr. 214/1999 ca fiind infracţiuni de natură politică.
Astfel, infracţiunea de nesupunere la încorporare prevăzută în art. 354 C. pen. din 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 este o infracţiune de drept comun şi nu una politică, motivul refuzului de încorporare reprezentându-l, în speţă, convingerile religioase ale condamnatului, la care s-a făcut referire prin acţiune.
Reclamantul recurent a invocat faptul că prin Constituţia din 1965 se prevedea libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, susţinând că statul comunist a sancţionat penal exercitarea unui drept constituţional.
Nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că aceeaşi constituţie prevede, totodată, şi obligaţia cetăţenilor români de a îndeplini serviciul militar.
Motivul pentru care reclamantul a refuzat încorporarea s-a datorat convingerilor sale religioase, neputând fi calificat ca echivalând cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Înalta Curte va constata că, în mod corect, instanţele de fond şi apel au avut în vedere şi Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. 137/2.03.2010, prin care, deşi s-a soluţionat recursul în interesul legii vizând aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, s-a dezlegat problema de drept a caracterului politic sau nepolitic al unor condamnări penale pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, săvârşite din motive de conştiinţă, de natura celei de care se prevalează şi reclamantul în prezenta cauză.
De altfel, problema compatibilităţii libertăţii de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a făcut obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Comisia Europeană a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cetăţenii care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, Curtea Europeană concluzionând cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motivele menţionate.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului B.V..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 248 A din 17 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6875/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6870/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
