ICCJ. Decizia nr. 6879/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6879/2011
Dosar nr.1928/108/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 29 martie 2010, reclamantul OG a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2010, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic.
Prin Sentinţa civilă nr. 398/26 mai 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 449/17 mai 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, reclamantul OG a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzut de art. 209 pct. II C. pen. raportat la art. 157 - 158 C. pen. S-a reţinut că OG, elev în vârstă de 20 de ani, a fost recrutat în anii 1947 - 1948 în organizaţia subversivă de alte elemente foste legionare, în care a activat împotriva regimului.
Conform biletului de liberare nr. 1565/17 octombrie 1950, emis de Penitenciarul Târgşor, reclamantul OG a fost liberat la data de 17 octombrie 1950, după executarea pedepsei de 2 ani, fiind arestat la 10 iulie 1948.
Condamnarea suferită de reclamant constituie o condamnare cu caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunţate în temeiul art. 209 C. pen.
Legea nr. 221/2009 nu stabileşte criterii de determinare a prejudiciului moral. Singurul criteriu de determinare oferit de lege este acela al luării în considerare a măsurilor reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001.
Conform Hotărârii nr. 205 din 27 august 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul OG beneficiază de o indemnizaţie lunară de la data de 1 aprilie 1990. Totodată perioada detenţiei a fost recunoscută ca vechime în muncă neîntreruptă.
În lipsa unor alte criterii, tribunalul a apreciat că la stabilirea şi determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării reclamantului, este necesar a se avea în vedere în primul rând durata de timp executată, de 2 ani, 3 luni şi 7 zile închisoare, suferinţele fizice şi psihice îndurate, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale.
Luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO, prima instanţă a considerat că o sumă de 30.000 euro (15.000 euro/an detenţie) este în măsură să conducă la o reparaţie justă, echitabilă şi rezonabilă pentru reclamant.
Împotriva Sentinţei civile nr. 398/26 mai 2010 a Tribunalului Arad a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia nr. 350 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 8000 euro către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, prin Sentinţa nr. 449 din 17 mai 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, reclamantul OG a fost condamnat pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale" în baza art. 209 pct. II C. pen. din 1936.
O condamnare pentru această faptă are caracter politic prin efectul Legii nr. 221/2009, conform art. 1 alin. (2) din lege, reclamantul nefiind deci exceptat de la beneficiile acestei legi, cum susţine pârâtul.
De asemenea, deşi reclamantul beneficiază şi de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, nu înseamnă că este exceptat de la aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanţa trebuie doar ca într-o asemenea situaţie să ţină seama şi de acest aspect la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le va acorda în baza Legii nr. 221/2009.
Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză şi familiilor acestora suferinţe pe plan moral, social şi profesional, le lezează libertatea, demnitatea şi onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, şi din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Legislaţia nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Tot în doctrină şi jurisprudenţă s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Reclamantului i-au fost acordate de prima instanţă despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, sumă care evident depăşeşte criteriul echităţii prezentat anterior şi din acest punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat.
Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
Astfel, prin modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru despăgubirile morale ce pot fi acordate. În cazul reclamantului OG, care este persoana condamnată cu caracter politic, limita maximă este de 10.000 euro (pct. 1).
Prin urmare, în cauza de faţă de aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma modificată, impunându-se reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă reclamantului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 6 din Legea nr. 221/2009, deoarece nu a pus în vedere reclamantului să depună sentinţele de condamnare cu menţiunea "caracter politic".
Mai mult, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care au pronunţate hotărârile de condamnare.
Se susţine totodată că au fost încălcate prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamantul a făcut parte dintr-o organizaţie subversivă, şi în aceste condiţii, nu are calitatea de persoană îndreptăţită de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia pronunţată, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul beneficiază de o serie de drepturi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Considerentele instanţei de apel sub aspectul prejudiciului moral recunoscut nu se bazează pe nici un înscris, ci numai pe afirmaţiile reclamantului cuprinse în cererea de chemare în judecată.
Chiar dacă stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului investit cu soluţionarea cauzei, acesta trebuie să facă o cercetare amănunţită asupra stării de fapt şi nu una pur formală şi superficială, deoarece numai în urma unei cercetări amănunţite a stării de fapt se pot stabili consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, afectarea prestigiului social.
În cauză, reclamantul nu a dovedit în nici un fel suferinţele pe care le-a suportat. Or, prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii aplicabile la cazul concret dedus judecăţii, la probele administrate.
Se mai arată că instanţa de apel a stabilit un cuantum mult prea mare al despăgubirilor acordate şi se susţine că acţiunea este neîntemeiată în raport de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Nu este fondată susţinerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare, cu menţiunea caracterului politic al condamnării.
Prin Sentinţa nr. 449 din 17 mai 1949 a Tribunalului Sibiu, reclamantul OG a fost condamnat la 2 ani de închisoare corecţională, în temeiul art. 209 pct. II C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale.
Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pronunţată pentru o astfel de faptă constituie de drept condamnare politică şi atrage dreptul persoanelor menţionate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest act normativ.
Calificarea expresă a caracterul politic al condamnării pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 pct. II C. pen. din 1936, făcută de legiuitor prin dispoziţiile legale menţionate, înlătură obligaţia reclamantului de a depune la dosar hotărârea de condamnare, cu menţiunea caracterului politic al condamnării.
Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2010, prin pronunţarea deciziei recurate fără ca, în prealabil, instanţa să reconstituie dosarul în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, nu este fondată.
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 4 din Legea nr. 221/2010, rezultă că obligaţia instituită în sarcina instanţei de judecată prin cel de-al treilea aliniat al articolului menţionat există numai atunci când, solicitarea acordării de despăgubiri în condiţiile acestei legi este făcută de alte persoane decât cele care au suferit condamnări pentru faptele prevăzute la art. 1 alin. (1) din Lege, aşa cum în mod expres prevede art. 4 alin. (1).
Or, în cauză, condamnarea suferită de reclamant în temeiul art. 209 C. pen. constituie de drept o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2010, iar pentru această categorie de condamnări, legiuitorul nu a mai prevăzut necesitatea constatării prealabile a caracterului politic al condamnării de către instanţă şi, pe cale de consecinţă, nici necesitatea reconstituirii dosarului în care o astfel de condamnare s-a dispus.
Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de recurent în temeiul art. 7 din Legea nr. 221/2010, prin acestea urmărindu-se înlăturarea caracterului politic al condamnării atras de temeiul juridic în baza căruia aceasta s-a pronunţat - art. 209 C. pen. - pe baza unor susţineri a căror analiză ar însemna reaprecierea măsurilor dispuse în litigiul penal anterior.
Nici critica prin care se susţine că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită.
Prin hotărârea nr. 205 din 27 august 1990 a Comisiei Judeţene Arad de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o indemnizaţie lunară de 484 RON.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligaţia instanţelor de a ţine seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică Decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor acordate, Înalta Curte reţine următoarele:
Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate şi care, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ., că reclamantul OG a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 449 din 17 mai 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Sibiu, în temeiul art. 209 pct. II C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională, fiind încarcerat la Penitenciarul Târgşor la data de 10 iulie 1948 şi liberat la data de 17 octombrie 1950.
Nu poate fi contestat în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 enumeră condamnările care constituie de drept condamnări cu caracter politic pe cele pronunţate pentru fapte prevăzute de art. 209 C. pen., astfel încât, faţă de conţinutul acestui text legal şi de cel al art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, în mod legal instanţa de apel a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, pe de o parte, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare, iar pe de altă parte, recunoaşterea legislativă a dreptului de a beneficia de repararea prejudiciului moral produs în anumite condiţii, nu face inaplicabile prevederile art. 1169 C.civ sub aspectul dovedirii întinderii cestui prejudiciu.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească o sumă de bani potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs, în raport de probele ce se administrează în acest sens.
În cauză, însă nu a fost administrat nici un fel de probatoriu sub aspectul întinderii prejudiciului moral încercat de reclamant, evaluarea daunelor morale realizată de instanţe neavând suport probatoriu.
În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Nefiind administrate probe sub aspectul întinderii prejudiciului moral pretins de reclamant, Înalta Curte nu poate verifica modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt pe care a reţinut-o.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte Decizia recurată în sensul că va desfiinţa, conform art. 297 C. proc. civ., sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare pentru a determina întinderea prejudiciului moral suferit de reclamant şi se va stabili suma destinată reparării acestui prejudiciu, ţinând seama de dovezile ce vor fi administrate în cauză, de dispoziţiile legale şi de principiile de drept aplicabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Arad împotriva Deciziei nr. 350 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte Decizia recurată.
Desfiinţează Sentinţa civilă nr. 398 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6880/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6878/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
