ICCJ. Decizia nr. 6974/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6974/2011
Dosar nr.7066/62/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanţii D.A. şi D.V., în contradictoriu cu pârâţii municipiul Codlea, prin Primar, în calitate de reprezentant al Statului Român, Prefectura Judeţului Braşov prin Prefect, S.V., N.G. şi N.A., au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să constate că imobilul în suprafaţă de 681,60 mp şi construcţia edificată pe acesta, înscrise în CF 9896 Braşov nr. top 2360/2 şi 2361, a fost trecut abuziv în proprietatea Statului prin Decretul 223/1974, să dispună pârâtului municipiul Codlea prin Primar să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, să constate nulitatea absolută a Ordinului prefectului nr. 12/1998 prin care s-a constituit drept de proprietate pentru terenul ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, nefiind aferent construcţiei, să dispună rectificarea Cărţii funciare urmare a anulării Ordinului prefectului nr. 12/1998, iar, în subsidiar, dacă se va constata că imobilul nu poate fi restituit în natură, să fie obligat pârâtul municipiul Codlea la plata despăgubirilor băneşti ce reprezintă valoarea bunurilor preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.
Instanţa, prin Încheierea din 01.03.2010, a dispus disjungerea capetelor de cerere vizând constatarea nulităţii Ordinului prefectului nr. 12/1998 şi rectificarea Cărţii funciare, urmare a acestei anulări, în favoarea Judecătoriei Braşov, Tribunalul rămânând învestit cu soluţionarea capetelor de cerere privind: constatarea preluării abuzive a imobilului, obligarea pârâtului municipiul Codlea prin Primar la restituirea în proprietate a bunului imobil sau la plata despăgubirilor, dacă se va constata că nu poate fi restituit în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 92/2010, Tribunalul Braşov a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a municipiului Codlea pentru Statul Român. A anulat cererea formulată de reclamanţii D.A. şi D.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin municipiul Codlea, a respins cererea de chemare în judecată formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii municipiul Codlea prin primar, N.G., N.A. şi S.V., a obligat reclamanţii la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâţii N.G. şi N.A.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat următoarele:
În temeiul art. 137 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a municipiului Codlea pentru Statul Român, cu consecinţa anulării cererii faţă de Statul Român pentru lipsa calităţii de reprezentant al acestuia în persoana oraşului Codlea, în temeiul art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. S-a considerat că cererea reclamanţilor faţă de stat vizează titlul acestuia de preluare a imobilului, reprezentarea sa neputând avea loc decât prin Ministerul Finanţelor Publice, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.
Analizând pe fond cererea reclamanţilor, instanţa a reţinut că cererea de restituire în proprietate a imobilului de către municipiul Codlea a fost întemeiată pe art. 480 - 481 C. civ., fără a rezulta din probe că acesta este actualul deţinător neproprietar al imobilului sau că dreptul de proprietate actual aparţine reclamanţilor.
Dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă, deşi suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, nu diminuează accesul la justiţie, subordonând controlului judecătoresc sistemul reparator stabilit prin norme de procedură speciale.
Reclamanţii nu au făcut dovada unui titlu valid care să poată fi opus cu succes celui al pârâţilor N.G., N.A. şi S.V., potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 1/2001 care prevede că "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare în raport cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, această acţiune este guvernată de regula unanimităţii, din conţinutul anexei Ordinului prefectului nr. 12/1998 rezultând că imobilul teren solicitat de reclamanţi se află în coproprietate, fără ca aceştia din urmă să cheme în judecată pe toţi coproprietarii, condiţie esenţială într-o revendicare a unei proprietăţi deţinută pe cote-părţi.
Reclamanţii nu pot solicita direct în instanţă acordarea de despăgubiri, ci numai pe calea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei motivate, emise ca urmare a notificării de către aceştia a unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul municipiul Codlea poate doar propune acordarea de despăgubiri, în calitate de entitate învestită cu soluţionarea unei notificări şi nu poate fi obligat direct la plata acestora, astfel cum solicită reclamanţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii D.A. şi D.V., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 134/Ap din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea de fond este corectă faţă de dispoziţiile privitoare la participarea oraşului Codlea ca pârât în cauză şi ca reprezentant al Statului Român, acesta din urmă având şi el calitate de pârât în cauză.
Pe fondul cauzei, a motivat că examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi el evaluarea titlului statului pentru cazul în care atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelanţilor-reclamanţi să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificarea unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este "pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
De vreme ce apelanţii nu mai pot obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituţia din 1965, cu tratatele internaţionale la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Având în vedere cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului "specialia generalibus derogant", concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
În cazul în care se constată neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeaşi decizie în interesul legii.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile constatate de acesta se raportau la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În speţă, reclamanţii au introdus în faţa instanţelor o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului. Ei au contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorităţi în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi legilor în vigoare la data preluării.
Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de "bun" a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la 20 iunie 1994, o solicitare de constatare a încălcării nu este comparabilă "ratione temporis" să se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanţele de fond, întrucât reclamanţii nu sunt titularii unui "bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanţilor care au fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficienţă nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raţionamentul Curţii Europene din cauza Faimblat.
Prin urmare, este neîntemeiată şi cererea apelanţilor de acordare de despăgubiri pe calea dreptului comun, nefiind posibilă convertirea în despăgubiri a acţiunii în revendicare, aşa cum se solicită.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii-apelanţi D.A. şi D.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, extinzându-le şi la situaţii ce nu intră sub imperiul acestei legi.
Legea nr. 10/2001 nu poate interzice accesul la justiţie şi solicitarea pe cale judecătorească, pe calea dreptului comun a respectării dreptului de proprietate.
Instanţa a apreciat greşit şi prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, principiul la care face referire instanţa supremă aplicându-se atunci când partea a ales o cale şi când i se poate aplica legea specială.
Ar însemna să se încalce principiul apărării dreptului de proprietate, astfel că, pentru persoanele care nu au solicitat restituirea bunurilor lor pe cale administrativă, aceştia să nu mai aibă posibilitatea să solicite respectarea drepturilor lor, în timp ce pentru persoanele care au pierdut proprietăţile prin hotărâri definitive şi irevocabile prin comparaţie de titluri, acestea să poată fi despăgubite prin procedură judecătorească, iar statul să beneficieze de o îmbogăţire fără justă cauză, ceea ce înseamnă o altă încălcare a principiilor de drept şi anume a principiului egalităţii tuturor în faţa legii şi a egalităţii de şanse în faţa legii.
Art. 1 din Protocol nu condiţionează respectarea dreptului de proprietate de vechimea dreptului sau de timpul în care nu a fost folosit, atât timp cât bunul a fost preluat prin samavolnicie, cât şi de dispoziţiile legilor române, respectiv Constituţia şi prevederile Codului civil privitoare la prescripţie.
Instanţa nu s-a aplecat asupra celorlalte motive de apel, nepronunţându-se asupra motivului care priveşte calitatea procesuală a statului prin municipiul Codlea şi care, privind o excepţie, era primordial a fi soluţionat, şi nici asupra motivului privind nerespectarea art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ceea ce înseamnă o nemotivare a deciziei atacate, motiv ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 a cărui extindere ar fi determinat împiedicarea accesului la justiţie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece reclamanţii nu au uzat de procedura administrativă instituită de legea specială în materia obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar formularea unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în raport de calitatea pârâţilor din proces, persoane fizice şi juridice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, nu este inadmisibilă, dar este supusă criteriilor de preferabilitate prevăzute în legea specială, criterii care trebuie analizate şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, ambele instanţe de fond au considerat acţiunea în revendicare admisibilă, din moment ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate şi au acordat preferinţă titlului pârâţilor.
Raportul dintre legea specială şi cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu care "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant".
Prin urmare, legea specială derogă de la cea generală, motiv pentru care se aplică cu prioritate, iar, odată intrată în vigoare, instanţele au obligaţia de a o aplica, indiferent de temeiul juridic indicat de părţi, deoarece acestea nu pot alege legea incidentă în cauză, această posibilitate nefiind un atribut derivat din principiul disponibilităţii, temeiul de drept al acţiunii fiind dat de norme de drept imperative asupra cărora părţilor nu le este permis să negocieze.
Astfel, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menţionat, "specialia generalibus derogant", aplicând criteriile de preferinţă pe care le prevede legea internă, acordând prioritate legii speciale, respectiv criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor care se regăsesc în art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001.
Dacă legea specială nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai măsurile reparatorii prin echivalent menţionate în cuprinsul său, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, puteau fi aplicate exclusiv criteriile de preferabilitate menţionate de dreptul comun, reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamanţi.
Faptul că prin legea specială, în art. 18 lit. c), s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de restituirea în natură a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate instituit de legea specială în favoarea chiriaşului-cumpărător, care se află în posesia imobilului, în considerarea necesităţii menţinerii stabilităţii circuitului civil.
Reclamantele aveau posibilitatea să conteste, în termenul legal, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi buna-credinţă a cumpărătorului, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în discuţie aceste aspecte pe calea acţiunii în revendicare.
Aplicând principiul derogării legii speciale de la legea generală şi constatând că legea specială se aplică cu prioritate, instanţa de apel a înlăturat în mod corect prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie de revendicare, motiv pentru care apar ca nefondate criticile privind nelegalitatea înlăturării de către instanţă a regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor.
Sub aspectul interpretării greşite a deciziei pronunţate în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, în sensul că se creează, de către instanţa de apel, o discriminare între proprietarii care nu îşi mai pot valorifica drepturile pentru că nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 şi cei care au fost evinşi şi cărora li se recunoaşte dreptul de a primi despăgubiri, Înalta Curte observă că aceste critici nu sunt fondate.
Aceasta deoarece legea internă prevede posibilitatea tuturor foştilor proprietari, ale căror bunuri au fost preluate de statul comunist, să îşi apere dreptul de proprietate, fie pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, fie pe calea acţiunii în revendicare, care nu este considerată de plano inadmisibilă, astfel cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
În acelaşi timp, legea specială acordă despăgubiri chiriaşilor-cumpărători care au fost evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari. Aceste despăgubiri pot consta în restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă a imobilului, după distincţiile pe care tot legea specială le reglementează.
Cele două situaţii invocate de către recurenţi, referitoare la posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru imobilele care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, respectiv a fostului proprietar care nu a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 şi cea a chiriaşului-cumpărător evins, nu constituie situaţii identice, prin urmare nu poate fi reţinută existenţa unei încălcări a principiului egalităţii în faţa legii. Astfel, fostul proprietar este sancţionat pentru nerespectare unui termen de decădere, în timp ce chiriaşul-cumpărător este despăgubit în caz de evicţiune, desigur, dacă a exercitat în termenul de prescripţie acţiunea pentru obţinerea acestei despăgubiri.
Deşi este adevărat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu condiţionează protecţia bunului de vechimea dreptului de proprietate sau de neuz în situaţia bunurilor preluate de stat în mod abuziv în perioada comunistă, din perspectiva analizei incidenţei în cauză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte consideră necesar a preciza că acţiunea în revendicare poate avea câştig de cauză, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, numai în ipoteza în care aceştia se pot prevala de un bun actual.
Sub aspectul existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor, derivând din recunoaşterea legislativă a preluării abuzive a imobilului, care ar permite admiterea acţiunii în revendicare şi acordarea preferinţei dreptului lor în acţiunea în revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenţiei, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată de curând prin hotărârea pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon contra României din 12 octombrie 2010.
În considerentele acestei hotărâri s-a pornit de la recunoaşterea faptului că simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menţionată în dispozitiv), echivalează cu existenţa unei "valori patrimoniale" (în sensul autonom al sistemului convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru şi Porţeanu şi, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009).
Ulterior, Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a "interesului patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza pilot menţionată, s-a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. şi P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag. 142 - 143).
S-a mai reţinut că "simpla constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuşi ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerinţele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o decizie administrativă în sensul celor dispuse de instanţă (parag. 145, 146)".
Din analiza raţionamentului Curţii Europene reiese că recurenţilor nu le este recunoscut dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situaţia în care, considerându-se că deţin o "valoare patrimonială", s-ar aplica în prezenta cauză direct prevederile Convenţiei, prin înlăturarea prevederilor dreptului intern. Aceasta deoarece recurenţii nu deţin o dispoziţie sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obţinut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma o "valoare patrimonială" într-un "bun actual", ambele constituind accepţiuni ale noţiunii de "bun" care antrenează garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Înalta Curte observă că, pentru prima oară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi nu stabileşte criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluţionată acţiunea în revendicare, afirmă explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui "bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor. Adăugând această condiţie, numai constatarea nevalabilităţii titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nu mai este suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptăţirea la restituirea în natură a bunului în cadrul unei acţiuni în revendicare, în calitate de deţinător al unei "valori patrimoniale".
Analizând criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind nemotivarea de către instanţa de apel a criticilor vizând greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Codlea, ca reprezentant al Statului Român, cât şi la încălcarea prevederilor art. 4 al Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a reţinut că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta fiind reprezentat de oraşul Codlea, care are, la rândul său, calitate de pârât, în nume propriu, pentru pretenţiile care vizează revendicarea imobilului.
De altfel, motivul de apel, referitor la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a oraşului Codlea, este argumentat exclusiv prin aceea că, în acţiunile în materie imobiliară, au calitate procesuală pasivă unităţile administrativ-teritoriale locale, fără nicio altă dezvoltare. Acestui argument i s-a răspuns prin considerentele deciziei din apel, care a considerat că oraşul Codlea are calitate procesuală pasivă, atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al Statului Român.
Sub aspectul nemotivării apelului în raport de prevederile art. 4 al Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că prima instanţă de fond a dispus disjungerea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii Ordinului prefectului nr. 12/1998 şi rectificarea cărţii funciare, astfel încât aceste cereri, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, nu mai fac obiectul cauzei de faţă, deci nici al verificării de legalitate în căile de atac, care se limitează la petitele cu care instanţa a rămas învestită, conform principiului "tantum devolutum quantum judicatum".
În consecinţă, nu se poate reţine o nemotivare a deciziei din apel nici sub acest aspect.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-reclamanţi D.A. şi D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii N.G. şi N.A., la solicitarea acestora, în conformitate cu chitanţa doveditoare a plăţii onorariului de avocat depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii-apelanţi D.A. şi D.V. împotriva Deciziei nr. 134/Ap din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi D.A. şi D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii G. şi A.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 6983/2011. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 6971/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
