ICCJ. Decizia nr. 7019/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7019/2011
Dosar nr.227/1/2011
Şedinţa publică din 11 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Decizia nr. 9513/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul C.O.E. împotriva Deciziei civile nr. 143/Ap/2008, a Curţii de Apel Braşov, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că în ce priveşte capătul principal de cerere, care viza revendicarea imobilului în litigiu, operează puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3990/2002, pronunţată de aceeaşi instanţă, însă se impune examinarea petitului subsidiar de acordare a despăgubirilor băneşti, Curtea având obligaţia, în baza rolului activ reglementat de art. 129 C. proc. civ., să lămurească toate împrejurările de fapt şi de drept necesare soluţionării corecte a litigiului, raportat şi la argumentele părţilor.
Ca atare, Curtea trebuia să verifice dacă, în legătură cu pretenţiile băneşti ale reclamantei, există neconcordanţă între Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi, respectiv, jurisprudenţa creată în aplicarea sa, şi legea internă, Legea nr. 10/2001, care acordă părţii dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile acestui act normativ. De asemenea, trebuia să lămurească, în cazul concret al speţei de faţă, de ce nu s-a urmat această procedură de către foştii proprietari ai imobilului.
Neprocedând în acest sens, curtea de apel nu a realizat o veritabilă cercetare a fondului pretenţiilor cererii în despăgubiri, ceea ce a condus la admiterea recursului şi la casarea deciziei recurate sub aspectul cererii subsidiare depuse de reclamantă la 20 februarie 2006.
Cu ocazia rejudecării cererii respective, s-a stabilit ca Curtea să aibă în vedere aspectele sus-menţionate, pe care urmează să le verifice şi din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii a cărui problematică dezbătută de instanţa supremă este relevantă pentru acest dosar.
În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, curtea de apel a reţinut următoarele:
În respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., este obligată să analizeze pe fond problemele de drept dezlegate de instanţa supremă, respectiv: existenţa vreunei neconcordanţe între Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa instanţei internaţionale, pe de o parte, şi legea internă, Legea nr. 10/2001, pe de altă parte; în condiţiile concrete ale speţei, de ce nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001; verificarea aspectelor de la punctele sus-menţionate prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., pronunţată în recurs în interesul legii, care este relevantă pentru prezenta cauză.
Din perspectiva problemelor de drept dezlegate de instanţa supremă, curtea de apel reţinut:
Imobilul în litigiu, înscris iniţial în CF 27752 Braşov, la A+2, sub nr. top. 4630/2/1, 4630/2/1, 4630/2/4, compus din apartamentul nr. 1 cu părţile de uz comun şi teren de 652 mp şi nr. top. 4630/2/3, drum de acces în suprafaţă de 48 mp situat în Braşov, str. T. nr. 12 C, a făcut obiect al dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantului, defuncţii C.E. şi C.M., provenit din cumpărare, conform menţiunii din cartea funciară de la B+6, 7 şi ulterior din dezmembrarea efectuată potrivit înscrierilor de la A+2, 3, 4, ce a condus la formarea loturilor atribuite părţilor iniţiale, în care s-a inclus şi drumul de acces de 48 mp, conform Încheierii nr. 6419/1997 CF prevăzută la B+22.
Imobilul în discuţie a trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 223/1974 şi în baza deciziilor administrative emise conform acestuia, nr. 847/1985 (pentru defunctul reclamant C.E.) şi nr. 161/1986. Pentru cota-parte preluată de la defuncta reclamantă C.M., prin Decizia administrativă nr. 161/1986, statul a achitat despăgubiri în cuantumul de la acea dată, în valoare de 40.000 lei, cum s-a recunoscut de aceasta.
Începând cu anul 1996, antecesorii reclamantului, în calitate de foşti proprietari deposedaţi de bunul proprietatea acestora, au făcut numeroase demersuri judiciare pentru readucerea imobilului în patrimoniu, însă au fost soldate cu hotărâri judecătoreşti nefavorabile, statuându-se, cu putere de lucru judecat, că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, încât în prezent este deţinut legal de terţii dobânditori în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pârâţii C.D. şi C.S.
Asupra puterii lucrului judecat a hotărârii irevocabile (Decizia nr. 3990/2002), dată în acest sens s-a pronunţat şi motivat pe larg în Decizia de casare ce a determinat reluarea judecăţii, în limitele arătate, în prezentul apel.
Excepţia o constituie Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă, prin care defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din terenul în litigiu şi pe baza căreia şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, fapt ce determină ca în prezentul apel să se pună în discuţie numai cota de 1/2, din acelaşi teren, ce a aparţinut reclamantului C.E., ca şi din terenul de 48 mp sus-menţionat, precum şi a construcţiei.
Dat fiind că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, rămâne în discuţie doar pretenţia de acordare a despăgubirilor formulată în condiţiile art. 481 C. civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu raportare la îndrumările instanţei supreme.
Mai este de precizat că în întreg cursul procedurilor judiciare, reclamanţii, foşti proprietari nu au uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 481 C. civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Textul asigură protecţia dreptului de proprietate, care poate suferi numai în caz de deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noţiunea de utilitate publică, ce echivalează cu o expropriere, dar şi în acest caz valabilitatea este pusă sub semnul întrebării dacă în prealabil proprietarul nu a fost just despăgubit.
Potrivit art. 20 din Constituţie - Tratatele internaţionale privind drepturile omului "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
Norma constituţională consacră principiul preeminenţei dreptului internaţional, dacă legile interne consacră o situaţie nefavorabilă, sub condiţia ca România să aibă calitatea de stat-parte, cerinţă îndeplinită prin Legea nr. 30/1994, prin care s-a ratificat atât Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin Protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, cât şi Primul Protocol adiţional la convenţie.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţie - Dreptul la un proces echitabil: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."
Potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie - Protecţia proprietăţii: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., care în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie şi are putere de "lege" pentru instanţe.
În numeroase hotărâri date în cauzele contra României, Curtea Europeană a subliniat ineficienţa actualului sistem instituit prin Legea nr. 10/2001, care nu acoperă prejudiciul suferit de fostul proprietar deposedat de stat în cazul în care restituirea în natură a imobilului, indiferent că a fost preluat cu titlu valabil sau nevalabil, nu este posibilă. Arată Curtea că Legea nr. 10/2001, ca act normativ de drept comun în materia imobilelor preluate de stat în perioada anterioară anului 1990, permite doar restituirea în natură, unde este posibilă, dar nu consacră un mecanism care să ducă la efectivitatea recuperării prejudiciului, din moment ce Fondul "Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - parag. 38, Cauza Johanna Huber contra României - parag. 27). Noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza unei absenţe îndelungate a oricărei despăgubiri. De aceea, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a imobilului (cauza Porţeanu contra României), aspecte reţinute şi de instanţa noastră supremă în Decizia în recursul în interesul legii, menţionată mai sus la pct. II.6.
Deficienţele constatate de Curtea Europeană au fost semnalate şi în recenta hotărâre - pilot, din 12 octombrie 2010 (cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României), ce a determinat aplicarea de noi sancţiuni pecuniare statului, pe care l-a obligat să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate în art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Văzând aceste considerente şi raportându-le la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care asigură protecţia dreptului de proprietate asupra oricărui bun din patrimoniul unei persoane, evident licit dobândit, curtea de apel a reţinut neconcordanţa între norma internă (Legea nr. 10/2001) şi dreptul internaţional amintit, în ce priveşte despăgubirea efectivă, urmând să aplice prevederile constituţionale (art. 20), dând prioritate normelor Protocolului nr. 1 adiţional.
Se răspunde în acest mod dispoziţiei trasate de instanţa supremă prin Decizia de casare menţionată la lit. a) de mai sus.
Multiplele demersuri judiciare ale reclamanţilor, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, le-au permis să nu mai apeleze la procedura complexă administrativă şi eventual judiciară consacrată de acest act normativ, care în sine nu obligă la parcurgerea ei, în astfel de situaţii, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 46 şi 47 din lege.
În acest mod se răspunde dezlegării de drept din Decizia de casare de la lit. b) menţionată mai sus.
Textul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 481 din Codul civil român şi nu permite deposedarea abuzivă de un bun decât pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea normelor ce asigură despăgubirea justă a proprietarului.
Reclamanţii, foşti proprietari, ca şi succesorul lor, apelant în cauză, sunt deţinătorii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind de reţinut că prin Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă, defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din terenul în litigiu şi pe baza căreia şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.
Drept urmare, aceasta nu a avut o simplă "speranţă legitimă" în reîntregirea patrimoniului cu imobilul de care a fost deposedată, ci un adevărat "bun" în înţelesul normei internaţionale, care, dacă nu mai poate fi restituit în natură, determină suplinirea lui cu despăgubiri băneşti, cum a statuat Curtea Europeană şi cum de altfel a reţinut şi instanţa supremă în considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii, acestea fiind fundamentate pe dispoziţiile legale arătate mai sus.
Considerentele expuse determină respingerea apărărilor pârâţilor din întâmpinările depuse, acţiunea fiind pe deplin admisibilă ţinând cont şi de prevederile art. 6 din Convenţie, fiind de subliniat că o cerere nu poate fi declarată ca inadmisibilă decât dacă legea dispune expres în acest sens, ceea ce nu este cazul prezentei.
Se răspunde astfel dezlegării de drept de la lit. c) sus-arătată.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize, întocmită de expertul Ţ.D., ce concluzionează că valoarea construcţiei este de 170.000 euro, iar a întregului teren, de 652 mp, de 225.000 euro. Reclamantei C.M. i s-a restituit în natură o cotă de 1 din teren, rezultând astfel despăgubiri pentru cealaltă cotă de 1 în valoare de 112.500 euro. Pentru drumul de acces, în suprafaţă de 48 mp, Curtea a reţinut că este destinat ambelor apartamente rezultate din dezmembrarea amintită, încât despăgubirile, calculate la valoarea per metru pătrat stabilită de expert de 350 euro, se acordă numai pentru 24 mp, rezultând un cuantum de 8.400 euro. Cumulând sumele, reiese valoarea totală de 290.900 euro, plătibilă în lei la echivalentul de la data plăţii efective, la care va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Din această sumă, se va deduce suma de 40.000 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, pe care reclamanta C.M. a primit-o urmare emiterii Deciziei nr. 161/1986, când cota sa de proprietate a trecut în proprietatea statului, asigurându-se în acest fel echilibrul patrimonial şi se previne o îmbogăţire nejustificată a actualului apelant.
Întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta devenind subiect de drepturi şi obligaţii civile şi luând în considerare că tot acesta a înstrăinat imobilul în condiţiile Legii nr. 112/1995, este obligat la plata despăgubirilor arătate, prin Ministerul Finanţelor Publice, care îl reprezintă conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Pe acelaşi considerent s-a respins cererea reclamantului faţă de pârâtul Municipiul Braşov, care nu a deţinut imobilul înstrăinat în patrimoniul său, devenind astfel fără obiect solidaritatea solicitată în cererea subsidiară.
A fost păstrată dispoziţia de respingere din sentinţa apelată în ce priveşte revendicarea, care în rejudecare nu a mai făcut obiect de analiză, respingându-se corelativ acest motiv de apel.
Dată fiind culpa procesuală a pârâtului Statul Român, determinată de admiterea apelului şi obligarea sa la despăgubiri, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească apelantului cheltuielile de judecată în toate instanţele, în sumă de 4.712 RON, reprezentând onorariu de avocat, cum s-a solicitat, deşi cheltuielile sunt mai mari.
Împotriva Deciziei civile nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dos. civ. nr. 1187/62/2008 privind apelul declarat de către reclamanta C.M. a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice.
În motivele dezvoltate de recurs arată următoarele:
Prin Decizia recurată, instanţa de apel - în rejudecarea cauzei - a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.O.E., în calitate de succesor al reclamantei C.M., împotriva Sentinţei civile nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Braşov .
A fost admisă în parte cererea subsidiară formulată de către reclamanta C.M. şi continuată de reclamantul C.O.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului C.O.E. echivalentul în lei la data plaţii efective a sumei de 290.900 euro, din care se scade suma de 40.000 lei actualizată cu indicele de inflaţie.
Despăgubirile băneşti reprezintă echivalentul imobilului înscris în CF 27752 Braşov la A+2, top 4630/21, 4630/2/1,4630/2/4 compus din apartamentul 1 cu părţile de uz comun şi teren de 652/mp (pentru cota de 1 parte din teren) şi nr. Top. 4630/2/3, drum de acces în suprafaţă de 48 mp (pentru cota de 1/2) situat în Braşov, str. T., nr. 12.
A fost respinsă cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor băneşti, formulată împotriva Municipiului Braşov.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 4.712 RON cheltuieli de judecată în toate instanţele .
Solicită instanţei de recurs să observe că în rejudecarea cauzei că urmare a admiterii recursului prin Decizia civilă nr. 9513/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul analizării pe fond a problemelor de drept dezlegate de instanţa supremă. De asemenea, Curtea de Apel Braşov în rejudecare nu a avut în vedere soluţionarea pe fond a cauzei şi din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Motivarea instanţei de judecată este cantonată în mod deosebit pe consideraţii pur teoretice, cu trimitere la cazuistica Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără nicio relevanţă în cauză, abătându-se în mod mai mult decât evident de la cadrul procesual al pricinii, de la starea de fapt reală raportată la temeiurile de drept aplicabile.
În mod criticabil instanţa de apel nu a avut în vedere istoricul soluţionării acestei cauze, nu au fost avute în vedere susţinerile tuturor părţilor implicate în litigiu, hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate cu privire la aceasta speţă. Nu s-a avut în vedere autoritatea de lucru judecat privind valabilitatea titlului Statului Român referitor la acest imobil.
Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să prezinte temeiuri de drept cu caracter de generalitate într-o manieră didactică şi total neavenită.
Legat de fondul cauzei, instanţa de apel în rejudecare, la fel a făcut referire la o serie de hotărâri pronunţate de Curtea Europeană, dar care nu sunt relevante în cauză.
Instanţa de fond în deplină legalitate a respins acţiunea reclamantei în condiţiile în care s-a raportat la petitele cererii de chemare în judecată, precum şi la temeiul de drept aplicabil, ceea ce nu s-a făcut de către instanţa de apel.
Consideră că în rejudecarea apelului instanţa de apel trebuia să analizeze dacă exista vreo neconcordanţă între Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, jurisprudenţa instanţei europene, pe de o parte, şi aplicarea Legii nr. 10/2001 pe de altă parte.
Nu s-a analizat pentru ce motiv nu s-a uzat de procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001, aceasta de fapt este esenţa problemei. Instanţa de apel, nu a tratat deloc această problemă, trecând cu uşurinţă peste acest aspect, acordând despăgubiri în mod nejustificat.
Nu s-a analizat nici calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile în care nu s-a uzat sau finalizat procedura Legii nr. 10/2001.
Reiterează în cauză excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
În susţinerea excepţiei invocate învederează instanţei de judecată faptul că imobilul în cauză se află situat în intravilanul Municipiului Braşov, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, în acest caz Statul Român fiind reprezentat de unitatea teritorial-administrativă reprezentată prin Primar şi nicidecum de către Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, înţelege să invoce în prezentul litigiu şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P., excepţie motivată de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, conform cărora "Statul este subiect de drepturi şi obligaţii numai în cazurile în care participă în nod nemijlocit, în nume propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte alte organe în acest scop."
Potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Având în vedere obiectul cauzei deduse judecaţii, este evident faptul că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Braşov prin Primar, aspect ce rezultă şi din conţinutul cererii de chemare în judecată. Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificarea bunurilor de interes republican, judeţean sau naţional pentru putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fond, consideră că instanţele de apel şi de fond au greşit admiţând apelul reclamanţilor, ignorând prevederile actelor normative astfel cum a precizat în toate apărările efectuate în cauză.
De asemenea, în mod criticabil instanţa de judecată nu a avut în vedere istoricul cauzei.
Consideră că instanţa de judecată nu este competentă material să stabilească despăgubiri pentru un imobil preluat abuziv în opinia reclamanţilor. Consideră că s-a comis şi aici o eroare, s-a ignorat faptul că plecarea din ţară s-a făcut la cerere şi că a primit despăgubire de la Statul Român pentru imobilul cedat. În termenele legale, dacă apreciau că li se cuvine vreo despăgubire aveau posibilitatea să uzeze de prevederile legilor speciale. Nu neagă faptul că există posibilitatea acordării de despăgubiri, dar aceasta trebuie să se facă în condiţiile legii, în condiţiile procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Nu împărtăşeşte opinia instanţei de apel care consideră că dispoziţiile legislative actuale nu permit recuperarea efectivă a prejudiciului. Consideră că reclamantul nu a fost privat de bunul său, titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Apreciază criticabilă, de asemenea, motivarea instanţei de apel cu privire la faptul că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 ar fi iluzorii. Referirea la cauza Porţeanu contra României o apreciază neavenită, starea de fapt dedusă judecăţii nu este aceeaşi, fiecare cauză are particularitatea ei.
Precizează că şi alte demersuri judiciare anterioare ale autoarei apelantului C.O. sunt tot pe dreptul comun, mai mult, prin hotărâri irevocabile aceste acţiuni au fost respinse, aspect ce rezultă din probatoriul cauzei şi din susţinerile celorlalte parţi implicate în acest litigiu.
Acţiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată, precum şi a practicii judiciare constante în această materie. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilelor preluate de stat, cu consecinţa despăgubirii. Menţionează că acest act normativ a epuizat toate posibilităţile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul lor, în cadrul unor proceduri speciale şi derogatorii de la dreptul comun.
Procedura administrativă reglementată în art. 20, 21 şi urm. din lege este obligatorie, textele de lege fiind imperative.
Apreciază că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră îndreptăţite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanţelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Sunt însă în drept, în ceea ce priveşte accesul la justiţie, de a formula contestaţii potrivit legii, după parcurgerea procedurii prealabile necontencioase. Urmează ca instanţa de judecată să dea în acest sens eficienţă dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ.
Accesul la justiţie este condiţionat de urmarea acestei proceduri speciale, prin acest act normativ urmărindu-se reglementarea atotcuprinzătoare a regimului juridic a tuturor imobilelor preluate de stat, instituindu-se o procedură unitară de restituire în natură sau de reparare în echivalent.
Precizează că Legea nr. 10/2001 este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care se referă ca domeniu de aplicare la toate imobilele, construcţii şi terenuri, indiferent de modul în care acestea au trecut în proprietatea sau posesia statului şi indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu valabil ori nevalabil, sau fără titlu.
Nu se poate susţine că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul ce poartă acest litigiu a intrat în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate criticile apar ca nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit contrariul. Sunt afirmaţii nesusţinute fără nicio teză probatorie.
Urmează a se avea în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice: Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Ori cum această lege specială de reparaţie este Legea nr. 10/2001, prezenta acţiune este inadmisibilă.
Consideră eronată interpretarea pe care o dă instanţa de apel Deciziei 33/2008 a I.C.C.J., apreciază că nu s-a produs nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, împrejurare pe care solicită să fie reţinută şi să se aprecieze ca fiind inadmisibilă acţiunea în despăgubiri pe dreptul comun, deoarece afectează stabilitatea raporturilor juridice.
Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situaţiei sale.
Nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de a-şi dobândi bunul de care, fără temei susţine că a fost privată.
În soluţionarea cauzei instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile imperative cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv la sursele de înaintare, cuantumul, procedura de acordare a despăgubirilor, precum şi atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura entitate legală competentă în privinţa emiterii titlurilor de despăgubiri.
Plata despăgubirilor în numerar presupune existenţa unei Decizii a Comisiei Centrale conţinând titlul de despăgubiri şi a unui titlu de plată emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, înfiinţată prin HG nr. 61 din 28 aprilie 2005, potrivit dispoziţiilor OUG nr. 81/2007 (dar aceasta presupune analizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001).
Menţionează că pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate răspunde pentru acţiunile sau inacţiunile unor entităţi implicate în soluţionarea cererilor astfel cum dispune legea în această materie.
În condiţiile în care legiuitorul a stabilit o altă entitate care să acorde despăgubiri prin echivalent în sensul celor solicitate de către reclamant, consideră că nu se poate stabili calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.
Solicită a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 25 şi 37 ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, respectiv: "Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice".
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, să se modifice Decizia civilă nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.O.E. în calitate de succesor al reclamantei C.M. şi pe fondul cauzei să se menţină dispoziţia privind respingerea acţiunii, astfel cum a reţinut şi Tribunalul Braşov prin Sentinţa civilă nr. 96/S din 21 martie 2008.
În drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ, solicită judecata în lipsă.
Recursul este fondat.
Întrucât analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii primează analizei excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepţie invocată de recurent.
Înalta Curte reţine astfel că, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil, după casare nemaifiind pus în discuţie acest aspect, şi există o lege specială de reparaţie, care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri persoanelor îndreptăţite pentru imobilele preluate de către stat, în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J., de Convenţie Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu există contradicţie între legea internă şi Convenţie, pentru a fi justificată o acţiune în despăgubire pe calea dreptului comun, împotriva statului.
Legea nr. 10/2001 este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care are în vedere toate imobilele, construcţii şi terenuri, indiferent de modul în care acestea au trecut în proprietatea sau posesia statului şi indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu valabil ori nevalabil, sau fără titlu.
Legea reglementează procedura restituirii în natură şi a stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, în capitolul III - Proceduri de restituire.
În cadrul acestor proceduri se verifică de către unitatea deţinătoare, dacă imobilul solicitat face parte din categoria celor preluate de către stat menţionate la art. 2 din lege, se stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită a titularului cererii de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de lege pe baza actelor de proprietate asupra imobilului solicitat şi a actelor de stare civilă, se fac verificări cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat şi cine este unitatea deţinătoare, la existenţa imobilului în patrimoniul statului şi la modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate de către stat în patrimoniul altor persoane, procedură finalizată prin emiterea de către unitatea deţinătoare, după caz, a unei decizii sau a unei dispoziţii de aprobare a restituirii în natură, a unei decizii sau a unei dispoziţii motivate prin care i se face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului (art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001).
Dacă persoana îndreptăţită nu cunoaşte unitatea deţinătoare, aceasta se adresează primăriei în a cărei rază se află imobilul pentru a identifica unitatea deţinătoare, iar în cazul în care nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul prin M.F.P. (art. 26 din lege).
O altă reglementare vizează situaţia imobilelor menţionate la art. 27 din lege, situaţie în care Decizia sau dispoziţia motivată este emisă de organele de conducere ale instituţiei implicate în privatizare sau ale organizaţiei cooperatiste.
În cazul în care persoana îndreptăţită solicită acordarea de despăgubiri băneşti sau optează pentru despăgubiri băneşti se adresează prefecturii în a cărei rază se află sau s-a aflat imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu a fost aprobată sau nu mai este posibilă, unitatea deţinătoare va transmite Decizia/dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti prefecturii (art. 36 din lege) la nivelul căreia se centralizează notificările şi ofertele de acordare a despăgubirilor băneşti.
Parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.
Cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să-l supună unor limitări sau restricţii.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, ci şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
În concluzie, Înalta Curte constată că existenţa legii speciale exclude promovarea unei acţiuni în despăgubire pe calea dreptului comun.
Ca urmare, cererea formulată de reclamant pe calea dreptului comun, prin care solicită instanţei de judecată obligarea statului de a-i acorda de despăgubiri pentru imobilul preluat, imposibil de restituit în natură, este inadmisibilă.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine ca fiind lipsită de interes excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de recurent.
Sunt considerentele pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul declarat de pârât şi modifică Decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.O.E. împotriva Sentinţei nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7147/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7015/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
