ICCJ. Decizia nr. 7073/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7073/2011
Dosar nr.1956/30/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2009 reclamanta B.M.R. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Timişoara - Comisia Tehnică de Aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Primarul Municipiului Timişoara, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilelor ce formează obiectul Notificării nr. 82 din 06 februarie 2002 transmisă prin Biroul de Executori Judecătoreşti J.C. şi D.D., imobile înscrise iniţial în cărţile funciare nr. 9622 Timişoara şi 17037 Timişoara, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă pentru o parte sau întregul imobil, să se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea comunicată prin BEJ J.C. şi D.D. nr. 82 din 06 februarie 2002 numita S.B.A.R. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură sau, în subsidiar, despăgubiri băneşti pentru imobilele înscrise iniţial în CF nr. 9622 şi 17937 Timişoara.
Numita S.B.A.R., învederează reclamanta, a dobândit imobilele anterior menţionate cu titlu de moştenire, însă acestea au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1537 din 03 decembrie 2001 de BNP T.F. reclamanta susţine că a dobândit toate drepturile litigioase asupra imobilelor anterior menţionate, ce au fost proprietatea numitei S.B.A.R.
Deşi reclamanta învederează că a depus la Dosarul administrativ nr. 1993 întocmit de către Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 în temeiul notificării formulate, toate actele prevăzute de lege, respectiv înscrisurile care atestă calitatea de persoană îndreptăţită, precum şi înscrisuri cu privire la imobil şi toate celelalte înscrisuri solicitate de către comisie, aceasta a refuzat în mod sistematic şi abuziv soluţionarea notificării formulate de către reclamantă, invocând în mod repetat necesitatea completării dosarului administrativ cu diverse înscrisuri, care de altfel erau deja depuse.
De asemenea, reclamanta solicită ca în soluţionarea prezentei cauze să se aibă în vedere şi Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi publicată în M. Of., nr. 764/12.11.2007, privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, decizie care, potrivit art. 329 alin. (2) din C. proc. civ., are caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 279 din 3 februarie 2010 pronunţată în Dosar nr. 1956/30/2009 Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta B.M.R. împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Timişoara - Comisia Tehnică de Aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Primarul Municipiului Timişoara, ca fiind introdusă de o persoană fără legitimare procesuală activă.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, la 06 februarie 2002, numita S.B.A.R. a adresat Primăriei mun. Timişoara, prin executorul judecătoresc, cu respectarea exigenţelor art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată sub nr. 82, solicitând restituirea în natură a imobilelor evidenţiate în CF nr. 9622 Timişoara şi CF nr. 17037 Timişoara, nr. top. 23326, 23276 şi 29657, despre care susţine că au fost proprietatea sa cu titlu de moştenire, fiind preluate abuziv de Statul Român.
După constituirea dosarului administrativ, reclamanta din prezenta acţiune a înaintat o notificare primăriei, învederând că solicită restituirea în natură a imobilelor supra individualizate pe numele său, dat fiind că are calitatea de cesionară a drepturilor litigioase privind cota de 3/4 părţi din imobilele arătate, urmare a încheierii la data de 03 decembrie 2001 a contractului oneros de cesiune de drepturi litigioase perfectat cu notificatoarea S.B.A.R.
Context în care, invocând cesiunea de drepturi litigioase, reclamanta cesionară a promovat prezenta acţiune solicitând obligarea primarului mun. Timişoara la soluţionarea, în favoarea sa, a notificării formulate de cedenta S.B.A.R., situaţie ce impune instanţei cu precădere clarificarea legitimării procesuale a cesionarei, în lumina dispoziţiilor legii reparatorii.
Astfel, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 21 decembrie 1989, - aşa cum o arată şi titulatura - este o lege cu caracter reparator ce vizează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de la foştii proprietari şi care reglementează o procedură specială de restituire în natură, sau, în situaţia în aceasta nu este posibilă, de stabilire a unor măsuri reparatorii în echivalent. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 debutează obligatoriu cu etapa administrativă (necontencioasă), declanşată prin notificarea formulată de persoana îndreptăţită a beneficia de prevederile legii (astfel cum este stabilită aceasta prin dispoziţiile clare ale art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001) către persoana juridică deţinătoare a imobilului, potrivit art. 21 din lege, cea de-a doua etapă, jurisdicţională, facultativă de această dată, fiind reglementată de prevederile art. 26 alin. (3) şi (4) apartenente aceleiaşi legi. Se observă aşadar că legiuitorul a stabilit fără echivoc cine sunt subiecţii implicaţi în această procedură specială, derogatorie de la dreptul comun (în sensul că raporturile iau naştere numai între persoana deţinătoare a imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire sau la măsuri reparatorii în echivalent).
Potrivit art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, pus în corelaţie cu art. 3 şi 4 din aceeaşi lege, numai persoana îndreptăţită la restituire ori măsuri reparatorii are facultatea de a declanşa procedura jurisdicţională, prin sesizarea instanţei de judecată cu o acţiune (contestaţie) împotriva actului prin care s-a soluţionat cererea sa de restituire (sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a soluţiona notificarea remisă în condiţiile art. 22 din lege, cum se priveşte a fi cazul de speţă, raportat şi la Decizia nr. XX /2007 a instanţei supreme).
Context în care tribunalul a reţinut că, în speţă, numai numita S.B.A.R. legitima calitatea procesuală activă în a declanşa litigiul pendinte (care se caracterizează drept o acţiune îndreptată contra refuzului nejustificat al persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a soluţiona Notificarea nr. 82 din 06 februarie 2002 comunicată prin BEJ J.C. şi D.D.), în calitate de persoană îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială. Şi aceasta pentru că, numai persoana care invocă şi justifică un drept de proprietate asupra bunului, fie în calitate de proprietar, fie în calitate de moştenitor, poate contesta modul de soluţionare sau refuzul de soluţionare a notificării ce are drept obiect cererea sa de restituire a unui bun preluat abuziv.
Astfel că reclamanta B. (fostă B.) M.R. - chiar dacă are calitatea de cesionar de drepturi litigioase - nu îşi justifică, în aprecierea instanţei, pentru considerentele arătate, legitimarea procesuală activă de a declanşa etapa judiciară, contencioasă, a procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, faţă de imperativul art. 3, art. 4 şi art. 26 alin. (3) şi (4), ea nefiind nici subiect în cadrul etapei necontencioase, administrative, iniţiată prin remiterea Notificării cu nr. 82 din 06 februarie 2002 de către persoana ce se consideră îndreptăţită în accepţia legii, şi anume numita S.B.A.R. În alte cuvinte, reclamanta nu se poate prevala de calitatea sa de succesoare în drepturi cu titlu particular (rezultată din contractul de cesiune de drepturi litigioase) pentru a se substitui persoanei îndreptăţite a acţiona în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect confirmat şi de doctrina şi practica judiciară în materie (a se vedea Decizia I.C.C.J. nr. 3562 din 12 mai 2004).
Prin Decizia nr. 43 A din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând următoarele:
În mod corect Tribunalul Timiş a reţinut că, în speţă, Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparator care vizează înlăturarea prejudiciului cauzat persoanelor îndreptăţite, prin naţionalizarea abuzivă a imobilelor deţinute de către aceste persoane sau autorii lor.
Aceasta înseamnă că, de esenţa legii, este restabilirea, prin restituire, tocmai a situaţiei juridice şi de protecţie a drepturilor reale patrimoniale, existente înainte de actul abuziv al naţionalizării.
Acest scop al legii nu poate fi eludat, prin substituirea unor terţe persoane în sfera calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea în natură, prin diferite construcţii juridice speculative.
Legile cu caracter reparator nu au conţinut comercial şi nu dau expresie speculaţiilor de pe piaţa imobiliară, scopul acestor legi fiind doar acela de restabilire a unei situaţii istorico-juridice înfrânte printr-o conduită abuzivă a fostului stat socialist, şi de reparare a prejudiciului cauzat doar în patrimoniul persoanelor care au suferit intervenţia brutală a autorităţii.
Tocmai de aceea, au fost constituite prin legile speciale şi o serie de interdicţii temporare cu privire la drepturile reale constituite.
Ca atare, nu sunt de domeniul Legii nr. 10/2001 acele construcţii juridice încheiate între persoana îndreptăţită şi terţe persoane care nu au niciun fel de legătură cu imobilul naţionalizat în ideea substituirii terţelor persoane, titularului dreptului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Persoana îndreptăţită poate da mandat de reprezentare unei alte persoane sau avocat, cum este cazul în speţă, dar nu poate substitui în dreptul său subiectiv, conferit de legea specială, dreptul unei terţe persoane, în patrimoniul căreia să se localizeze în final caracterul reparator al legii.
Aceasta este o ficţiune juridică care nu ţine de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă s-a reţinut ca legală soluţia Tribunalului Timiş de respingere a cererii reclamantei B.M.R.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că în virtutea contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu notificatoarea S.B.A.R., proprietara bunurilor litigioase, aceasta din urmă s-a obligat să-i transmită inclusiv dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile, ceea ce, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ., o legitimează procesual şi în cauza dedusă judecăţii.
În acest context, în mod eronat, urmare a unei interpretări greşite a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că o cesiune de drepturi litigioase nu poate interveni cu privire la bunuri ce formează obiectul notificărilor prin care se solicită restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv de către stat.
Se omite faptul că şi în cazul cesiunii de drepturi litigioase se obţine aceeaşi reparare a prejudiciului produs persoanei care a deţinut imobilul preluat abuziv de către stat sau a moştenitorilor acestei persoane, cu atât mai mult cu cât urmare a acestei cesiuni, cedenta a dobândit ca efect al cesiunii un anumit beneficiu (preţul bunurilor ce formează obiectul cesiunii), nefiind nicidecum în situaţia unei operaţiuni speculative.
Mai mult, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu interzic încheierea unei cesiuni de drepturi litigioase cu privire la imobilele ce formează obiectul notificărilor formulate în temeiul acestui act normativ şi nici nu instituie vreo interdicţie sau limitare cu privire la bunurile a căror restituire în natură se solicită, context în care sunt eronate considerentele instanţei de apel privind existenţa unor interdicţii temporare cu privire la drepturile reale astfel constituite.
În acelaşi sens este şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care statuează faptul că orice limitare cu privire la valorificarea drepturilor reale în cazul reconstituirii şi/sau restituirii unor anumite bunuri reprezintă o gravă încălcare a prevederilor Convenţiei, de natură să aducă atingere caracterului reparator al dispoziţiilor legale prin care au fost reglementate aceste proceduri.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta a declanşat prezenta procedură judiciară în calitatea sa de cumpărătoare (cesionară) de drepturi litigioase, rezultate din notificarea înregistrată sub nr. 82 din 6 februarie 2002 formulată de cedenta S.B.A.R., în calitate de fostă proprietară a bunurilor solicitate prin notificare, preluate în mod abuziv de către stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul acestui act normativ, la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Ca atare, în stabilirea persoanelor îndreptăţite la restituire, legiuitorul indică limitativ, restrictiv, singura excepţie de la regula instituită prin dispoziţiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu pesonae al reparaţiei, aceea prevăzută de art. 4 alin. (2) din lege, care recunoaşte acest drept şi moştenitorilor persoane fizice îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară.
Or, în speţă, reclamanta nu are calitate de moştenitor, fiind doar un succesor cu titlu particular, în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase, perfectat cu persoana ce s-a pretins proprietara acestor bunuri, contract încheiat anterior formulării notificării (autentificat sub nr. 1537 din 03 decembrie 2001 de BNP T.F.).
În acest context, calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea legii speciale, aparţine doar fostei proprietare, singura în măsură să solicite restituirea imobilului (liber) pe calea Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea încheierii unor contracte de cesiune de drepturi litigioase fiind o chestiune ce interesează strict părţile contractante, nu poate influenţa raportul juridic născut ca urmare a formulării cererii de restituire în temeiul prevederilor legii speciale.
Aşadar, chiar dacă reclamanta se consideră a fi creditoarea transmiţătoarei (cedentei) cu privire la obligaţia acesteia de a-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor pretinse în procedura legii speciale, nu poate fi considerată persoană îndreptăţită în condiţiile şi sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi în scopul restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor solicitate prin notificare.
Practica Curţii Europene invocată - drept argument în susţinerea criticilor aduse hotărârii atacate priveşte, astfel după cum însăşi partea a arătat şi după cum rezultă şi din cele dezvoltate în considerentele prezentei decizii, garantarea dreptului de proprietate recunoscut, aşa cum şi legea naţională dispune, în favoarea titularului său (din al cărui patrimoniu a fost preluat) şi nu, astfel cum pretinde recurenta, în favoarea unei terţe persoane, alta decât cea stabilită de lege ca fiind beneficiarul actului de reparaţie.
Aşa fiind, şi întrucât, în speţă, nu este îndeplinită una dintre cerinţele esenţiale ale legii speciale, respectiv calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea acestei legi, se vădesc ca fiind legale dispoziţiunile instanţelor precedente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M.R. împotriva Deciziei nr. 432A din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7074/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7069/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
