ICCJ. Decizia nr. 7015/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7015/2011
Dosar nr.1843/118/2006*
Şedinţa publică din 11 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1843/118 din 28 februarie 2006, reclamanţii P.M.N. şi D.C.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să anuleze Dispoziţia nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de pârât şi să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 394 mp careu 58 lot 10, Staţiunea Mamaia, sau, în subsidiar, în situaţia în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură, să se dispună acordarea de despăgubiri în echivalent.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că autorul lor, S.C., a dobândit terenul respectiv de la Primăria Municipiului Constanţa în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 304 din 30 martie 1994, însă autorul lor nu a putut îndeplini condiţia contractuală, adică aceea de a construi pe acel teren în termen de 6 ani de la dobândire, deoarece au intervenit cauze de forţă majoră, respectiv cel de-al doilea război mondial şi regimul comunist totalitar şi, ca atare, consideră că este abuzivă Decizia nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa, prin care s-a constatat intervenirea rezoluţiunii contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanţa a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a fost anulată Dispoziţia nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 a pârâtului şi a fost obligat acesta să acorde reclamanţilor, în compensare, bunuri sau servicii la o valoare echivalentă a terenului în suprafaţă de 394 mp, careul 58 lotul 10 parcelarea Mamaia, preluat în mod abuziv de stat, or să propună acordarea de despăgubiri în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată.
A fost respinsă cererea de restituire în natură.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că autorul reclamanţilor, S.C., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa o suprafaţă de teren de 394 mp lot nr. 10 careul 58, contra sumei de 23.640 lei achitată în întregime.
Cazul autorului reclamanţilor nu este singular, iar prin Dispoziţia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa s-au declarat desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia, pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în respectivele contracte, atât cu privire la plata preţului, cât şi cu privire la efectuarea construcţiilor în termenele fixate.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, iar din concluziile raportului de expertiză nr. 478 din 16 ianuarie 2007, rezultă că suprafaţa ce face obiectul notificării se găseşte în Staţiunea Mamaia, fiind ocupată în proporţie de 35% de recepţia hotelului Metropol şi de alei de acces, iar restul de 65% fiind spaţiu verde, dar străbătut de reţele de alimentare cu apă, canalizare şi termoficare, precum şi reţele electrice îngropate.
Prima instanţa a mai reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat abuziv de către stat prin actul administrativ din anul 1958, calificarea prevederilor contractuale, ca valorând un pact comisoriu de gradul 4, nefiind de natură a conduce la concluzia că preluarea în patrimoniul statului nu ar fi fost una abuzivă.
Chiar dacă părţile au înscris clauza contractuală a desfiinţării actului, de plin drept, în situaţia neexecutării obligaţiei, fără somaţie sau punere în întârziere, trebuie totuşi îndeplinite condiţiile rezoluţiunii şi anume, ca una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale, iar neexecutarea să fie imputabilă acelei părţi.
În cauza de faţă, s-a reţinut că perfectarea vânzării s-a făcut la data de 30 martie 1944, când România se afla în plin război, după care ţara a fost ocupată de trupele sovietice şi a fost instaurat regimul comunist.
Intervenţia unei cauze care pune în imposibilitate fortuită de executare pe cel ţinut la obligaţie, aduce în discuţie problema riscului contractului.
În situaţia de faţă, imposibilitatea de executare a obligaţiei de construire nu a luat sfârşit odată cu încetarea războiului, ci a continuat cu o imposibilitate morală determinată de regulile de funcţionare caracteristice regimului comunist ce a fost instaurat în România începând cu 6 martie 1945.
Rezultă deci, că titularul obligaţiei de edificare a construcţiei nu a avut posibilitatea de a-şi respecta angajamentele şi, prin urmare, nu se poate considera că, în mod legal, s-a ajuns la constatarea rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de gradul 4 inserat în acest contract.
Prima instanţă a mai reţinut că preluarea prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fost una abuzivă, fiind o preluare comună a tuturor proprietăţilor ce se aflau pe plaja Mării Negre din Mamaia, fără să se ţină seama de situaţia particulară a fiecărei parcele, de unde rezultă şi caracterul abuziv al preluării.
Cum în cauza de faţă se plătise preţul terenului, ar fi fost necesară repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că autorul reclamanţilor ar fi trebuit să fie despăgubit cu contravaloarea imobilului, lucru ce nu s-a petrecut.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, iar prin Decizia civilă nr. 13/C din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului în litigiu nu a fost una abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor contractuale, situaţie în care bunul se reîntoarce în patrimoniul creditorului obligaţiei neexecutate.
Inserarea într-un contract a unui pact comisoriu nu mai face necesară intervenţia instanţei de judecată, iar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care însăşi clauzele convenţionale stipulate de părţi le permit.
S-a considerat că, în speţa de faţă, pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, acest fapt realizându-se la momentul expirării termenului, respectiv la 30 martie 1948, şi care a fost constatat de către vânzător prin Decizia nr. 22043/1958.
În cazul existenţei unei imposibilităţi fortuite de executare a obligaţiei asumate prin contract, problema care se pune este aceea a riscului contractului, iar riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, respectiv de proprietarul sub condiţie rezolutorie.
În lipsa inserării în contract a unui termen până la care obligaţia de a construi trebuia să se îndeplinească, pactul comisoriu nu devine inoperabil, ci creează în sarcina debitorului o obligaţie de a executa prestaţia în întregime şi de îndată ce s-a născut raportul obligaţional.
Contractul fiind încheiat în anul 1944, nu se poate spune că autorul reclamanţilor nu era în cunoştinţă cu privire la condiţiile încheierii contractului şi nu şi-a asumat riscul la care era expus în condiţiile neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
Mai mult, reclamanţii nu au dovedit că autorul lor ar fi întreprins vreun demers pentru începerea construcţiei după data de 30 martie 1944 şi nici regimul politic instaurat după 6 martie 1945 nu poate fi invocat ca o cauză de forţă majoră exoneratoare de o obligaţie, deoarece nici Constituţia din anul 1948 şi nici legile ulterioare nu au interzis edificarea construcţiilor.
În consecinţă, s-a constatat că imobilul se găseşte în patrimoniul Municipiului Constanţa şi că nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, aducându-i următoarele critici:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în opinia lor, terenul autorului lor a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil, conform ipotezei reglementate de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa nu poate fi considerată titlu valabil, nefiind îndeplinite condiţiile legale şi contractuale pentru ca vânzătorul să invoce pactul comisoriu stipulat în contractul de vânzare-cumpărare din anul 1944 şi a lipsit cerinţa esenţială a operării mecanismului rezoluţiunii convenţionale.
Chiar dacă s-ar considera că preluarea terenului de către stat de la autorul reclamanţilor a fost efectuată cu titlu valabil, preluarea s-ar încadra oricum în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii au apreciat că în speţă a lipsit cerinţa esenţială a operării mecanismului rezoluţiunii convenţionale, deoarece, chiar dacă manifestarea de voinţă a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuşi, această manifestare de voinţă trebuie să existe ca atare, indiferent de forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, dar trebuie să existe şi să poată fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor, or, în speţă, nu a existat o asemenea manifestare de voinţă din partea vânzătorului, posibil de dovedit printr-un mijloc de probă.
Mai mult, o asemenea manifestare de voinţă trebuie declarată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, de trei ani de la data la care s-a născut dreptul de a invoca fie rezoluţiunea, fie de a cere executarea în natură a obligaţiei cumpărătorului.
Prin urmare, rezoluţiunea convenţională a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1944 nu a operat în mod legal, iar Decizia administrativă din anul 1958 reprezintă o simulare a unei preluări cu titlu.
Recurenţii au apreciat că instituţia riscului contractului nu este aplicabilă în speţă, deoarece vânzătorul din contractul încheiat în anul 1944 nu mai avea de executat faţă de cumpărător o obligaţie corelativă, de executarea căreia să fie exonerat.
Prin Decizia civilă nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 a secţiei civile şi de proprietate intelectuală, pronunţată în dosarul nr. 1843/118/2006 a fost admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi P.M.N. şi D.C.V. împotriva Deciziei civile nr. 13/C din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Înalta Curte a stabilit că deşi este real faptul că în cazul în care există un pact comisoriu de gradul IV, rolul instanţei de judecată este redus atunci când una dintre părţi nu-şi execută obligaţia contractuală, totuşi acest rol nu poate fi negat în totalitate, deoarece forţa juridică a unui asemenea pact depinde de modul său de redactare şi de îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea de plin drept a contractului.
Or, în speţă sunt conturate clar neînţelegeri cu privire la existenţa condiţiilor necesare pentru desfiinţarea contractului (îndeosebi în ce priveşte culpa debitorului obligaţiei neexecutate), iar partea interesată are dreptul de a acţiona în instanţă pentru lămurirea acestor aspecte.
Instanţa de recurs a apreciat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au lămurit pe deplin starea de fapt cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract, anume dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a construcţiilor, precum şi dacă a executat lucrări edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul în cota stabilită; s-a stabilit că instanţele nu au clarificat dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa în sensul desfiinţării contractului, ţinând cont de faptul că prin Decizia administrativă din anul 1958 au fost reziliate mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui act juridic în parte.
Totodată, trebuie verificată şi apărarea formulată de reclamanţi în legătură cu forţa majoră, fiind necesară administrarea de noi probe în acest sens, referitoare la ocupaţia militară germană şi ulterior sovietică, cât şi la imposibilitatea edificării construcţiei în perioada regimului comunist.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, constatând că potrivit art. 314 C. proc. civ. poate pronunţa o soluţie pe fond numai după lămurirea pe deplin a stării de fapt, în baza art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, care să pronunţe o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză, numai după lămurirea stării de fapt, conform celor arătate mai sus.
Cu ocazia rejudecării în apel, curtea de apel a reţinut că prin Decizia instanţei de recurs nu s-a statuat asupra unor dezlegări în drept, ci s-a impus - în condiţiile art. 315 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - completarea probelor asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care, analizate în corelare cu probele deja câştigate judecăţii, ar putea prefigura o lămurire pe deplin a situaţiei de fapt în ce priveşte modul de operare al pactului comisoriu şi culpa debitorului obligaţiei neexecutate, raportată la apărările legate de intervenţia forţei majore.
În aceste condiţii, a fost administrată în supliment proba cu înscrisuri, iar în raport de susţinerile părţilor apelante şi de ansamblul probator au fost avute în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 400/1944, transcris în registrul de transcripţiuni al Grefei Tribunalului Constanţa sub nr. 304 din 30 martie 1944, încheiat între Primăria Municipiului Constanţa în calitate de vânzător şi ing. S.C. în calitate de cumpărător, a fost înstrăinat un teren în suprafaţă de 394 mp identificat în planul de sistematizare al plajei Mamaia ca fiind lotul 10, careul 58.
Contractul prevedea că înstrăinarea imobilului era destinată construirii de către cumpărător a unei case de locuit sau a unei vile, în conformitate cu planurile aprobate de Administraţia Municipală, cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă să o construiască în timp de patru ani, cu începere de la momentul autentificării contractului.
Actul prevedea totodată obligaţia cumpărătorului de a participa cu o cotă determinată la cheltuielile edilitare făcute de primărie, precum şi faptul că în cazul nerespectării vreuneia dintre obligaţiile asumate de cumpărător, este atrasă rezilierea de plin drept, terenul reintrând în patrimoniul municipalităţii fără nicio altă formalitate decât simpla învestire cu formulă executorie a actului.
Printr-o ultimă clauză a contractului, cumpărătorul consimte asupra tuturor clauzelor contractului, implicit şi la operarea sancţiunii rezoluţiunii.
Aceste prevederi explicite erau impuse de scopul înstrăinării terenului în discuţie, vânzarea neavând în acest caz configuraţia unui simplu act privat de translaţie a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoana fizică interesată, ci a constituit materializarea unui demers anterior al autorităţilor vremii în a asigura amenajarea şi sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, iniţiat încă din anul 1905 şi reluat în 1935 (adresa Proiect S.A.).
Astfel, după cum reiese din Decizia Consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, autoritatea locală a stabilit condiţiile de înstrăinare a unor loturi rezultate din parcelarea plajei din Mamaia, pentru construirea de vile şi case de agrement, în scopul afectării sumelor astfel dobândite exclusiv înfrumuseţării şi dezvoltării edilitare a zonei. În aceste condiţii, înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public şi imperativ, pentru care s-a şi dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în cel al autorităţii locale, parcelarea şi vinderea lui - anume, amenajarea acestei zone de la malul mării şi asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea staţiunii, motiv pentru care condiţiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligaţii imperative pentru cumpărătorii acestor loturi.
Sub acest aspect, trebuie menţionat că doar neexecutarea obligaţiilor cumpărătorului - iar nu şi a celor asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la intervenţia condiţiei rezolutorii, conform acordului părţilor, astfel că trebuie analizat, astfel cum a dispus de altfel şi instanţa de recurs, gradul de corelare dintre drepturile şi obligaţiile reciproce asumate de părţi pentru a se stabili dacă nu chiar culpa vânzătorului a generat neexecutarea obligaţiei cumpărătorului.
În speţă se pune aşadar problema modului de operare al pactului comisoriu de grad IV în situaţia clară de neexecutare a obligaţiei contractuale de către autorul intimaţilor, anume dacă această conduită a fost justificată prin existenţa unei împrejurări obiective, mai presus de voinţa debitorului obligaţiei, care l-a pus în imposibilitate de a acţiona conform contractului.
Or, faptul că pe perioada celui de-al doilea război mondial (anume, până în vara anului 1945), autorul intimaţilor s-a aflat în situaţia de imposibilitate obiectivă de a-şi executa obligaţia de edificare a unei construcţii pe terenul cumpărat este incontestabil, ea rezultând nu atât din caracterul de notorietate al acestor împrejurări, cât şi din actele normative edictate de stat la acea vreme şi din manifestarea autorităţilor locale, care au înţeles de altfel să proroge în mod unilateral termenul de îndeplinire a unor asemenea obligaţii, până la 1 decembrie 1947 (Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1943).
Astfel, actele normative menţionate de intimaţii-reclamanţi (Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării, cu Regulamentul nr. 2998 din 26 iulie 1939 pentru aplicarea ei, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 4215 din 10 decembrie 1938, Decizia Ministerului Apărării Naţionale nr. 2983 din 17 octombrie 1939) şi-au produs efectele în considerarea situaţiei de conflagraţie mondială, în scop strategic, pentru apărarea teritoriului statului, astfel încât împiedicarea printr-un caz de forţă majoră a cumpărătorilor unor asemenea terenuri de a mai intra în zona militară astfel stabilită şi de a mai construi pe timp de război este evidentă.
Aceste acte normative aveau scopul de a stabili cadrul măsurilor instituţionale necesare pe teritoriul statului după declanşarea războiului, fiind indiscutabil privite ca probe certe în aprecierea forţei majore, întrucât rezultă fără echivoc că în această perioadă a fost mai presus de voinţa cumpărătorului să aibă exerciţiul normal al drepturilor conferite prin actul juridic încheiat în martie 1944.
Aprecierea intervenţiei cazului de forţă majoră trebuie însă analizată pentru perioada ulterioară, când intimaţii-reclamanţi invocă aceeaşi imposibilitate obiectivă în a-şi executa obligaţia datorită ocupării zonei litorale de către trupele sovietice şi mai apoi de instaurarea regimului comunist în România.
Din această perspectivă, însă, Curtea a reţinut că după finalizarea războiului şi încetarea efectelor actelor normative sus-citate, perioada de rechiziţie a clădirilor şi de ocupare a zonei staţiunii Mamaia de către trupele ruseşti, intervenită după mai 1945, până în perioada 1950 - iulie 1958, nu mai poate fi privită ca o situaţie similară, de forţă majoră, în care autorul intimaţilor nu ar fi fost în măsură să-şi exercite drepturile convenţionale.
În legătură cu această situaţie, s-a avut în vedere ca nu s-a probat în niciun mod faptul că, datorită unor eventuale măsuri represive luate asupra persoanei cumpărătorului, ori datorită altor considerente care aduc în discuţie într-un mod de netăgăduit chestiunea impedimentului obiectiv şi insurmontabil, acesta nu s-a putut adresa autorităţilor locale pentru ridicarea construcţiei ori că a fost împiedicat în realizarea acestor demersuri.
Faptul - de notorietate - al staţionării pe teritoriul românesc a trupelor sovietice şi după terminarea războiului, ca şi al instaurării unui nou regim în România nu poate constitui, prin el însuşi, motivaţia cazului de forţă majoră, persoanele care au fost împiedicate să-şi conserve sau să-şi valorifice un drept de proprietate în aceste condiţii fiind aşadar ţinute să probeze în concret această împrejurare.
Această viziune, regăsită în recenta jurisprudenţă a instanţei supreme în speţe similare (Deciziile nr. 3947 din 16 mai 2007, 4236 din 25 iunie 2008, 5680 din 9 octombrie 2008, 3063 din 18 mai 2010) vine în susţinerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situaţie de forţă majoră, iar în măsura în care înseşi autorităţile locale au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluţiunii contractelor de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de cumpărătorii acestor terenuri, cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că, după finalizarea conflagraţiei mondiale, cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanţă care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă fie executarea contractului, fie restituirea prestaţiilor.
Or, în speţă nu s-a dovedit că S.C. (decedat la 27 februarie 1996) s-a aflat în această ipostază, anume, că faţă de acesta au fost luate imediat după 1945 măsuri represive (arestare, stabilirea domiciliului obligatoriu etc.) de natură a nu-şi putea valorifica dreptul de a construi, conferit prin contract, singurele apărări referindu-se la situaţia socio-politică a vremii.
Invocarea situaţiei politice a vremii în documentarul istoric depus în recurs nu poate fi asimilată din punct de vedere juridic cu forţa majoră, pentru că ea nu a constituit un impediment pentru exerciţiul de plano al drepturilor şi obligaţiilor contractuale, iar Decizia autorităţii locale nu impunea interdicţia de ridicare a construcţiilor, ci doar stabilea că deşi s-a prorogat termenul pentru executarea obligaţiilor, cumpărătorii nu le-au îndeplinit, declarându-se rezoluţiunea de plin drept a respectivelor acte juridice.
În fine, faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică terenul în litigiu şi pe autorul intimaţilor nu are nicio relevanţă, pentru că prin actul arătat autoritatea publică locală şi-a manifestat în mod neechivoc voinţa - în calitate de creditor - de a da eficienţă pactului comisoriu pentru două situaţii: neachitarea integrală a preţului şi neexecutarea obligaţiei de a construi, iar faţă de configuraţia clauzei, de modul de operare şi de consecinţele acestui pact, stabilite de comun acord de către părţi, nu era necesară intervenţia instanţei doar pentru a constata intervenţia sancţiunii rezoluţiunii.
Astfel cum s-a arătat, situaţia terenurilor înstrăinate în staţiunea Mamaia era una opozabilă erga omnes, întrucât de vreme ce actele autorităţii locale pentru înstrăinarea loturilor au conturat voinţa acestora pentru asigurarea unui cadru general şi unitar pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare (raportat, aşa cum s-a arătat, la finalitatea şi scopul public al acestora), nu i se poate reproşa aceleiaşi autorităţi că a acţionat în temeiul aceleiaşi rezoluţii, printr-un nou act comun, pentru a-şi valorifica dreptul de a activa condiţia rezolutorie.
Necomunicarea deciziei nu are relevanţă din punctul de vedere al efectelor sale juridice, pentru că, după cum s-a arătat, doar dacă se declara gata să-şi execute obligaţia, debitorul putea contesta orice împotrivire a creditorului în acest sens, iar în speţă, nicio probă nu a fost administrată pe considerentul înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor ori de înlăturare a impedimentelor legate de pierderea posesiei terenului.
Pe de altă parte, din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligaţia de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligaţie a primăriei de întocmire şi aprobare a planurilor de edificare a construcţiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligaţia de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administraţiei pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligaţie a autorităţii locale, rezoluţiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuţie a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.
În raport de toate aceste considerente, în raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apreciind că Tribunalul Constanţa a pronunţat o soluţie neîntemeiată, prin Decizia civilă nr. 267/C din 1 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, în dosarul nr. 1843/118/2006, a fost admis apelul pârâţilor Municipiul Constanţa şi Primarul Mun. Constanţa, cu consecinţa schimbării în tot a Sentinţei civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 a Tribunalului Constanţa şi respingerii acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.
În raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., intimaţii au fost obligaţi către apelanţi la plata sumei de 357 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 pronunţate de prima instanţă, Tribunalul Constanţa, pe cale de consecinţă menţinerea acesteia din urmă ca fiind temeinică şi legală, pentru următoarele.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că autorul lor, S.C., a dobândit dreptul de proprietate asupra tenului situat în Mamaia, judeţ Constanţa, în suprafaţă de 394 mp, careu 58, lot 10, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33737 din 24 februarie 1944, transcris în registrul publicitate imobiliară ţinut de Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 304 din 30 martie 1944 (în continuare "Contractul").
În Contract s-a prevăzut următoarea clauză: "destinaţia terenului vândut este ca cumpărătorul să construiască o casă de locuit sau vilă în conformitate cu planurile aprobate de administraţia municipală, prin serviciul respectiv, în termen de 4 (patru) ani, cu începere din momentul identificării prezentului act de vânzare". Totodată, s-a consemnat în Contractul autentificat ca: "preţul acestei vânzări este de lei 60/metru pătrat, sau în total lei 23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului Constanţa cu recipisa nr. 9078/943". La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de-al doilea război mondial, iar la 22 iunie 1941 România a intrat în Război.
În anul 1941 se adopta Decretul-lege pentru crearea zonelor militare şi Regulamentul de aplicare, staţiunea Mamaia fiind declarată zonă militară, fiind interzisa ridicarea oricărei construcţii civile.
Pe perioada supusă analizei nu s-a eliberat nicio autorizaţie de construcţie pentru staţiunea Mamaia.
Totodată, deşi termenul de 4 ani prevăzut pentru a se construi expirase, Primăria nu a uzat de dreptul de a considera contractul desfiinţat, prin urmare acesta a rămas în vigoare fără pactul comisoriu expres, care a fost denunţat tacit de partea în drept să-l invoce, şi, ca atare, proprietarul a fost menţinut în rolul fiscal şi s-a comportat ca atare, până în 1958, când a intervenit Decizia administrativă de desfiinţare a actelor juridice.
Aşa cum rezultă din documentarul realizat de Ministerul Culturii, situaţia a fost una nerealizată, nimeni dintre numeroşii cumpărători de terenuri cu destinaţia de construire nu a reuşit să edifice o construcţie: "Studiul documentar privind condiţiile juridice, topografice şi urbanistice ale parcelărilor staţiunii Mamaia, judeţul Constanta", realizat de Ministerul Culturii, relevă următoarele realităţi istorice - care sunt confirmate şi prin alte probe, autonome sau sunt notorii (realităţi istorice): încă din 1906, autoritatea a încheiat numeroase contracte de vânzare-cumpărare a loturilor în staţiunea Mamaia, cu inserarea clauzei privind obligaţia cumpărătorilor de a construi; termenele contractuale au fost prelungite succesiv, întrucât niciunul dintre cumpărători nu a construit în 1938, conform Legii pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării (M. Of., nr. 293/16.12.1938), precum şi conform regulamentelor subsecvente, staţiunea Mamaia făcea parte prin poziţia sa din zona de graniţă (art. 2 lit. c) din Lege), iar prin sistemul 3 cazemate realizat din zona de fortificaţii (art. 2 lit. a) din Lege); în aceste zone lucrările de construire erau, după caz, interzise sau restricţionate prin condiţia autorizării lucrărilor de către două ministere de resort; în anul 1941 cea mai mare parte a construcţiilor existente în staţiunea Mamaia (hoteluri) a fost rechiziţionată pentru cazarea trupelor germane; în anul 1944, staţiunea Mamaia a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 şi în unele cazuri până în anii 1956 - 1958; situaţia juridică a acestor terenuri a fost stabilită abuziv prin Decizia Sfatului Popular al oraşului Constanţa nr. 22043 din 24 octombrie 1958 care rezilia actele de vânzare-cumpărare.
Terenul autorului, S.C., a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, de către stat, în 1958.
Formal, pentru a se crea o aparenţă de legalitate a preluării, preluarea s-a materializat prin Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa, conform căreia: "se declară desfiinţate şi reziliate de plin drept actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru încălcarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare-cumpărare, atât cu privire la neplata preţului, cât şi la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate".
Prin aceeaşi decizie, s-a dispus administraţiei financiare să nu mai primească plata impozitului de la proprietarii în cauză.
Având în vedere preluarea abuzivă, în calitate de moştenitori ai lui S.C., au formulat o cerere de restituire în natură a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001, cerere care le-a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3965 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Constanţa.
Ca urmare a respingerii cererii au promovat contestaţie pe rolul Tribunalului Constanţa, acţiune care a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008, fiind dispusă anularea dispoziţia Primăriei şi fiind obligată Primăria la acordarea către ei de bunuri sau servicii la o valoare echivalentă terenului în suprafaţă de 394 mp în compensare ori să propună măsuri reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Constanţa prin Primar, iar prin Decizia civilă nr. 13/C/2009, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins pe fond acţiunea ca nefondată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, a admis recursul subsemnaţilor, a casat hotărârea Curţii de Apel Constanţa şi a retrimis cauza instanţei de apel în vederea lămuririi stării de fapt cu privire la executarea de către părţi (vânzătorul şi cumpărătorul) a obligaţiilor asumate prin contract, precum şi cu privire la verificarea apărării formulate de subsemnaţii în legătură cu forţa majoră.
Cu privire la primul aspect dintre cele două anterior evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut: "în speţa de faţă, nici instanţa de apel, nici prima instanţă, nu au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract, respectiv cu privire la faptul dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a construcţiilor, precum şi dacă a executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul cu cota prevăzută în contract şi nici dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului, ţinând cont de faptul că prin Decizia administrativă din anul 1958 s-au desfiinţat, în mod generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract. În cursul rejudecării apelului, au depus probe suplimentare privind aspectele sesizate de instanţa de recurs.
Criticile aduse deciziei recurate sunt subsumate, din multiple puncte de vedere, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În considerentele deciziei recurate se reţine "faptul că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică terenul în litigiu şi pe autorul intimaţilor, nu are nicio relevanţă, pentru că prin actul arătat autoritatea publică locală şi-a manifestat în mod neechivoc voinţa - în calitate de creditor - de a da eficienţă pactului comisoriu pentru două situaţii: neachitarea integrală a preţului şi neexecutarea obligaţiei de a construi, iar faţă de configuraţia clauzei, de modul de operare şi de consecinţele acestui pact, stabilite de comun acord de către părţi, nu era necesară intervenţia instanţei doar pentru a constata intervenţia sancţiunii rezoluţiunii" (s.n.).
În speţă, nu a existat o manifestare de voinţă din partea vânzătorului, posibil de dovedit printr-un mijloc de probă, din care să rezulte că vânzătorul şi-a exercitat opţiunea de a considera rezolvit Contractul din 1944 - alternativ cu posibilitatea solicitării executării în natură a obligaţiei cumpărătorului, pretins încălcată.
Decizia recurată a considerat Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular ca manifestare de voinţă a vânzătorului în sensul rezoluţionării Contractului.
Asupra acestui act, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, a dat dezlegare unei probleme de drept, atunci când a precizat indicaţia adresată instanţei de apel pentru rejudecare, anume de a se administra probe suplimentare "dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului, ţinând cont de faptul că prin Decizia administrativă din anul 1958 s-au desfiinţat, în mod generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract." (s.n.).
Astfel, în prezentul dosar, Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a fost deja considerată probă insuficientă, iar în cadrul rejudecării apelului, apelanţii Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa nu au consolidat în niciun mod probaţiunea asupra acestui aspect manifestarea neîndoielnică a voinţei de desfiinţare a contractului.
Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.
În mod greşit reţine, chiar în mod explicit, că prin Decizia instanţei de recurs "nu s-a statuat asupra unor dezlegări în drept" or, prin Decizia de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 - ceea ce s-a statuat a fost tocmai lipsa (insuficienţa) valorii probatorii a actului Decizia nr. 22043 din 24 august 1958, asemenea raţiune a determinat instanţa de casare să indice necesitatea suplimentării probatoriului inclusiv asupra acestui aspect (daca vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului).
Este clar că prima situaţie anterior menţionată reprezintă o dezlegare asupra unei probleme de drept, anume problema dacă, pe probele existente în dosar la momentul Deciziei de casare nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului.
După cum se consideră în doctrină, chiar şi dacă s-ar considera existenţa unui pact comisoriu expres, acesta presupune doar că se renunţă, cu anticipaţie, la caracterul judiciar al rezoluţiunii. Chiar dacă manifestarea de voinţă a creditorului nu mai trebuie comunicată debitorului, printr-o formalitate legală de punere în întârziere, totuşi această manifestare de voinţă trebuie să existe ca atare, indiferent de forma de exprimare, care nu mai trebuie însă să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, desigur trebuie să existe şi să poată fi dovedită conform regulilor prevăzute de lege în materia probelor (s.n. Valeriu Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII Beck, 1997, pag. 148 - 151).
Instanţa de recurs a aplicat regulile prevăzute de lege în materia probelor, iar ceea ce s-a statuat a fost tocmai lipsa manifestării neîndoielnice a voinţei de desfiinţare a contractului, pornind de la insuficienţa valorii probatorii a actului Decizia nr. 22043 din 24 august 1958.
Instanţa de apel a ignorat explicit această situaţie juridică şi, deşi în rejudecarea apelului, apelantele Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa nu au suplimentat probaţiunea pe aspectul manifestării neîndoielnice a voinţei de desfiinţare a contractului, instanţa de apel a dat o altă valoare juridică (o altă dezlegare) aceluiaşi aspect, în legătură cu care anterior, în baza art. 315 C. proc. civ., instanţa de recurs a stabilit caracterul insuficient al Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 emise de Comitetul Executiv al Sfatului Popular.
În acest sens, reiau citatul din Decizia recurată "prin actul arătat (Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 n.n.) autoritatea publică locală şi-a manifestat în mod neechivoc voinţa.".
Din nou în mod nelegal, Decizia recurată reţine că indicaţia de suplimentare a probatoriului s-a referit numai la apărările lor, în sensul că a operat forţa majoră, raportată la perioada de ocupaţie germană, apoi sovietică şi la imposibilitatea edificării construcţiei în perioada regimului comunist.
Or, indicaţia de administrare de probe suplimentare a fost în primul rând cu privire la manifestarea de voinţă a vânzătorului, sub 3 aspecte: dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a construcţiilor, dacă vânzătorul a executat lucrările edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul cu cota prevăzută în contract; dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului.
Faţă de primele două categorii de situaţii, menţionează că Decizia de casare le-a considerat neclare în situaţia de fapt probată până la pronunţarea Deciziei nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, tocmai de aceea a dispus probe suplimentare.
În rejudecarea apelului, apelantele Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa nu au suplimentat probaţiunea nici pe aceste aspecte.
Cu toate acestea, Decizia recurată reţine fila 5, alineat final. Pe de alta parte, din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligaţia de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligaţie a primăriei de întocmire şi aprobare a planurilor de edificare a construcţiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligaţia de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administraţiei pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligaţie a autorităţii locale, rezoluţiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuţie a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.
Instanţa de apel a încălcat, din nou, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin aceea că, deşi Decizia de casare a statuat că "nici instanţa de apel, nici prima instanţă nu au lămurit starea de fapt cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract" - sub cele două aspecte analizate în prezenta secţiune, instanţa de apel, fără să se fi administrat probele suplimentare dispuse de instanţa de recurs, rezolvă problema juridică printr-o interpretare a clauzelor contractului şi conchide în sensul că cele două categorii de acte şi fapte care cădeau în sarcina vânzătorului nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul îndeplinirii/neîndeplinirii lor, ceea ce contravine raţiunii pentru care instanţa de casare a decis şi a motivat în modalitatea anterior citată.
Încălcarea art. 1312 C. civ., din materia contractului de vânzare-cumpărare: "orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului".
Pe lângă critica adusă deciziei recurate pentru încălcarea art. 315 C. proc. civ., analiza motivării în sine reţinute de instanţa de apel conduce şi la concluzia că instanţa de apel a procedat la interpretarea clauzei din Contract cu încălcarea art. 1312 C. civ.: câtă vreme s-a procedat de către instanţă la interpretarea Contractului, respectiva clauză a fost socotită îndoielnică, iar în această situaţie regula de interpretare care prevala era cea din art. 1312 C. civ. - în contra vânzătorului - text de lege încălcat de către instanţă, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Interpretarea Contractului cu respectarea art. 1312 C. civ. ar fi condus la concluzia că obligaţiile vânzătorului de a întocmi şi aproba planurile de edificare a construcţiilor şi de a executa lucrările edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul cu cota prevăzută în contract, aparţineau mecanismului obligaţional sinalagmatic prevăzut de Contract, anume cumpărătorul putea construi, numai dacă vânzătorul îndeplinea aceste cerinţe, premisă pentru posibilitatea reală de a construi în condiţii legale.
Instanţa de apel a negat valoarea juridică a acestor obligaţii prevăzute de Contact în sarcina vânzătorului, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a observat importanţa juridică, de vreme ce a statuat că situaţia regăsită prin probe era neclară, fiind necesare probe suplimentare. Consideră că probele suplimentare pe aceste aspecte cădeau în sarcina apelanţilor Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa, atât în virtutea calităţii lor procesuale de apelanţi, cât şi prin faptul că nu au negat îndeplinirea respectivelor obligaţii din partea vânzătorului, aşadar apelanţii trebuiau să facă dovada faptului pozitiv contrar.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale incidente şi consideraţii relevante din doctrină.
Dispoziţia Primarului Municipiului Constanţa, contestată în prezenta cauză, este emisă în data de 29 noiembrie 2005, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (iulie 2005), privind modificările aduse art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Conform Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentele mai sus menţionate, art. 2 alin. (1) dispunea că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare; orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 are următoarea formulare: "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Reglementarea categoriei actelor de preluare menţionate de lit. h) din art. 2 alin. (1), Legea nr. 10/2001, "are rolul de a acoperi orice alte situaţii decât cele enumerate la literele a) - g), astfel încât legea să reglementeze toate cazurile în care statul a preluat imobile de la particulari şi să limiteze, în aria celorlalte situaţii de preluare, imobilele preluate cu titlu valabil (în funcţie de accepţiunea dată de art. 6 din Legea nr. 213/1998) de cele preluate fără titlu valabil" (Gabriela Cristina Frenţiu, Retrocedarea imobilelor preluate abuziv, Editura Hamangiu, 2007, pag. 36).
Reglementarea categoriei actelor de preluare menţionate de lit. i) din art. 2 alin. (1), Legea nr. 10/2001 are în vedere ipoteza în care autorităţile regimului 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-au gândit să dea o aparenţă de legalitate operaţiunii lor şi ipoteza în care autorităţile "nu s-au mai sinchisit de asemenea detalii" (Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001, comentată şi adnotată, editura AII Beck, 2001, pag. 54).
Art. 2 alin. (1) lit. i) are scopul de a permite entităţii învestite cu soluţionarea notificării - sau instanţei de judecată, după caz - să aprecieze dacă actul juridic de preluare constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea bunului respectiv, sau dacă preluarea a operat printr-o cale de fapt, respectiv cu absenţa oricărui titlu.
În concluzie, având în vedere cele de mai sus, "dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) - i) acoperă de fapt aria tuturor modalităţilor de preluare a unui bun, nicio preluare nu rămâne neacoperită atâta timp cât orice preluare nu se putea realiza decât în una din formele enumerate mai sus (Gabriela Cristina Frenţiu, op. cit., pag. 38).
Chiar dacă s-ar considera că preluarea terenului de către stat de la autorul subsemnaţilor a fost efectuată cu titlu valabil în accepţiunea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, rămân în prezenţa unei preluări abuzive în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza h) au precizat mai sus că orice manieră de preluare a imobilelor de către stat în perioada 5 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este preluare abuzivă şi dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Distincţia între preluare cu titlu sau fără titlu nu afectează substanţa îndreptăţirii la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, ci generează numai nuanţe diferite privind modalitatea de acordare a acestor măsuri reparatorii.
Nelegalitatea deciziei recurate constă în încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv în mod nelegal le-a dat dreptul la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care terenul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Orice interpretare ar da situaţiei preluării terenului de către stat de la autorul subsemnaţilor (cu titlu/fără titlu), aceasta se înscrie în sfera atotcuprinzătoare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 10/2001, astfel încât sunt titularii dreptului la măsurile reparatorii - în substanţa acestui drept.
Deşi s-a reţinut că două sunt situaţiile care au justificat emiterea Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958, instanţa nu a motivat deloc întrunirea primei dintre aceste situaţii (neachitarea integrală a preţului). De altfel, asemenea situaţie este în mod incontestabil nereală, având în vedere consemnarea din Contractul autentificat: "preţul acestei vânzări este de lei 60 fiecare metru pătrat, sau în total lei 23.640, ce s-au achitat în întregime în casieria Municipiului Constanţa cu recipisa nr. 9078/943".
Cu privire la a doua situaţie, neexecutarea obligaţiei de a construi, instanţa face abstracţie de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, lege edictată tocmai pentru a repara nedreptăţile regimului comunist, sens în care legea vizează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
După modificarea prin Legea nr. 247/2005, modificare aplicabilă în cauză, orice manieră de preluare a imobilelor de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este preluare abuzivă şi dă drept la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a atribuit Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa caracterul de act juridic civil, care emană de la vânzător şi care pune capăt unui raport juridic civil, într-o ordine juridică normală.
Practic toate celelalte considerente ale deciziei recurate (pe care nu le-au citat în cuprinsul prezentelor motive de recurs) vin să consolideze această din urmă situaţie, în motivarea deciziei instanţei de apel. Or, argumentul excede de plano unei corecte aplicări a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit distincţiilor precizate.
Suplimentar, analiza în sine a acestei motivări a instanţei de apel conduce din nou la nelegalitatea deciziei recurate, câtă vreme, în anul 1944, staţiunea Mamaia a fost ocupată în întregime de trupele sovietice până în perioada 1950 - 1952 şi în unele cazuri până în anii 1956 - 1958, în perioada 1938 - 1958 exercitarea dreptului de proprietate şi de construcţie a fost practic anulată.
Decizia Sfatului Popular al oraşului Constanţa nr. 22043 din 24 octombrie 1958 nu ţine seama de legislaţia adoptată după 1938, de condiţiile reale ale războiului şi ale ocupaţiei sovietice a României din anii 1944 - 1958, fiind un caz tipic de abuz al vechiului regim.
Au citat din "Studiul documentar privind condiţiile juridice, topografice şi urbanistice ale parcelărilor staţiunii Mamaia, judeţul Constanţa", realizat de Ministerul Culturii, aspectele fiind confirmate şi prin alte probe, autonome sau fiind notorii (realităţi istorice).
Câtă vreme instanţa de apel a reţinut aspectele, din aceeaşi categorie, prezentate de adresa P. SA, cu atât mai mult se impun a fi reţinute constatările Ministerului Culturii.
Conchid că instanţa de apel i-a supus unor rigori de probaţiune excesive ("nicio probă nu a fost administrată pe considerentul înaintării vreunei cereri către autoritatea locală de autorizare a lucrărilor"), nejustificate faţă de notorietatea probată (faptul notorietăţii) a realităţilor regimului instaurat în staţiunea Mamaia de la momentul încheierii Contractului, ceea ce include şi perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; caracterul reparator atotcuprinzător al Legii nr. 10/2001, astfel cum au precizat mai sus.
În fine, Decizia nr. 22043 din 24 august 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa nici nu poate reprezenta un act juridic civil chiar prin raportare la criteriul aplicării normelor dreptului civil (criteriu adoptat în mod greşit de instanţa de apel), pentru că nu are caracter individual, nu se referă concret la Contractul autorului lor, aşa cum a reţinut deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare, anume că "prin Decizia administrativă din anul 1958 s-au desfiinţat, în mod generic, mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract", respectiv aşa cum s-ar fi impus pentru a rămâne în sfera de incidenţă a dreptului civil (născută prin semnarea Contractului din 1944), ci are caracterul de act administrativ, este chiar forma acelei manifestări de voinţă abuzive a autorităţilor vremii, de naţionalizare, formă simulată, avută în vedere de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care consfinţesc dreptul la reparaţiune.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 1011 din 16 septembrie 2008 pronunţate de prima instanţă Tribunalul Constanţa, pe cale de consecinţă menţinerea acesteia din urmă ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte constată a fi fondat recursul pentru următoarele considerente:
Prin Decizia de casare I.C.C.J. a statuat că atunci când există un pact comisoriu de gradul IV, rolul instanţei de judecată este redus atunci când una dintre părţi nu-şi execută obligaţia contractuală, totuşi acest rol nu poate fi negat în totalitate, deoarece forţa juridică a unui asemenea pact depinde de modul său de redactare şi de îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea de plin drept a contractului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au lămurit pe deplin starea de fapt cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract, anume: dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a construcţiilor, precum şi dacă a executat lucrări edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul în cota stabilită; dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa în sensul desfiinţării contractului, ţinând cont de faptul că prin Decizia administrativă din anul 1958 au fost reziliate mai multe contracte, fără să se aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui act juridic în parte.
De asemenea, s-a precizat că trebuia verificată şi apărarea formulată de reclamanţi în legătură cu forţa majoră, fiind necesară administrarea de noi probe în acest sens, referitoare la ocupaţia militară germană şi ulterior sovietică, cât şi la imposibilitatea edificării construcţiei în perioada regimului comunist.
În raport de aceste îndrumări date prin Decizia de casare, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să verifice în ce măsură părţile şi-au executat obligaţiile asumate prin contract. Menţionând aceste obligaţii, în Decizia de casare, I.C.C.J. a dezlegat practic problema de drept referitoare la obligaţiile reciproce ale părţilor contractante, a căror neexecutare ar atrage desfiinţarea de plin drept a contractului.
Examinând Decizia recurată, instanţa de recurs constată că instanţa de apel nu s-a conformat în totalitate acestor îndrumări, analizând doar executarea obligaţiilor contractuale ale cumpărătorului, nu şi ale vânzătorului.
A reţinut astfel că condiţiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligaţii imperative pentru cumpărătorii acestor loturi şi doar neexecutarea obligaţiilor cumpărătorului - iar nu şi a celor asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la intervenţia condiţiei rezolutorii, conform acordului părţilor.
Instanţa de apel a mai reţinut că din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligaţia de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) este pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligaţie a primăriei de întocmire şi aprobare a planurilor de edificare a construcţiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligaţia de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administraţiei pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligaţie a autorităţii locale, rezoluţiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuţie a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.
Din aceste considerente rezultă practic că instanţa de apel nu a analizat sub niciun aspect executarea sau neexecutarea obligaţiilor vânzătorului, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora I.C.C.J. poate pronunţa o soluţie pe fond numai după lămurirea pe deplin a stării de fapt.
În raport de aceste precizări, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., admite recursul, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M.N. şi D.C.V. împotriva Deciziei nr. 267/C din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7019/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7014/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
