ICCJ. Decizia nr. 6875/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6875/2011
Dosar nr.11503/118/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 29 octombrie 2009, reclamantul S.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul politic al măsurilor administrative care s-au dispus împotriva sa în perioada anilor 1951 - 1955 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 20.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul moral suferit în acea perioadă.
La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2010, reclamantul prin apărător, a formulat precizări la acţiune, prin care şi-a majorat câtimea obiectului pretenţiilor la suma de 40.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul moral real suferit de reclamant în perioada 1951 - 1955. Totodată, a precizat că solicită doar obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, nu şi constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantului, întrucât acest caracter este stabilit prin lege.
Prin Sentinţa civilă nr. 87 din 28 ianuarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului S.M. şi a obligat pârâtul Statul Român să achite reclamantului suma de 5000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost supus în perioada 1951 - 1955 măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu motiv pentru care este îndreptăţit, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, privaţiunile impuse familiei reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu aducând atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi producând suferinţe pe plan moral şi social.
Instanţa a mai reţinut că Legea nr. 221/2009 stabileşte despăgubiri suplimentare în situaţia în care se apreciază că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 nu este suficientă în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului din perioada de referinţă a legii şi a considerat că acordarea sumei de 5000 de euro reclamantului este de natură să ofere acestuia o satisfacţie cu caracter compensatoriu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul S.M. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 211/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro către reclamant, în echivalent în lei la data plăţii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod judicios şi este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că reclamantul a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Dâlga, în perioada 1951-1955.
Susţinerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
De reţinut că prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
La aprecierea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel va avea în vedere vârsta relativ mică a reclamantului la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Dâlga, judeţul Călăraşi, consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic şi consecinţele suportate după încetarea măsurii strămutării.
Totodată, prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral; reclamantul s-a integrat ulterior în societate, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de stabilire a domiciliului forţat constituie o formă de satisfacţie rezonabilă.
De asemenea, se reţine că reclamantul a beneficiat începând cu anul 1990 şi de o serie de măsuri recunoscute conform Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect necontestat de acesta.
În raport de toate aceste elemente, Curtea de Apel a apreciat că o despăgubire de 2.500 euro constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru reclamant.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi reclamantul S.M..
1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15 .11.2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale.
Prin deciziile menţionate, Curtea Constituţională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, anume Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009.
În speţă, reclamantul a beneficiat începând cu anul 1990 de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 constând în plata unei indemnizaţii lunare, precum şi celelalte drepturi stabilite de acest act normativ. Toate aceste facilitaţi, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care reclamantul a beneficiat deja şi de care continuă să beneficieze.
Având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 13545 din 20 octombrie 2010, nr. 358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului-lege nr. 118/1990, a altor drepturi băneşti cu titlu de daune morale este nejustificată şi lipsită de temei egal.
2. Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul S.M. susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumul daunelor acordate.
Se susţine că instanţa de apel, în cuantificarea acestor daune, nu a avut în vedere perioada măsurii dispuse, suferinţele reale, fizice şi psihice încercate şi faptul că stigmatul deportării a marcat pentru mult timp existenţa celor implicaţi.
Se arată, totodată, că OUG nr. 62/2010 aplicată de instanţa de apel, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a instanţei de control constituţional.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte criticile formulate de ambii recurenţi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituţionale, astfel încât acestea nu pot fi aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte constată totodată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a intervenit pe parcursul soluţionării cauzei, după pronunţarea Deciziei nr. 211 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa care constituie obiectul prezentului recurs.
Faţă de împrejurarea că o hotărâre definitivă dă naştere unei valori patrimoniale în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, intrând astfel în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, apărarea intimatului întemeiată pe efectele juridice pa care această decizie a Curţii Constituţionale le-ar produce în cauză, nu poate fi primită. Câtă vreme este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care îi este recunoscut dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral încercat prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus, reclamantul este titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, iar aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în această fază procesuală ar însemna privarea sa de acest bun.
Este însă fondată critica formulată de reclamant prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamantul S.M. împreună cu familia sa au fost strămutaţi. În baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1955 în localitatea Dîlga Nouă din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 27 iulie 1955.
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 - 999 C.civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita "obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Nu poate fi contestat în cauză că, prin strămutarea dispusă au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de şi condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleaşi criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de raţiune, şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaşte dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, faţă de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă - 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 - de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa sa pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
Nu poate fi primită critica formulată de pârât prin care se susţine că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită.
Prin hotărârea nr. 986/20 februarie 1991 a Comisiei Judeţene Constanţa de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o indemnizaţie lunară de 822 RON.
Însă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligaţia instanţelor de a ţine seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este întemeiată.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, faţă de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de reclamant sub acelaşi aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.M., va modifica în tot Decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 87/28 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, şi va respinge apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe.
Va schimba în parte sentinţa în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 30.000 euro - echivalent în RON data plăţii, către reclamant, cu titlu de daune morale şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 211/C din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii muncă şi asigurări sociale.
Modifică în tot Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 87 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, şi respinge apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 30.000 euro - echivalent în RON data plăţii, către reclamant, cu titlu de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6877/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6873/2011. Civil → |
|---|
