ICCJ. Decizia nr. 6985/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6985/2011
Dosar nr.31255/3/2008*
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 9415/299/2008, reclamanţii O.O. şi O.F.M. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 267 mp, situat în Bucureşti, str. B. nr. 4, sector 1 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 8973 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei şi s-a declinat competenţa de soluţionare, în funcţie de valoarea imobilului, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 20 august 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 31255/3/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 1584 din 14 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii O.O. şi O.F.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Prin Decizia civilă nr. 404 A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi O.O. şi O.F.M.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:
A fost apreciată ca întemeiată critica referitoare la nemotivarea sentinţei, întrucât prima instanţă a arătat succint care sunt motivele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei în cauză.
De asemenea, s-au considerat ca neîntemeiate criticile formulate cu privire la încălcarea dreptului la apărare, dispoziţiile art. 156 C. proc. civ reprezentând o facultate a instanţei de a acorda termen pentru pregătirea apărării, în situaţia în care instanţa a apreciat că nu se impune acordarea unui termen în acest sens, a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea părţii să depună note scrise conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ. Aspectul referitor la faptul că notele scrise nu existau la dosar a fost clarificat prin Adresa nr. 2253/2009, acesta fiind avut în vedere la pronunţarea sentinţei.
Nu se poate considera că excepţia inadmisibilităţii poate fi invocată doar de pârât, întrucât o asemenea reglementare interesează ordinea publică, putând fi invocată şi de instanţă din oficiu.
Examinând însă admisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil care se află în proprietatea statului, Curtea a constatat că aceasta a fost corect soluţionată de prima instanţă.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte consacră un fapt unanim acceptat, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la justiţie, dar rigid şi conservator prin câmpul de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă, şi, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluţie consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cum corect a reţinut şi instanţa de fond, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Cu toate acestea, în condiţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz numai caracterul normei şi voinţa legiuitorului fac posibilă supravieţuirea, prin excepţie, a legii vechi.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
În acest sens s-a reţinut că, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de reparaţie, notificând persoana juridică deţinătoare a imobilului în vederea restituirii lui în natură - art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Procedura administrativă reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este însă condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice enumerate la art. 20 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.
Potrivit acestor dispoziţii, imobilele - terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare Legii nr. 10/2001 de una din persoanele juridice enumerate expres de legiuitor vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziţia motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Ca atare, cum în speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de apelanţii-reclamanţi mai era deţinut de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) şi, întrucât nu fusese anterior înstrăinat, era necesar ca reclamanţii să parcurgă procedura prealabilă instituită de lege. Numai în absenţa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită nu mai putea uza, conform art. 21 din aceeaşi lege, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, numai dacă o astfel de unitate nu mai avea în posesie imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriaş; de aceea, într-o asemenea ipoteză fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul acţiune în justiţie pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat.
În cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, persoana interesată de restituirea bunului ce intră în domeniul de reglementare al acestei legi are deschisă, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească, la a cărei soluţionare se vor avea, desigur, în vedere dispoziţiile de drept material din legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001); numai în cazul enunţat, care nu este cel în speţă, acţiunea în revendicare, promovată direct la instanţă împotriva chiriaşului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.
Sub acest aspect nu poate fi reţinută critica apelanţilor referitoare la stabilirea unui regim discriminator în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare promovată împotriva statului sau împotriva terţului subdobânditor al imobilului, în ambele cazuri fiind asigurat accesul în justiţie, chiar dacă într-o procedură diferită în cele două situaţii, dar în ambele cazuri soluţionarea acţiunii se face având în vedere şi prevederile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008 în sensul că "persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea revendicării în materia dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.".
Că este aşa rezultă cu certitudine şi din trimiterile făcute la Decizia LIII din 4 iunie 2007 atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilind că "prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".
Nu poate fi primită nici critica apelantului referitoare la existenţa unui bun în sensul Convenţiei şi a încălcării principiilor statuate de Convenţie.
Existenţa unui "bun" în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, constă în recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci şi ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speţă.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce statuează că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Nu se poate susţine că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ar echivala cu privarea reclamanţilor de accesul la justiţie, întrucât nu se poate absolutiza un asemenea punct de vedere.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul la o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitor la drepturile şi obligaţiile sale civile. Curtea Europeană a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
La noi, legiuitorul a adoptat un act normativ special, Legea nr. 10/2001, ce prevede o procedură administrativă prealabilă, care nu conduce la privarea persoanelor de dreptul la un tribunal, întrucât Decizia sau dispoziţia emisă în procedura prealabilă poate fi atacată în instanţă, iar refuzul soluţionării notificării deschide calea accesului la justiţie.
Nu se poate susţine, de plano, că Legea nr. 10/2001 limitează accesul la justiţie sau posibilitatea obţinerii imobilului în natură, în condiţiile în care apelanţii nu au uzat de calea acestei legi, invocând în acest sens imposibilitatea restituirii în natură. Ori, dacă Legea nr. 10/2001 oferă sau nu o cale liberă de acces la justiţie sau posibilitatea obţinerii imobilului, trebuie examinată în concret, în raport de fiecare caz în parte, situaţie ce presupune formularea notificării prevăzute de lege.
Apelanţii au înţeles în mod greşit că există posibilitatea unei opţiuni, principiile CEDO, care ar fi mai favorabile, şi Legea nr. 10/2001, întrucât în toate cazurile, principiile CEDO au prioritate, dar aceasta presupune îndeplinirea anumitor cerinţe, care în speţă nu există, cum am arătat anterior.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii O.O. şi O.F.M. invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1310 din 26 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat, iar prin Decizia civilă nr. 4238 din 20 mai 2011 a aceleaşi curţi a fost admisă contestaţia în anulare a deciziei pronunţate în recurs, constatându-se că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra a două dintre motivele de recurs, respectiv art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Prin urmare, menţinându-şi în totalitate argumentele aduse în susţinerea soluţiei de respingere a recursului sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cuprinse în considerentele Deciziei civile nr. 1310 din 26 februarie 2010, Înalta Curte va analiza exclusiv criticile din recurs cu privire la încălcarea art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, în motivarea celor două motive de modificare, recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:
Instanţa de apel şi-a fondat soluţia pe o motivare străină de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a III-a C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, se subliniază faptul că o parte din considerentele pe care se sprijină Decizia recurată, nu numai că nu se aplică prezentei cauze, dar nici nu au legătură cu obiectul acţiunii, cu situaţia de fapt şi de drept a imobilului revendicat.
În acest sens, deşi cererea de revendicare priveşte un imobil deţinut în prezent de Municipiul Bucureşti în absenţa oricărui titlu, Curtea de Apel Bucureşti şi-a motivat soluţia ca şi cum ar fi fost ipoteza unei locuinţe înstrăinate de stat către chiriaşi. A se vedea în acest sens ultimul paragraf al pag. 7 din hotărâre, conform căruia "Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiţie în mod definitiv a titlului de proprietate".
Curtea de apel şi-a fundamentat Decizia şi pe argumente de drept şi de fapt privitoare la imobile expropriate, care nu se aplică prezentei cauze, întrucât nu rezultă din nicio probă că ar fi vorba de un teren expropriat. A se vedea în acest sens criteriile "la Decizia LIII din 4 iunie 2007, atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
Citarea trunchiată a deciziei LIII/2007 a I.C.C.J. a condus instanţa de apel la neluarea în considerare chiar a unui argument favorabil admisibilităţii acţiunii în revendicare în ipoteza cauzei, conţinut chiar de această decizie. Astfel se prevede că persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare şi retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Printr-o astfel de motivare străină de natura pricinii, devine evident că instanţa apel nu a analizat în niciun mod regimul juridic aplicabil imobilului revendicat, care este liber, neafectat de construcţii sau lucrări, deţinut fără niciun fel de titlu de intimatul-pârât. Dimpotrivă, trimiterea la această decizie a I.C.C.J. ar fi trebuit să ducă instanţa la o soluţie contrară celei date, având în vedere că reclamanţii se încadrau în categoria persoanelor care nu au putut uza de procedura Legii nr. 10/2001, fiindcă locuiesc pe un alt continent, fără posibilitatea concretă de a afla de îndată că există un termen-limită pentru depunerea unor cereri de restituire în baza unei legi speciale.
Recurenţii consideră că o astfel de motivare a deciziei din apel se datorează fie unei examinări superficiale a cauzei, fie unei grave confuzii în care s-au aflat magistraţii apelului cu privire la natura imobilului revendicat şi asupra "titlului" preluării.
Menţinerea deciziei atacate - având o astfel de motivare - ar afecta în mod grav şi iremediabil dreptul la examinarea cauzei, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel a respins nemotivat cererile noastre de a se administra probele necesare - cu interogatoriu, relaţii de la pârât sau chiar expertiză - care să lămurească situaţia de fapt şi de drept a terenului revendicat, situaţie care să clarifice posibilitatea revendicării lui pe calea dreptului comun.
Obligaţia instanţelor judecătoreşti de a examina cauza este un imperativ al dreptului de acces la un tribunal, în lipsa căruia dreptul la un proces echitabil ar fi lipsit de eficienţă; tocmai de aceea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a afirmat în repetate rânduri, obligaţia magistraţilor naţionali de a analiza în mod atent şi judicios cererile formulate de pârâţi şi probele a căror administrare se cere, raportându-le la circumstanţele concrete faptice şi juridice ale cauzei, numai astfel accesul la justiţie fiind pe deplin realizat (cauza van den Hurk c. Olandei).
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii pornind de la o premisă eronată a regimului juridic al bunului revendicat - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Soluţia pronunţată în prezenta cauză a fost generată şi de o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, manifestată sub două aspecte:
Pe baza unei greşite aprecieri a regimului juridic aplicabil imobilului indicat, Curtea de apel a făcut o aplicare secvenţială şi trunchiată a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. În Decizia recurată s-au reţinut următoarele : "persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea revendicării în materia dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.".
Or, dacă instanţa de apel ar fi interpretat corect actul juridic dedus judecăţii şi l-ar fi raportat corect la dispoziţiile Deciziei nr. 33 a I.C.C.J., ar fi observat că el nu priveşte o locuinţă înstrăinată chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, ci constă în revendicarea unui teren a cărui restituire nu afectează nici dreptul de proprietate al unor terţi - întrucât Municipiul Bucureşti nu deţine un titlu asupra imobilului, fiind doar un posesor; nu încalcă nici principiul securităţii circuitului civil, având în vedere că acel teren nu este afectat de construcţii sau lucrări, deci nu reprezintă un bun de interes public; revenirea imobilului în posesia noastră nu este doar necesară, ci şi posibilă."
Actele noi depuse în apel (Adresa nr. 775617/16069 din 21 octombrie 2008 a PMB şi Adresa nr. 260212 din 26 mai 2008 a DITL privind istoricul de rol fiscal) ignorate de aceeaşi instanţă, confirmă regimul juridic al bunului aflat în litigiu. Aceeaşi situaţie rezultă şi din Adresa nr. 831360/7284 din 17 mai 2009 eliberată de intimatul-pârât la cererea expresă a recurenţilor, în cursul judecării cauzei în apel - din care nu rezultă că ar exista un titlu al preluării de către stat.
Având în vedere aceste două elemente, Curtea de Apel ar fi trebuit să aplice întocmai Decizia I.C.C.J. nr. 33/2008, care recunoaşte admisibilitatea revendicării de drept comun în astfel de situaţii, respectiv "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Curtea a statuat şi că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Analizând recursul formulat, în raport de criticile încadrate în art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenţii invocă o motivare străină de natura pricinii în raport de referirile pe care instanţa de apel le-a făcut la existenţa unei construcţii vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 sau a unei construcţii expropriate, aspecte pe care le apreciază ca fiind străine de natura pricinii, în condiţiile în care imobilul care face obiectul prezentei cauze este un teren liber de construcţii.
Înalta Curte observă că pasajele din motivarea instanţei de apel sunt reproduse trunchiat şi interpretate într-o manieră proprie, ruptă din contextul în care au fost menţionate.
Astfel, pasajele respective nu se referă la situaţia juridică a imobilului în litigiu, ci constituie argumente aduse de instanţă în susţinerea aplicării în cauză a principiului specialia generalibus derogant, principiu în raport de care instanţa de apel a considerat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia retrocedării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, în temeiul art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Argumentarea instanţei are în vedere exclusiv imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în prezent în posesia unităţilor administrativ-teritoriale, astfel cum este cazul în speţă, unde posesorul parcelei, pe care s-a aflat vechiul amplasament al imobilului, este Consiliului Popular Sector 1 Bucureşti.
În justificarea acestui aspect, instanţa de apel a făcut referire la situaţia diferită a imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după cum au fost sau nu înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru imobile care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a considerat că, deşi această ipoteză "nu este cea în speţă, acţiunea în revendicare, promovată direct la instanţă împotriva chiriaşului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă", după distincţiile menţionate în Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii.
Prin urmare, chiar instanţa de apel a menţionat că situaţia imobilelor care au fost înstrăinate chiriaşilor-cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este cea din prezenta cauză, însă argumentul a fost găsit necesar pentru a motiva suplimentar de ce soluţia de admisibilitate a acţiunii în revendicare a imobilului în litigiu nu este fondată.
Înalta Curte apreciază că această motivare este pertinentă şi concludentă, deoarece este menită a epuiza toate ipotezele în raport de care admisibilitatea acţiunii trebuie analizată, astfel că nu poate fi interpretată ca un argument străin de natura cauzei.
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea străină de natura pricinii, atunci când instanţa de apel se referă la imobile expropriate, deşi imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea Statului Român prin expropriere.
Verificând motivarea instanţei de apel, Înalta Curte constată că referirile la Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, având ca obiect imobile expropriate, s-au făcut ca urmare a trimiterilor pe care chiar Decizia în interesul legii nr. 33/2008 le face la această decizie, pentru a prelua considerentele anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra interpretării principiului specialia generalibus derogant, în sensul că "prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".
În consecinţă, aceste argumente nu sunt străine de natura pricinii, ci dovedesc atât cunoaşterea de către instanţă a situaţiei de fapt din dosar, dar şi preocuparea de a da o motivare cât mai convingătoare, prin abordarea exhaustivă a raţionamentului pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a avut în vedere asupra problematicii admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun după adoptarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, în raport de situaţia juridică a imobilului care a fost pe deplin stabilită, în limita condiţiilor cerute pentru a putea fi aplicat art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, nu este fondată critica privind nemotivarea măsurii de respingere a cererii de probe.
Instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri, pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului, fiind depusă la dosar Adresa nr. 831360/7284 din 27 mai 2009 a Primăriei municipiului Bucureşti, din care rezultă că imobilul în litigiu se află în prezent în posesia Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, nefiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Celelalte probe solicitate au fost respinse prin încheierile din 13.05.2009 şi 24.06.2009 cu motivarea că nu sunt utile, deoarece instanţa de fond s-a pronunţat exclusiv asupra inadmisibilităţii acţiunii în raport de Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, nu se poate aprecia că respingerea probelor s-a realizat nemotivat, instanţa de apel respingând numai acele probe care priveau aspectele de fond ale cauzei, în considerarea faptului că fondul cauzei nu fusese antamat de către prima instanţă de fond, astfel încât în apel nu puteau să se analizeze pentru prima dată aspecte de fond, deci nici să se administreze probe pe acest aspect.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că recurenţii au beneficiat pe deplin de acces la justiţie, instanţa de apel analizând în mod atent şi judicios cererile formulate de pârâţi şi încuviinţând numai probele care ar fi putut duce la o soluţionare corectă a cauzei, cunoscut fiind că este atributul instanţei de a cenzura probele solicitate sau a dispune din oficiu probele pe care le consideră concludente şi pertinente, în temeiul art. 167 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând critica referitoare la incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se referă la interpretarea greşită de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii, la schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În speţa de faţă, instanţa este învestită cu o acţiune în revedicare de esenţa căreia este compararea de titluri, a căror valabilitate nu va fi analizată, urmând ca instanţa să acorde preferinţă unuia dintre titlurile exhibate de părţi. Prin urmare, instanţa nu poate realiza o interpretare a conţinutului actelor juridice deduse judecăţii, ci trebuie să aplice criteriile de preferabilitate ale titlurilor de proprietate, astfel încât art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
Nici critica privind interpretarea greşită a actului juridic dedusă dintr-o eronată stabilire a regimului juridic al bunului revendicat nu se circumscrie acestui motiv de recurs, căci situaţia juridică a imobilului nu echivalează unui act juridic, în accepţiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv aceea de convenţie legal făcută care are putere de lege între părţile contractante, conform art. 969 C. civ., şi care urmează a fi interpretată în raport de prevederile art. 981 şi 970 alin. (2) C. civ.
De altfel, din dezvoltarea acestui motiv de recurs se deduce că recurenţii sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de apel a interpretat Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, faţă de probele administrate în cauză şi de celelalte aspecte reţinute de instanţa supremă în cuprinsul acesteia. Această nemulţumire a recurenţilor priveşte problemele de drept dezlegate de instanţa de apel în raport de acea decizie, constituind aspecte de nelegalitate, iar nu o interpretare a actului juridic dedus judecăţii.
Recurenţii fac confuzie, şi de această dată, între actul juridic dedus judecăţii şi Decizia pronunţată în recurs în interesul legii, care nu poate face obiectul judecăţii, căci reprezintă o hotărâre judecătorească prin care se dezleagă, în mod obligatoriu pentru instanţe, anumite probleme de drept, fiind menită să susţină argumentarea soluţiei pronunţate de instanţă.
Deoarece instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, limitându-şi verificarea asupra stării de fapt şi de drept invocate de reclamanţi numai cu privire la admisibilitatea acţiunii, criticile pe care le invocă recurenţii, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constituie veritabile aspecte de nelegalitate, vizând dezlegarea dată problemei de drept a admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost abordată în Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care instanţa de recurs l-a analizat pe larg, anterior admiterii contestaţiei în anulare.
Faţă de cele precizate anterior, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., astfel cum nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu şi-a găsit aplicarea.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii O.O. şi O.F.M. împotriva Deciziei nr. 404 A din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 6984/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 6983/2011. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
