ICCJ. Decizia nr. 7069/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7069/2011
Dosar nr. 567/63/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2007, reclamantul G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova, anularea Dispoziţiei nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de pârâtă în soluţionarea Notificării nr. 637/N/2001 şi restituirea în natură a suprafeţelor de teren ce au făcut obiectul notificării menţionate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în temeiul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 s-a adresat cu notificare unităţii pârâte deţinătoare, solicitând acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, imobil compus din teren în suprafaţă de 337 mp şi construcţia aflată pe acesta.
A menţionat reclamantul că, deşi a ataşat notificării toate înscrisurile doveditoare ale dreptului său de proprietate şi preluării abuzive, unitatea deţinătoare a soluţionat cererea sa prin respingerea restituirii în natură, propunând acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 180 mp, iar pentru suprafaţa de 157 mp a susţinut că nu s-a dovedit preluarea abuzivă, respingând acordarea oricărei forme de măsuri reparatorii pentru aceasta.
A arătat reclamantul că dovada preluării abuzive a imobilului s-a făcut cu acte, imobilul încadrându-se în categoria celor vizate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar posibilitatea restituirii acestuia în natură ar putea fi apreciată în raport de concluziile unei expertize topografice care să identifice suprafeţele de teren.
În dovedirea contestaţiei, reclamantul a depus copia Dispoziţiei nr. 18466 din 28 septembrie 2007.
Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 18466 din 28 septembrie 2007, Primăria municipiului Craiova a soluţionat, în calitate de unitate deţinătoare, Notificarea cu nr. 637/N/2001 formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova. La articolul 1 al acestei dispoziţii, pârâta a dispus respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 157 mp de la adresa menţionată, motivând că solicitantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia, în sensul prevederilor art. 1, art. 2 coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru diferenţa de teren de 180 mp şi pentru construcţia demolată de pe aceasta, pârâta a dispus la articolul 2 respingerea cererii de restituire în natură şi a propus acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reţinând că terenul este ocupat de utilităţi publice, astfel cum rezultă din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 31 martie 2005.
Examinând legalitatea acestei dispoziţii, contestată în cauza de faţă, instanţa a reţinut în primul rând că nemulţumirile reclamantului vizează două aspecte: pe de o parte, nerecunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru o suprafaţă de 157 mp, iar pe de altă parte reclamantul se plânge de natura măsurilor reparatorii propuse a fi acordate pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură.
Referitor la primul aspect, tribunalul a reţinut că prin depunerea actului de vânzare nr. 2311 din 04 august 1945 şi a actului de donaţie nr. 78 din 12 ianuarie 1946, reclamantul a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de aproximativ 337 mp (jumătate din 675 mp) situată în Craiova.
Din acest teren, prin Decretul de expropriere nr. 38/1986, reclamantului i-a fost preluată o suprafaţă de 180 mp, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 08 august 1986, la dosarul de notificare neexistând niciun fel de documente cu privire la modalitatea de preluare a diferenţei de teren de 157 mp situată la aceeaşi adresă.
Însă, este cert că în prezent reclamantul nu mai are în posesie şi proprietate nicio suprafaţă de teren din cei 337 mp şi că întregul teren se află în deţinerea unităţii administrativ-teritoriale, fapt confirmat chiar de pârâtă în cuprinsul procesului-verbal privind starea de fapt din 31 martie 2005. Expertiza efectuată în prezenta cauză a confirmat, de asemenea, că suprafaţa totală de 337 mp este ocupată de clădirea Ministerului Administraţiei şi Internelor - Serviciul Public pentru Permise de Conducere.
Potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă", prezumţie care în cauză nu a fost răsturnată prin proba contrară, neprezentându-se de către unitatea deţinătoare pârâtă dovezi din care să rezulte că preluarea de la reclamant a diferenţei de teren de 157 mp s-ar fi realizat în baza unui titlu valabil sau că această suprafaţă ar fi ieşit din patrimoniul reclamantului anterior preluării.
În aceste condiţii, prezumţia decurgând din existenţa suprafeţei de 157 mp în patrimoniul statului, coroborată cu împrejurarea că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru suprafaţa totală de 337 mp şi nu doar pentru 180 mp, precum şi lipsa oricăror indicii referitoare la o eventuală ieşire a unei părţi din teren din patrimoniul reclamantului anterior preluării imobilului de către stat, nu poate conduce decât la concluzia că diferenţa de 157 mp în continuarea terenului de 180 mp a trecut fără titlu în proprietatea statului.
Prin urmare, suprafaţa de 157 mp intră în categoria imobilelor preluate abuziv conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, pentru care reclamantul era îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii, astfel încât în mod nelegal a fost respinsă notificarea cu privire la această suprafaţă.
În ceea ce priveşte categoria de măsuri reparatorii propuse a fi acordate reclamantului pentru imobilul preluat abuziv, instanţa a reţinut că imposibilitatea restituirii terenului în natură este confirmată de expertiza efectuată în cauză şi, de altfel, ulterior depunerii raportului reclamantul nici nu a contestat imposibilitatea adoptării măsurii retrocedării terenului în natură.
Referitor la cererea reclamantului de acordare a unor suprafeţe de teren în compensare, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii şi "se acordă prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării".
De asemenea, în conformitate cu art. 1, pct. 1.7 din HG nr. 250/2007 "măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta".
Din textele de lege enunţate rezultă că realizarea compensării ca măsură reparatorie prin echivalent este condiţionată de împrejurarea ca unitatea deţinătoare să aibă în patrimoniul său şi la dispoziţie terenuri ce ar putea fi destinate atribuirii lor persoanelor îndreptăţite în baza legilor reparatorii speciale.
În speţă, unitatea deţinătoare, înaintând instanţei tabelul întocmit la nivelul lunii ianuarie 2009 cu privire la situaţia bunurilor/serviciilor ce pot face obiectul compensărilor conform Legii nr. 10/2001, a comunicat totodată că cele 2 terenuri cuprinse în acest tabel au fost deja atribuite în compensare către petenţii ce au formulat cereri în acest sens, ceea ce înseamnă că potrivit datelor comunicate de unitatea deţinătoare, în prezent în patrimoniul şi la dispoziţia acesteia nu mai există bunuri care să poate face obiectul compensării.
Cum nici reclamantul nu a identificat terenuri la dispoziţia Primăriei municipiului Craiova care să poată fi acordate în compensare, terenuri cu privire la care să facă dovada că ar fi apropiate ca valoare şi dimensiuni de cel preluat în mod abuziv, instanţa a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii sub forma compensării cu alte terenuri.
Ca urmare, prin Sentinţa nr. 99 din 16 martie 2009, Tribunalul Dolj a admis în parte contestaţia, astfel cum a fost precizată, de către reclamantul G.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primarul municipiului Craiova, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
A fost anulată în parte Dispoziţia nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Craiova, în ceea ce priveşte soluţia adoptată la pct. 1 referitoare la suprafaţa de 157 mp situată în Craiova, şi menţinută în ceea ce priveşte celelalte măsuri.
S-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 157mp şi obligată pârâta să facă propuneri de acordare în favoarea reclamantului a măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru această suprafaţă.
Prin Decizia nr. 303 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sus-menţionatei hotărâri, care a fost schimbată, în sensul că a fost admisă acţiunea precizată.
A fost anulată în parte Dispoziţia nr. 18466 din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Craiova cu privire la teren.
A fost obligat Primarul municipiului Craiova să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură, prin compensare, teren în suprafaţă de 337 mp reclamantului, pe unul din amplasamentele disponibile în ianuarie 2009, din Craiova, menţionate în „Situaţia bunurilor/serviciilor ce pot face obiectul compensărilor conform Legii nr. 10/2001 republicată" înregistrată sub nr. 531 din 05 ianuarie 2009 la Direcţia contencios juridic, asistenţă de specialitate şi contencios administrativ din cadrul Primăriei municipiului Craiova.
A fost menţinută Dispoziţia nr. 18466 din 28 septembrie 2008 a Primarului municipiului Craiova în ceea ce priveşte construcţia demolată.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din actele depuse la dosarul cauzei (situaţie terenuri înregistrată sub nr. 1765259/2008, proces-verbal de afişare nr. 1472 din 06 ianuarie 2009, dispoziţia primarului nr. 16090/2008), rezultă că din suprafaţa totală de 1883 mp teren disponibil în decembrie 2008 - ianuarie 2009, s-a restituit prin compensare numai suprafaţa de 522 mp.
Ca atare, nu a fost primită susţinerea intimatei potrivit căreia bunurile propuse spre compensare în lunile decembrie 2008 şi ianuarie 2009 au fost atribuite integral în compensare şi că autoritatea locală nu mai dispune de alte bunuri ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca urmare, s-a reţinut a fi nelegală dispoziţia instanţei prin care a fost respinsă solicitarea reclamantului sub acest aspect, motiv pentru care în acord cu materialul probator administrat în cauză şi de dispoziţiile legale în materie, ce consacră prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării celei în despăgubiri, s-a dispus admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate potrivit celor consemnate în dispozitivul hotărârii curţii de apel.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Au susţinut că nu au fost avute în vedere prevederile Cap. I pct. 1 lit. a), art. 1, pct. 1.7, art. 9) pct. 9.3, potrivit cărora măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri este lăsată la aprecierea exclusivă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în raport şi de existenţa unor eventuale bunuri în patrimoniul său.
Posibilitatea acordării altor bunuri sau servicii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, implică în principal o manifestare unilaterală de voinţă din partea entităţii de a oferi, în sensul dispoziţiilor art. 11, alin. (8) din Legea nr. 10/2001, republicată, alte bunuri sau servicii.
Existenţa unor terenuri libere nu este de natură a justifica suplinirea manifestării de voinţă a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de către instanţa de judecată.
Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, în cadrul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în modalitatea compensării, este obligatorie efectuarea unei expertize tehnice de evaluare sau a unor rapoarte de evaluare, în scopul evaluării bunurilor şi a stabilirii valorii de piaţă a acestora pentru realizarea echivalenţei valorice a bunurilor ce formează obiectul compensării.
În acest fel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora avea îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinţei nr. 99 din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, cu privire la care s-a solicitat a fi menţinută.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordare în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Iar alin. (3) al aceluiaşi text dispune că „măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării (…)".
Dispoziţia legală enunţată consacră în ordinea măsurilor reparatorii reglementate de legea specială, prioritatea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării cu alte bunuri sau servicii celei constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca urmare, anterior determinării categoriei de măsuri reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite, autoritatea locală are obligaţia, şi nu latitudinea, să stabilească bunurile sau serviciile disponibile pe care le deţine şi pe care le poate oferi în compensare, bunuri care pot constitui o atare modalitate de reparaţie dacă sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (5) din lege, potrivit cărora „primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, (…), la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile la care pot fi acordate în compensare".
Dispoziţiile legale menţionate consacră asemenea tuturor normelor actului normativ special de reparaţie, spiritul şi finalitatea acestei legi, de respectare a principiului restitutio in integrum.
Este ceea ce a urmărit legiuitorul care, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a bunului litigios, pentru situaţiile expres reglementate de lege, a dorit ca realizarea dreptului la restituire, consacrat de lege să-şi găsească corespondent într-o modalitate de reparaţie echitabilă, echilibrată pentru bunul preluat abuziv de stat şi care nu poate fi aceea decât a unui bun, pe cât posibil, de aceeaşi calitate şi valoare cu cel preluat (concluzie exprimată prin consacrarea legislativă a priorităţii măsurii reparatorii prin echivalent a compensării).
Or, potrivit înscrisurilor depuse în probaţiune, relevate în Decizia instanţei de apel, recurenta-pârâtă deţine bunuri - terenuri - ce pot fi atribuite în compensare, aspect ce nu a fost contestat în recurs, modalitate de reparaţie solicitată şi acceptată de reclamant.
În acest context, nu pot fi primite criticile pârâţilor privind imposibilitatea realizării măsurii reparatorii menţionate justificat fie pe considerente ce ţin exclusiv de voinţa autorităţii, fie pe aspecte ce ţin de probaţiune, considerată a nu fi fost administrată complet, prin efectuarea unei lucrări de specialitate, în condiţiile în care nu s-a formulat o atare cerere în cursul procedurii, deşi obiectul acesteia l-a constituit măsura reparatorie prin echivalent a compensării pentru terenuri determinate, echivalent al bunului preluat abuziv de către stat.
Necesitatea administrării unei anumite probe, considerată pertinentă de una din părţile litigante, ori interpretarea acesteia, nu mai constituie, în actuala structură a textului art. 304 C. proc. civ., o critică de nelegalitate, perspectivă din care, de asemenea critica recurentei nu poate fi primită.
A pretinde instanţei prin invocare art. 129 alin. (6) C. proc. civ., obligativitatea administrării unei anumite probe, în condiţiile în care proba nu a fost solicitată de părţi, iar împrejurările cauzei sub aspectul legalităţii măsurii dispuse de instanţă (îndrituirea de a beneficia de măsura reparatorie a compensării) erau pe deplin lămurite (existenţa bunurilor ce pot face obiectul acestei măsuri), înseamnă a încălca însuşi principiul disponibilităţii ce guvernează judecata procesului civil.
Ca urmare, constatând ca nefondate criticile aduse deciziei atacate, măsura dispusă găsindu-şi consacrare în legea ce guvernează raportul juridic litigios şi cum în operaţiunea de punere în executare a acestei măsuri, entitatea administrativă va proceda în conformitate cu normele aceluiaşi act normativ (cât priveşte identificare, delimitare bun, situaţie juridică), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Craiova prin primar şi Primarul municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 303 din 12 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7073/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7067/2011. Civil → |
|---|
