ICCJ. Decizia nr. 6969/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6969/2011
Dosar nr.6513/63/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Încheierea din 04 martie 2008 a fost disjunsă contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 17861 din 25 august 2007, din dosarul cu nr. 20115/63/2007, constituindu-se dosarul prezent cu nr. 6513/63/2008.
Contestatoarele G.D., I.D.F. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova prin Primar, să constate nulitatea Dispoziţiei nr. 17861 din 25 august 2007, prin care s-a respins notificarea nr. 121/N/2002, cu privire la imobilul situat în Craiova, str. B., nr. 118 (fost 124), judeţul Dolj.
În fapt, contestatoarele au arătat că, deşi au depus dovezile cerute de Legea nr. 10/2001, în mod greşit prin Dispoziţia nr. 17861 din 25 septembrie 2007 a fost respinsă notificarea.
În cursul procesului a decedat reclamanta I.D.F., acţiunea fiind continuată de moştenitorul I.A.O.
Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 6513/63/2008, s-a admis în parte contestaţia precizată. A fost anulată Dispoziţia nr. 17861 din 25 septembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Craiova. S-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat sub nr. 121/N/2001, pentru care a fost emisă şi Hotărârea nr. 740/18.04.1997, situat în str. B. nr. 118 (fost 124), compus din construcţiile identificate de expert D.M. în suplimentul la raport - casă cu două camere şi magazie, cu suprafaţa construită de 60 mp şi cea utilă de 35,70 mp şi terenul în suprafaţă de 3.600 mp, identificat în suplimentul la raportul întocmit de expert G.M.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză şi, în funcţie de precizările făcute în timpul procesului, a stabilit modalitatea de reparaţie sub forma despăgubirilor.
Împotriva sentinţei, în termen legal, au declarat apel reclamanţii G.D. şi I.A.O.
Prin Decizia civilă nr. 360 din 03 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite cu actele de stare civilă depuse la dosar şi cu certificatul de moştenitor nr. 25/2006 emis de BNP V.-A., acte din care rezultă că sunt moştenitori legali ai defunctului G.M.I.
În dovedirea proprietăţii reclamanţii au depus la dosar actul de vânzare-cumpărare încheiat în 29.10.1935, prin care autorul G.M.I. a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118 (fost 124), compus din teren cu lungimea de 152 stânjeni lungimea, respectiv 288,27 m şi 20 stânjeni lăţimea, respectiv 37,93 m, terenul măsurând 3040 stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă cu două camere şi prispă, o magazie de zid, lungă de 20 m şi lată de 7 m.
Tribunalul a reţinut corect întinderea dreptului de proprietate al terenului de 3600 mp, precum şi a suprafeţei construite, întrucât a avut în vedere declaraţia globală de impunere nr. 1067/8/3/1950, plasată în perioada de referinţă 6 martie 1945 - decembrie 1989, a Legii nr. 10/2001, reclamanţii nefăcând dovada dreptului de proprietate al lui G.M.I. asupra terenului între 1935 şi 1950, anul declaraţiei de impunere, decesul lui G.M.I. survenind în 1952.
În atare situaţie, critica apelanţilor privind ignorarea actelor de proprietate exhibate de apelanţi, cu consecinţa reţinerii greşite a întinderii dreptului de proprietate a terenului şi a suprafeţei construite nu poate fi reţinută.
Preluarea imobilului s-a făcut prin Decretul-lege nr. 92/1950 privind naţionalizarea, autorul G.M.I. fiind înscris în anexa la decretul de preluare la poziţia nr. 215.
Faţă de faptul că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 4 alin. (2), dovada proprietăţii şi a preluării abuzive, conform art. 2 lit. a) din lege, rămâne în discuţie modalitatea de reparaţie aleasă de tribunal sub forma despăgubirilor, justificată de faptul că imobilul nu este liber în sensul legii.
Prin expertizele ordonate în cauză s-a concluzionat că terenul este ocupat de proprietăţi particulare, iar construcţia este înstrăinată unui terţ. Oricum, cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilită în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pe care apelanţii îl pot contesta în caz de nemulţumire.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat apel, în termen legal, apelanţii-reclamanţi G.D. şi I.A.O. pentru motive de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei două dintre cele mai importante înscrisuri pe care le-au depus la dosar, acte cu care au făcut dovada dreptului de proprietate pentru întregul imobil din str. B., anume: actul de vânzare datat la 23 august 1935, prin care autorul lor G.M.I. a cumpărat acest imobil, şi buletinul clădirii, datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată autorul G.M.I. deţinea în str. B. nr. 118 (fost nr. 124) o suprafaţă totală de 11200 mp teren, inclusiv suprafeţele clădite, iar suprafaţa totală a corpurilor de clădire era de 315 mp.
Instanţa de fond, în mod nelegal a apreciat că Declaraţia Globală nr. 1067/8/3/1950, în care autorul recurenţilor apare, după naţionalizare, cu doar cu o casă de locuit în suprafaţă de 60 mp şi teren în suprafaţă de 3600 mp, este actul care face dovada dreptului de proprietate.
Instanţa de fond a înlăturat ca mijloc de probă actul de proprietate din 1935 care este de fapt singurul act care poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din str. B. nr. 118 (fost 124), astfel că, din punctul lor de vedere, un act autentic care face dovada proprietăţii nu poate fi înlăturat decât de un act cu aceeaşi valoare probatorie, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Apelul este nelegal şi din perspectiva aplicării greşite dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât în cauză nu s-a dat relevanţă buletinului clădirii, datat 1948, din care rezultă foarte clar că la acea dată autorul G.M.I. deţinea în str. B. nr. 118 o suprafaţă totală de 11200 mp teren, inclusiv suprafeţele clădite, iar suprafaţa totală a corpurilor de clădire era de 315 mp.
În conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Actul normativ de preluare îl reprezintă Decretul-lege nr. 92/1950, fără a fi menţionată însă suprafaţa exactă de care acesta a fost deposedat prin prisma dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi luând în calcul şi poziţia pârâtei, care nu a contestat întinderea dreptului de proprietate al autorului contestatorilor (caz în care i-ar fi incumbat sarcina probei), cele două instanţe de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a textelor de lege menţionate mai sus, apreciind declaraţia globală de impunere ca fiind o probă irefutabilă în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate.
Nu s-au avut în vedere de către aceste instanţe şi celelalte acte doveditoare şi nici prezumţiile simple ce derivă din acestea.
Astfel, instanţa de apel nu putea reţine că nu s-a făcut dovada circulaţiei juridice a terenului între anii 1935 şi 1950, întrucât au depus la dosarul cauzei un act intitulat Buletinul Clădirii, datat în anul 1948, în care autorul lor figurează cu o suprafaţă totală a terenului, inclusiv suprafeţele clădite, de 11200 mp, ceea ce prezumă că în anul 1948 (cu 2 ani înainte de naţionalizare) încă deţinea acest teren, iar ştampila aplicată pe acest document cu menţiunea "naţionalizat" indică clar că la momentul naţionalizării, adică anul 1950, autorul recurenţilor deţinea încă această suprafaţă de teren. Recurenţii consideră că Declaraţia Globală din 8 martie 1950, în care autorul lor apare doar cu suprafaţa de teren de 3600 mp, reprezintă o declaraţie pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite şi a proprietăţilor asimilate lor, adică a suprafeţei de teren aferente proprietăţilor clădite (construcţii), astfel explicându-se de ce în această declaraţie nu apare suprafaţa totală a terenului deţinut de autorul lor.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Ambele instanţe de fond au făcut o corectă aplicare a legii.
Astfel, art. 23 al Legii nr. 10/2001 se referă exclusiv la data până la care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate, iar prin art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se prevede că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, fără ca, în cuprinsul anexei la acest decret, să fie menţionată suprafaţa exactă de care proprietarul a fost deposedat.
Prin urmare, sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate nu se aplică prezumţia instituită de art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, întinderea dreptului de proprietate urmând a fi probată pe baza înscrisurilor depuse la dosar.
Recurenţii au făcut dovada cu actul de vânzare-cumpărare încheiat în 29.10.1935, că autorul lor, G.M.I., a cumpărat imobilul din str. B. nr. 118 (fost 124), compus din teren cu lungimea de 152 stânjeni, respectiv 288,27 m şi 20 stânjeni lăţimea, respectiv 37,93 m, terenul măsurând 3040 stânjeni, adică 10934 mp, pe care se afla o casă cu două camere şi prispă, o magazie de zid, lungă de 20 m şi lată de 7 m.
Ulterior, în faza recursului, a depus la dosar şi Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în care autorul recurenţilor figurează cu o suprafaţă totală a terenului, inclusiv suprafeţele clădite, de 11200 mp, şi mai multe corpuri de clădiri în suprafaţă totală de 315 mp, iar pe acest document se află ştampila cu menţiunea "naţionalizat".
Instanţa de apel a recunoscut dreptul de proprietate al recurenţilor asupra imobilului în litigiu, însă a apreciat că întinderea acestui drept nu este cea rezultând din contractul de vânzare-cumpărare datând din anul 1935, deoarece în evidenţele fiscale la nivelul anului 1950, respectiv din Declaraţia Globală nr. 1067/8/3/1950, autorul recurenţilor apare doar cu o casă de locuit în suprafaţă de 60 mp şi teren în suprafaţă de 3600 mp, ceea ce dovedeşte că, anterior naţionalizării, ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra unei părţi a imobilului.
Recurenţii susţin că nu a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate dobândit în anul 1935, iar acest aspect este demonstrat prin Buletinul Clădirii datat în anul 1948, în care este menţionată aceeaşi suprafaţă de teren şi construcţii cu cea din contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar menţiunea "Naţionalizat", existentă pe acest buletin, dovedeşte că aceeaşi componenţă a imobilului a făcut obiectul naţionalizării, explicaţia pentru evidenţele fiscale diferite constând în faptul că acestea cuprind numai terenul aferent construcţiei.
Recurenţii nu au putut preciza temeiul juridic în raport de care evidenţele fiscale de la nivelul anului 1950 impuneau limitarea terenului aferent clădirii la o anumită suprafaţă, pentru a putea justifica înregistrarea autorului recurenţilor cu o suprafaţă de teren şi construcţie mai mică decât cea menţionată în actul de proprietate şi în buletinul clădirii .
Conform art. 23.1 lit. d) din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare în sensul art. 23 al Legii nr. 10/2001, se înţelege: "orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol)".
În considerarea acestui temei juridic, Înalta Curte observă că legiuitorul a înţeles ca, în materia Legii nr. 10/2001, să înlăture regula conform căreia dovada unui fapt contrar celui menţionat într-un act autentic se realizează tot printr-un act autentic, textul art. 23.1 lit. d) din HG nr. 250/2007 permiţând ca dovada dreptului de proprietate să se realizeze şi printr-un istoric de rol fiscal, astfel cum este Declaraţia Globală din 8 martie 1950.
Deoarece esenţială sub aspectul dovedirii întinderii dreptului de proprietate este data la care s-a realizat naţionalizarea, adică anul 1950, în mod corect instanţa de apel a acordat preferinţă actului care dovedeşte care era întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la acea dată, în anul 1950.
Câtă vreme declaraţia de impunere fiscală din 8 martie 1950 este ulterioară şi contrară actelor care atestă proprietatea, respectiv contractului de vânzare-cumpărare din 29.10.1935 şi Buletinului Clădirii datat 1948, fiind emisă în anul naţionalizării, în mod corect s-a considerat că face dovada întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la momentul naţionalizării.
Menţiunea "naţionalizat" existentă pe Buletinul Clădirii din anul 1948 nu poate combate evidenţele fiscale ulterioare, deoarece este o menţiune care dovedeşte doar că acest imobil a fost naţionalizat, însă nu şi împrejurarea că, la data naţionalizării, componenţa imobilului era cea menţionată în buletin. O astfel de prezumţie ar fi fost corectă în măsura în care nu exista o probă contrară, cum este declaraţia globală de impunere din 1950, care se referă la acelaşi imobil, dar cu o altă componenţă a terenului şi clădirii, mai mică decât cea din Buletinul Clădirii.
Astfel fiind, menţiunea "naţionalizat" nu este o dovadă indubitabilă că în patrimoniul lui G.M.I. ar fi continuat să existe întregul bun în perioada 1935 - 1950, atâta vreme cât s-a realizat proba contrară conform căreia la nivelul anului 1950 acesta figura cu altă suprafaţă de teren şi construcţii.
Înalta Curte constată că s-a făcut dovada contrară asupra întinderii dreptului de proprietate menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1935, printr-un înscris ulterior cu privire la care legea îngăduie dovedirea dreptului de proprietate, astfel încât recurenţilor le-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 în limitele dreptului de proprietate, astfel cum a fost probat a exista la momentul naţionalizării, respectiv în anul 1950.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de apelanţii-reclamanţi G.D. şi I.A.O. împotriva Deciziei nr. 360 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 6971/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6967/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
