ICCJ. Decizia nr. 6967/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6967/2011
Dosar nr.15426/3/2007
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 15426/3/2007, la data de 04 mai 2007, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. G. nr. 52, sectorul 5, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 800 mp, liber de orice sarcini şi servituţi, iar, în subsidiar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, a solicitat despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie a imobilului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietara imobilului-teren din str. G. nr. 52, sectorul 5, Bucureşti în baza Certificatului de moştenitor nr. 643 din 05 iulie 1990 emis de notariatul de Stat Sector 4 Bucureşti, de pe urma defunctei N.D.
Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul "Lacul Văcăreşti".
Prin notificarea nr. 39891 adresată Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 800 mp.
Invocând dispoziţiile art. 7, 9 şi art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 reclamanta apreciază că este îndreptăţită, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a imobilului.
Reclamanta a învederat că, deşi a anexat notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, adresate autorităţilor competente, toate documentele din care rezultă calitatea sa de proprietar, precum şi că termenul de soluţionare prevăzut de lege a fost depăşit, nu a primit niciun răspuns cu privire la notificare.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 247/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1485 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, pentru imobilul situat în Bucureşti, fosta str. G. nr. 52, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 800 mp. şi construcţia demolată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, deşi reclamanta a depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluţionarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluţionată. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10/2001, că reclamanta este îndreptăţită să solicite tribunalului soluţionarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.
Aşadar, terenul ce formează obiectul notificării a fost dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 13629 din 14 mai 1930 de către N.N. (N.), terenul având suprafaţa de aproximativ 4040 mp. N.N. (N.) a decedat la 20 martie 1945 lăsând ca moştenitori pe N.D., iar de pe urma lui N.D. rămâne ca unic moştenitor M.I., în calitate de legatar universal, astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. 643 din 5 iulie 1990.
Terenul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 143/1980 privind aprobarea unor măsuri privind începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul de investiţii "Lacul Văcăreşti", imobilul menţionat fiind înscris în anexa decretului de expropriere.
Pentru imobilul expropriat, N.D. a figurat în anexa nr. 26 a HG nr. 556 din 17 mai 1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în mun. Bucureşti, la poziţia nr. 49, figurând cu 1860 mp teren şi 153,12 mp construcţii.
Potrivit Adresei nr. 1411 din 20 noiembrie 2001, pentru imobilul expropriat s-au primit despăgubiri în cuantum de 77.350 lei la data de 21 martie 1991.
Din cele expuse, instanţa a constatat că reclamanta a făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calităţii de legatar universal al persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, precum şi a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege.
Din expertiza efectuată tribunalul a reţinut că terenul în suprafaţă de 800 mp situat în fosta str. G. nr. 52 corespunde cu cel aflat la poziţia nr. 49 din Decretul de expropriere nr. 143/1998, precum şi cu cel din certificatul de moştenitor şi actul de partaj invocat de reclamantă, în prezent regăsindu-se în albia fostului lac Văcăreşti.
În drept, prima instanţă de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, astfel că terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, deoarece exproprierea ocupă funcţional întregul teren, astfel că cererea reclamantei este întemeiată în parte, urmând ca Municipiul Bucureşti prin Primar General să fie obligat să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilul notificat, despăgubiri ce se vor stabili potrivit legii speciale, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, înăuntrul termenului legal de apel.
Prin Decizia civilă nr. 503/A din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat, ca nefondat.
Analizând sentinţa apelată, Curtea a reţinut că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 37/2006.
În consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii deţinătoare, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, stabilind existenţa uneia dintre ipotezele de excepţie de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Termenul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii instituite prin lege, poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, nu există nicio dovadă că apelantul a solicitat intimatei-reclamante completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră că acesta este culpabil de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea apelantului în soluţionarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă, pentru a fi finalizată.
Chiar şi în situaţia în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinţei apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entităţii notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluţionarea notificării.
Cu privire la susţinerea apelantului conform căreia termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, Curtea a arătat că reclamantul are dreptul la soluţionarea cererii sale (prin care urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluţionare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, termen ce include şi durata procedurilor administrative.
Până la data introducerii acţiunii notificarea nu a fost soluţionată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de apel, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în str. G. nr. 52 (fosta str. E.P. nr. 23), sector 5, nu a primit nicio soluţionare timp de 6 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General pentru motive de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât consideră că în mod greşit curtea de apel a respins apelul Municipiului Bucureşti, având în vedere că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
Potrivit art. 1, restituirea în natură sau echivalent este condiţionată de dovedirea preluării abuzive a imobilului or, în speţă, nu este îndeplinită această condiţie, având în vedere faptul că pentru imobilul expropriat în baza Decretului nr. 143/1980 privind aprobarea unor măsuri privind începerea execuţiei lucrărilor la obiectivul de investiţii Lacul Văcăreşti, s-au primit despăgubiri, iar reclamantul nu a făcut dovada că aceste despăgubiri nu reprezentau valoarea reală din momentul exproprierii.
S-a mai arătat şi faptul că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumentul privind imposibilitatea recurentului de a răspunde notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în absenţa actelor de proprietate, a fost corect şi amplu motivat de către instanţa de apel prin raportare la obligativitatea unităţii deţinătoare de a încunoştinţa, în interiorul celor 60 de zile, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra înscrisurilor cu care trebuie să completeze dosarul, iar, în ipoteza în care aceasta nu s-ar fi conformat acestei solicitări, să respingă notificarea, soluţionând astfel într-un termen rezonabil notificarea ce i-a fost adresată.
Recurentul nu îşi poate invoca propria culpă constând în lăsarea nesoluţionată a notificării timp de 6 ani, ca argument în recurs, căci interpretarea termenului de 60 de zile, reglementat în art. 25 al Legii nr. 10/2001, în sensul unui termen de recomandare care permite unităţii deţinătoare să lase nesoluţionată notificarea până la depunerea actelor doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită, ar aduce atingere atât dreptului la un proces echitabil, care include noţiunea de termen rezonabil al procesului, cât şi dispoziţiilor art. 23 al Legii nr. 10/2001.
Conform art. 23, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, iar această dată este data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează contestaţia împotriva deciziei sau dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare sau se soluţionează direct în instanţă notificarea în condiţiile menţionate în Decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel fiind, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 poate completa depunerea înscrisurilor pe toată durata procedurii desfăşurate în faţa instanţei de judecată, motiv pentru care unitatea deţinătoare nu este îndreptăţită să amâne a se pronunţa asupra notificării cu care a fost sesizată, cu argumentul că aşteaptă depunerea acestor înscrisuri.
Critica privind lipsa caracterului abuziv al preluării imobilul, motivată de primirea de către expropriat a unor despăgubiri care nu s-au dovedit a fi sub valoarea reală a imobilului la data exproprierii, nu este fondată, căci art. 11 alin. (7) al Legii nr. 10/2001 permite acordarea de măsuri reparatorii şi în situaţia aceasta, urmând ca valoarea măsurilor reparatorii în echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite din valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat.
Art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincţie referitor la condiţionarea acordării de despăgubiri numai în situaţia în care despăgubirile primite la data exproprierii ar fi fost sub valoarea reală a imobilului, astfel încât unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Nu poate constitui un argument în susţinerea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nici critica potrivit cu care reclamantul nu a dovedit că nu a primit despăgubiri conform acordurilor internaţionale, astfel cum sunt acestea stipulate în art. 5 al Legii nr. 10/2001, deoarece proba unui fapt negativ nu poate fi acceptată, astfel încât cel ce invocă existenţa despăgubirii este cel care trebuie să o probeze prin dovedirea faptului pozitiv contrar.
Or, recurentul nu a dovedit primirea de către reclamant a unei astfel de despăgubiri.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs invocat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 503/A din 10 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 6969/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6964/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
