ICCJ. Decizia nr. 6917/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6917/2011
Dosar nr.3312/118/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa reclamanţii A.S. şi A.A. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 898/30 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa.
Prin Sentinţa civilă nr. 891/11 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins ca nefondată contestaţia reclamanţilor A.S. şi A.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că imobilul notificat de reclamanţi, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 330 m.p. situat în Constanţa, str. I.C., nr. 79 a fost expropriat în baza Decretului nr. 130/1975, reclamanţii fiind despăgubiţi la momentul exproprierii exclusiv pentru construcţie. După expropriere, construcţia a fost demolată, iar terenul a fost ocupat integral de obiectivele ce au determinat măsura exproprierii.
Conform Planului Cadastral al Municipiului Constanţa întocmit în anul 1995, terenul se regăseşte în careul 112A şi este afectat de construcţia blocului de locuinţe L25, parcare şi spaţiu verde aferent blocului de locuinţe L23.
În condiţiile în care restituirea în natură a acestui teren nu mai este posibilă şi având în vedere principiul prevalenţei reparării în natură a prejudiciului, principiu ce guvernează procedura Legii nr. 10/2001, a apreciat prima instanţă că atribuirea în compensare a suprafeţei de teren de 236 m.p. situată în zona Palazu Mare, lot. 15, careu II, cu o valoare de circulaţie de 51.100 euro pentru suprafaţa de teren de 96,02 m.p. ce nu mai poate fi restituită în natură, corespunde imperativelor legii sociale şi este în interesul reclamanţilor.
Pentru diferenţa de teren de 233,98 m.p. imposibil de restituit în natură şi pentru construcţia demolată s-a apreciat că unitatea notificată în mod legal a dispus acordarea de măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la suprafaţa construită de 9,30 m.p. cu destinaţia de beci, care nu este menţionată în dispoziţia nr. 898/2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii şi pentru aceasta, întrucât din actul de vânzare-cumpărare nr. 37/8 ianuarie 1972 nu rezultă că locuinţa cumpărată de reclamanţi de la V.I., includea şi o încăpere cu destinaţia de beci.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A.S. şi A.A..
Prin Decizia civilă nr. 258C/20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de reclamanţi, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis contestaţia; s-a anulat în parte Dispoziţia nr. 898/30 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa (art. 2, 3, 4 şi art. 5) şi a fost obligat pârâtul să emită o dispoziţie cu propunere de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 330 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 149,39 m.p., demolată, şi să o înainteze Comisiei Centrale.
Au fost obligaţi intimaţii pârâţi la 500 RON cheltuieli de judecată către apelanţii reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
1. Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 "În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren aferent, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".
În speţă, prima instanţă a reţinut în mod judicios că imobilul expropriat în baza Decretului nr. 130/1975 de la reclamanţi nu mai poate fi restituit în natură, construcţia fiind demolată, iar terenul afectat integral de construcţia blocurilor de locuinţe, a spaţiilor verzi şi de alei de acces, care au justificat măsura exproprierii.
Conform dispoziţiilor art. 11 coroborat cu art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu mai este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurilor reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora. Chiar dacă din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă, ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri, instanţa reţine că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 1 alin. (5) din lege, în forma modificată prin OUG nr. 209/2005.
Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare şi care să fie acceptate de persoana îndreptăţită.
Includerea unor bunuri în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului Local al Municipiului Constanţa, conform art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unităţii administrativ-teritoriale trebuie să fie menţinut sau în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ-teritoriale. În aceste condiţii, instanţa de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului, cu excepţia cazului în care reclamantul dovedeşte că refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.
În cauză se reţine că unitatea administrativ-teritorială, cu respectarea principiului prevalenţei reparării în natură a prejudiciului cauzat foştilor proprietari, a atribuit reclamanţilor în compensare pentru o suprafaţă de teren de 96,02 m.p. imposibil de restituit în natură, o suprafaţă de teren 236 m.p. situată în zona Palazu Mare, lot 15, careu II, ofertă pe care însă reclamanţii nu au înţeles să o accepte.
În situaţia în care persoana îndreptăţită refuză să primească terenul oferit în compensare, şi cum nu s-a făcut dovada că unitatea administrativ-teritorială dispune de alte terenuri, care să corespundă pretenţiilor reclamanţilor, cu privire la amplasamentul în zona centrală a municipiului Constanţa, Curtea a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru întregul imobil - teren în suprafaţă de 330 m.p. şi construcţie - ce a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului nr. 130/1975.
Conform dispoziţiilor art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2005 "măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită".
În lipsa unei oferte din partea persoanei notificate, în sensul acordării reclamanţilor de terenuri în compensare, având aceleaşi caracteristici tehnico-edilitare cu terenul expropriat, cât şi în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au exprimat acordul să primească terenul atribuit în compensare prin dispoziţia contestată, Curtea a reţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, criticile reclamanţilor cu privire la nelegalitatea art. 2 din Dispoziţia nr. 898/ 30 ianuarie 2009 fiind întemeiate.
2. În referire la construcţia ce a făcut obiectul exproprierii, din probatoriul administrat în cauză - procesul-verbal de expropriere nr. 15/10 iulie 1975 al C.P.J. - comisia de evaluări, schiţa anexă a imobilului expropriat, tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în judeţul Constanţa se expropriază şi se trec în proprietatea statului - rezultă că imobilul construcţie expropriat de la reclamanţii A.A. şi A.S. cuprindea o suprafaţă construită de 149,39 m.p., beciul în suprafaţă de 9,30 fiind inventariat cu ocazia exproprierii şi evaluat la valoarea de 684 RON.
Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost demolate total, persoana îndreptăţită va beneficia de măsuri reparatorii în echivalent. Valoarea construcţiei demolate urmează a se stabili potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
În raport de dispoziţiile legale mai sus invocate şi de întregul probatoriu administrat în cauză, Curtea constată întemeiată şi critica reclamanţilor ce vizează suprafaţa construită a imobilului demolat, unitatea administrativ-teritorială urmând să facă propunere de despăgubire a reclamanţilor pentru o construcţie în suprafaţă totală de 149,39 m.p., suprafaţă ce include beciul de 9,30 m.p. omis din dispoziţia nr. 898/30 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de recurs reclamanţii A.S. şi A.A.
Criticile formulate prin motivele de recurs sunt următoarele:
În hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa nu s-a precizat că Primăria Municipiului Constanţa trebuie să plătească reclamanţilor contravaloarea a 330 m.p. teren - în sumă de 309.870 euro şi a casei de 149.62 m.p. - cu valoarea de 141.391 euro/m.p., în total 451.261 euro, conform raportului de expertiză tehnico-judiciară întocmit de Tribunalul Constanţa şi a trimis dosarul la primărie, iar Primăria să facă o nouă evaluare a terenului şi a casei.
Se arată că raportul de expertiză iniţial, cât şi obiecţiunile la raportul de expertiză au fost întocmite de SC C.C. SRL, firmă particulară proprietatea primarului R.M., iar reclamanţii nu înţeleg cum poate această firmă să fie corectă.
Recursul s-a făcut în termenul legal de 15 zile şi se solicită obligarea Primăriei şi a Consiliului Municipiului Constanţa la plata sumei de 451.261 euro şi la plata cheltuielilor de judecată.
În recurs, la data de 02 mai 2011 s-a depus la dosar un al doilea set de motive de recurs, cu privire la care, la termenul de judecată din 22 septembrie 2011, Înalta Curte a apreciat că se impune a se clarifica în ce măsură au fost formulate în termenul legal, prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.
În acest sens, având în vedere că hotărârea recurată a fost comunicată apelanţilor reclamanţi la data de 5 noiembrie 2011 şi, respectiv, la 6 noiembrie 2011, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii celui de-al doilea set de motive de recurs, având în vedere că acestea nu a fost formulate în termenul legal, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Asupra acestei chestiuni, instanţa supremă a reţinut nulitatea motivelor recurs, apreciind că recurenţii reclamanţi erau ţinuţi să motiveze recursul înăuntrul termenului legal de recurs, adică în 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, termen prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
În speţă, deşi hotărârea instanţei de apel a fost comunicată apelanţilor reclamanţi la data de 5 noiembrie 2011 şi, respectiv, la 6 noiembrie 2011, astfel cum s-a arătat în precedent, aceştia au înţeles să depună un al doilea set de motive de recurs cu mult peste termenul legal, de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că prin motivele depuse peste termen, nu au fost invocate motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, motive care să afecteze hotărârea pronunţată de curtea de apel, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, având în vedere că al doilea set de motive de recurs, depus la dosar la data de 02 mai 2011, nu a fost depus în termenul legal, Înalta Curte îl constată nul, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la recursul depus în termenul legal, la data de 19 noiembrie 2010, Înalta Curte a pus în dezbatere nulitatea recursului, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând recursul în limitele investirii, Înalta Curte constată că aspectele deduse judecăţii pe calea recursului, care s-au constituit în critici ale deciziei atacate, privesc în esenţă următoarele:
- faptul că nu s-a precizat în hotărârea atacată, că Primăria Municipiului Constanţa trebuie să plătească reclamanţilor contravaloarea imobilului în litigiu conform raportului de expertiză tehnico-judiciară, ci a trimis dosarul la primărie să facă o nouă evaluare a terenului şi a casei;
- faptul că raportul de expertiză iniţial, cât şi obiecţiunile la raportul de expertiză au fost întocmite de SC C.C. SRL, firmă particulară proprietatea primarului R.M., iar reclamanţii nu înţeleg cum poate această firmă să fie corectă.
Faţă de conţinutul criticilor pe care recurenţii reclamanţi au înţeles să le formuleze şi faţă de caracterul extraordinar al căii de atac exercitate, care presupune invocarea unor cazuri limitative prevăzute de lege, pentru a face posibil controlul de legalitate, Înalta Curte urmează să constate că în cauză operează sancţiunea nulităţii recursului.
Astfel, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
În ce priveşte motivele de nelegalitate care pot fi invocate pe calea recursului, acestea sunt limitativ reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În speţă, recurenţii nu au invocat niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de textul menţionat anterior şi nici dezvoltarea criticilor acestora nu face posibilă încadrarea, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul din motivele de recurs.
Aşa-zisele aspecte de nelegalitate invocate de reclamanţi au constat în nemulţumirea acestora cu privire la faptul că primăria nu a fost obligată să le plătească contravaloarea imobilului în litigiu conform raportului de expertiză tehnico-judiciară efectuat la tribunal, sau că raportul de expertiză iniţial, cât şi obiecţiunile la raportul de expertiză au fost întocmite de SC C.C. SRL, firmă particulară proprietatea primarului R.M., iar reclamanţii nu înţeleg cum poate această firmă să fie corectă.
Nu se poate reţine că asemenea critici sunt încadrabile în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod proc. civilă, astfel încât, nu permit instanţei de recurs o cenzurare a deciziei curţii de apel.
În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, constatându-se că nu au fost formulate critici de nelegalitate în condiţiile prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cu referire la art. 304 C. proc. civ., că nici motive de ordine publică nu pot fi reţinute, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., să constate nulitatea căii de atac exercitate în condiţii neprocedurale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de reclamanţii A.S. şi A.A. împotriva Deciziei nr. 258 C din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6939/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6913/2011. Civil → |
|---|
