ICCJ. Decizia nr. 7148/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7148/2011
Dosar nr.49388/3/2009
Şedinţa publică din 14 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii P.E.C., C.N., P.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să constate caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui şi bunicului lor şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 650.000 Euro cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că tatăl şi bunicul lor, B.P.M., a fost arestat la 15 iunie 1948, încarcerat într-o colonie de muncă, imputându-i-se faptul că a fost şef de sector în timpul guvernării legionare, şi că, după data expirării perioadei de detenţie, a fost în continuare reţinut încă 24 luni, iar această perioadă de pedeapsă a fost majorată cu încă 24 luni, în total 6 ani de detenţie.
În această situaţie, rezultă că Deciziile nr. 216/1950, respectiv nr. 530/1953, în temeiul cărora au fost luate măsurile menţionate, reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.
Totodată s-a mai arătat că autorul lor a fost supus la numeroase umilinţe şi torturi şi că prin arestarea acestuia a suferit şi familia sa.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1093 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea, a respins primul capăt al cererii ca neîntemeiat şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 6.000 Euro în echivalent lei la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că autorul reclamanţilor, B.P.M., a fost arestat la 15 iunie 1948, conform Ordinului 5 Cabinet, pentru activitate legionară, fiind încadrat în colonie de muncă conform Deciziei M.A.I. nr. 216/1950 pe timp de 24 luni, pedeapsa fiind majorată cu 24 luni conform Deciziei MAI nr. 530/1953.
Conform art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic şi Ordinul nr. 5 Cabinet 1948, ordin în baza căruia autorul reclamanţilor a fost arestat.
Faptul că a fost încadrat într-o colonie de muncă timp de 24 luni, ulterior această perioadă fiind prelungită, nu are relevanţă în cauză, având în vedere actul care a stat la baza arestării, respectiv Ordinul nr. 5 Cabinet 1948.
Referitor la cel de al doilea capăt din acţiune, tribunalul a reţinut că prin privarea de libertate a autorului reclamanţilor s-au cauzat suferinţe fizice şi psihice ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în măsură să înlăture, pe cât posibil, consecinţele grave de natură morală şi socială prin înlăturarea drepturilor fundamentale, consecinţe care s-au răsfrânt şi asupra familiei, fapt ce rezultă din declaraţia martorului audiat în cauză.
Tribunalul a apreciat că suma de 6.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţia de la acea vreme şi având în vedere şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului privind cuantumul daunelor morale acordate în situaţia în care se constată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Împotriva menţionatei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.E.C., C.N. şi P.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 685A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.M.; a admis ambele apeluri formulate de apelanţii reclamanţi P.E.C., C.N. şi P.M.; a schimbat în parte sentinţa apelată, astfel: a respins acţiunea formulată de reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţii P.E.C. şi C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte persoanele cărora legiuitorul le-a conferit legitimare activă pentru acordarea reparaţiilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, prin art. 5 lit. a) din actul normativ au fost indicaţi ca beneficiari ai legii atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic, soţul sau soţia, cât şi descendenţii de gradul I şi de gradul al II-lea.
În cauză s-a ridicat problema lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante P.M. de pe urma defunctului B.P.M., decedat la data de 18 decembrie 1997.
Având în vedere că defunctul a avut descendenţi în linie dreaptă, respectiv fiii P.G.L. (decedat la 24 septembrie 2004) şi P.E.C., aceştia au vocaţie succesorală legală la moştenirea defunctului, potrivit dispoziţiilor art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009.
De pe urma defunctului P.G.L. (decedat la 24 septembrie 2004) au dobândit vocaţie succesorală, conform actelor de stare civilă, atât apelanta-reclamantă C.N., în calitate de descendent de gradul I, cât şi soţia supravieţuitoare P.M.
Calitatea apelantei-reclamante P.M., de soţ supravieţuitor al defunctului P.G.L., nu se regăseşte în categoriile de moştenitori cărora dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 le conferă calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri morale, astfel încât ea nu poate beneficia de prevederile acestei legi şi, prin urmare, este lipsită de calitatea procesuală activă în promovarea unei acţiuni privind acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin măsuri administrative de natură politică.
Cât priveşte întinderea compensaţiei morale, aceasta se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
În speţă, Curtea a avut în vedere că încarcerarea autorului reclamanţilor într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forţat reprezintă măsuri ce au produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional, au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală şi drepturile personale atât ale autorului reclamanţilor, cât şi ale celorlalţi membri ai familiei sale, care au drept consecinţe crearea unui prejudiciu moral şi care justifică acordarea unei compensaţii materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum de 8.000 euro.
Prevederile OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, prin care s-au plafonat sumele ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral, nu pot fi aplicate în cauza de faţă, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru apelanţi de a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blečič v. Croaţia, paragraf 81).
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 8.000 de euro cu titlu de despăgubiri, având în vedere următoarele considerente:
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010 şi, prin urmare, la data pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti a Deciziei 685A din 16 noiembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale era obligatorie.
Deşi această decizie a fost publicată şi, potrivit art. 145 din Constituţie, este obligatorie erga omnes, instanţa nu i-a dat curs, exprimându-şi punctul de vedere fără a ţine seama de aceasta.
Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituţie prevede că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale revederile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Astfel, ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, s-a constatat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, trimiterile la această normă au rămas fără obiect.
De asemenea, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel încât nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Având în vedere că această dispoziţie în baza cărora instanţa a acordat despăgubiri morale în cuantum de 8.000 de euro a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată.
În consecinţă, dispoziţia de lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa învestită cu soluţionare unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională care continuă soluţionarea cauzei are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În subsidiar, în măsura ca care instanţa va aprecia că acţiunea formulată de reclamanţi este întemeiată, recurenta consideră că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare.
Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că este totuşi necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse, măsura în care au fost afectate situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către autorul reclamanţilor, se impune să fie cenzurat şi apreciat cuantumul daunelor morale solicitate, prin aprecierea directă a probelor şi nu întemeierea doar pe prezumţii, suma de 8.000 euro fiind exagerat de mare.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi constatarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a caracterului politic al condamnărilor constituind o satisfacţie rezonabilă.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.
Conform art. 4 al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu modificările şi completările ulterioare.
Sintetizând ampla motivare a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reprezentată prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Cum hotărârea recurată a fost pronunţată la data de 16 noiembrie 2010, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, încălcând efectul erga omnes al deciziei de neconstituţionalitate.
Consecinţa caracterului obligatoriu al deciziilor de neconstituţionalitate este lipsa de eficienţă normativă a actului declarat neconstituţional, iar efectul unei astfel de decizii este similar efectului unei abrogări.
În cazul de faţă, instanţa avea două posibilităţi pentru pronunţarea unei hotărâri legale: fie înlătura pur şi simplu dispoziţiile neconstituţionale şi proceda la soluţionarea cauzei, respingând cererea de acordare a daunelor morale, fie amâna cauza, aşteptând ca în termen de 45 de zile Parlamentul să pună de acord dispoziţiile incriminate cu prevederile Constituţiei.
Având în vedere că dezbaterile au avut loc la data de 9 noiembrie 2010, când încă nu se publicase Decizia Curţii Constituţionale, pronunţarea fiind amânată pentru data de 16 noiembrie 2010, când aceasta era deja publicată, instanţa trebuia să repună cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor această împrejurare şi pentru a putea proceda în maniera prezentată mai sus.
Chiar şi ignorând, prin absurd, Decizia Curţii Constituţionale, acordarea sumei de 8.000 euro cu titlu de daune morale către apelanţii-reclamanţi, nu se justifică.
Astfel, reclamanţii în calitate de descendenţi ai persoanei direct vizată de represiunile regimului comunist, vor profita de o sumă de bani pentru suferinţe psihice pe care nu le-au resimţit personal, ci cel mult prin ricoşeu şi care ar fi trebuit să fie oricum arătate şi dovedite.
Cât priveşte persoana autorului apelanţilor-reclamanţi, acesta a beneficiat deja pe timpul vieţii de consistente drepturi, inclusiv băneşti, cu caracter reparator, conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.
Un aspect de maximă importanţă, dar total ignorat de cele două instanţe, este incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.
Nici măcar instanţa de apel, deşi a fost atenţionată de procurorul de şedinţă prin concluziile formulate, nu a verificat dacă motivul pentru care autorul reclamanţilor a suportat măsurile de constrângere şi anume, desfăşurarea unei activităţi de natură legionară, aşa cum rezultă din actele dosarului, se încadrează sau nu în sfera activităţilor enumerate de art. 7 din Legea nr. 221/2009, pentru care nu pot fi acordate niciun fel de drepturi.
O altă nelegalitate a hotărârii constă în existenţa în dispozitiv a unor dispoziţii contradictorii.
Astfel, deşi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.M. ar fi trebuit să conducă la respingerea apelului declarat de aceasta pentru acest motiv, în continuarea dispozitivului se poate observa că apelul declarat de această reclamantă apare ca fiind admis. Această neconcordanţă, pe lângă faptul că afectează claritatea voinţei judecătorului, va genera dificultăţi şi în punerea în executare a hotărârii.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:
Decizia supusă recursului a fost pronunţată la data de 16 noiembrie 2011, ca urmare a amânării pronunţării de la data de 9 noiembrie 2011.
Închiderea dezbaterilor a avut, prin urmare, loc la data de 9 noiembrie 2011, dată la care nu se publicase în M. Of. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Consecinţa închiderii dezbaterilor este aceea că instanţa se retrage pentru deliberare, ocazie cu care va analiza temeiul juridic al acţiunii în vigoare la data formulării cererii.
Faptul că instanţa a avut nevoie de mai mult timp pentru deliberare, amânând pronunţarea timp de 7 zile, interval în care a fost publicată în M. Of. Decizia Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional temeiul de drept al acţiunii, nu poate constitui un motiv pentru repunerea cauzei pe rol, deoarece, potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri.
Or, instanţa nu avea nevoie de noi lămuriri în cauză, situaţia de fapt şi de drept fiind pe deplin stabilită, astfel încât reclamanţii erau îndreptăţiţi la obţinerea unei hotărâri, în limitele situaţiei de fapt şi de drept în raport de care probele au fost administrate.
Pronunţând Decizia în raport de prevederile legale la momentul introducerii acţiunii şi neabrogate sau rămase fără efecte la data închiderii dezbaterilor, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, făcând distincţie între momentul închiderii dezbaterilor şi momentul pronunţării, considerând corect că ceea ce leagă instanţa este data rămânerii în pronunţare asupra cauzei, iar nu data pronunţării, căci numai până în momentul închiderii dezbaterilor părţile sau instanţa mai pot pune în discuţie modificări aduse situaţiei de fapt şi de drept, ceea ce nu mai este posibil din momentul în care instanţa a reţinut cauza în pronunţare.
Soluţia propusă de Ministerul Public, de repunere a cauzei pe rol pentru a aştepta trecerea celor 45 de zile după care temeiul juridic al cererii nu îşi mai putea produce efectele, dacă legiuitorul nu intervenea pentru a modifica textul declarat neconstituţional, excede rolului activ al instanţei, care nu trebuie să aducă în discuţie aspecte noi, care nu existau la momentul închiderii dezbaterilor, în consecinţă nu se impunea a fi lămurite în accepţiunea art. 151 C. proc. civ.
Analizând critica privind cuantumul majorat pe care instanţa de apel l-a acordat, Înalta Curte apreciază că acesta a fost corect stabilit în raport de criteriile menţionate, iar reaprecierea cuantumului nu constituie un atribut al instanţei de recurs decât în măsura în care s-ar fi invocat greşita aplicare a criteriilor legale de stabilire a cuantumului.
Recurenţii invocă faptul că era necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse, măsura în care au fost afectate situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate, perioada de timp trecută, care a atenuat consecinţele condamnării.
Instanţa de apel a motivat că încarcerarea autorului reclamanţilor într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 6 ani, obligarea acestuia de a munci forţat reprezintă măsuri ce au produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional, au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală şi drepturile personale atât ale autorului reclamanţilor, cât şi ale membrilor familiei sale, care au drept consecinţe crearea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în cuantum de 8.000 euro.
Prin urmare, instanţa de apel a avut în vedere criteriile pe care le invocă recurenţii, iar consecinţa atenuării în timp a acestor suferinţe nu este de natură a diminua cuantumul astfel stabilit, căci trebuie avut în vedere şi numărul membrilor de familie care au fost afectaţi, cât şi durata deţinerii autorului reclamanţilor, de 6 ani, perioadă în raport de care suma de 8.000 euro este considerată ca rezonabilă.
Sub aspectul nemotivării criticii privind neaplicarea în cauză a Legii nr. 221/2009, în raport de prevederile art. 7 al acestei legi, Înalta Curte constată următoarele:
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti invocă faptul că instanţa de apel nu a analizat critica privind neaplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009, în raport de art. 7 al acestei legi, având în vedere că autorul reclamanţilor a fost legionar.
Înalta Curte constată că această critică nu a constituit motiv de apel, fiind invocată de reprezentantul Ministerului Public în şedinţa din 9 noiembrie 2010, ca excepţie de inadmisibilitate a acţiunii în raport de prevederile art. 7 al Legii nr. 221/2009.
O astfel de critică pune în discuţie aplicarea unui anumit temei juridic, care nu constituie normă imperativă, ci se referă la o eventuală aplicare greşită a legii, astfel încât se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deci nu poate constitui motiv de ordine publică.
Cu toate acestea, instanţa de apel a pus în discuţie această excepţie, fără a se pronunţa asupra sa, motiv pentru care urmează a fi analizată în recurs.
Potrivit art. 5 pct. 4 al Legii nr. 221/2009, prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar autorului reclamanţilor i s-au recunoscut drepturi în temeiul acestui decret-lege.
Pe de altă parte, art. 7 al Legii nr. 221/2009 menţionează că prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
Din corelarea dispoziţiilor art. 5 şi 7 ale Legii nr. 221/2009, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât autorul reclamanţilor a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990, sunt incidente în cauză prevederile art. 5 pct. 4 al Legii nr. 221/2009, care menţionează expres aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 în această situaţie, ceea ce exclude de plano orice verificare în temeiul art. 7.
Critica privind contradicţia existentă în cuprinsul Deciziei civile nr. 685A din 16 noiembrie 2010 este, la rândul său, nefondată.
Astfel, Înalta Curte observă că, prin Decizia menţionată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.M.; a admis ambele apeluri formulate de apelanţii reclamanţi P.E.C., C.N. şi P.M.; a schimbat în parte sentinţa apelată, astfel: a respins acţiunea formulată de reclamanta P.M., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţii P.E.C. şi C.N. a sumei de 8.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Dispozitivul menţionat nu este contradictoriu sub aspectul măsurilor dispuse faţă de P.M., deoarece admiterea apelului formulat de aceasta a fost motivată de justeţea argumentelor privind lipsa calităţii procesuale active a acestei persoane, în raport de care şi acţiunea a fost respinsă faţă de această parte. Prin urmare, nu exista nici un motiv pentru care apelul ar fi trebuit respins, astfel cum susţine recurentul.
De altfel, câtă vreme acţiunea a fost respinsă în ceea ce o priveşte pe reclamanta P.M., iar obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 8.000 euro, îi vizează numai pe reclamanţii P.E.C. şi C.N., nu pot fi evidenţiate aspecte de natură să facă dificilă punerea în executare.
Pentru aceste argumente, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 685A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7149/2011. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 7131/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
