ICCJ. Decizia nr. 7074/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7074/2011
Dosar nr. 4887/118/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 19 mai 2009, reclamantul P.M.T.T., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, a solicitat să se constate refuzul nejustificat al primarului de a soluţiona notificarea sa; calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii, situat în municipiul Constanţa, sau în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că autoarea sa, P.A. a cumpărat imobilul în anul 1943, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16363 din 02 iunie 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, a formulat o notificare către Primărie prin intermediul executorului judecătoresc, înregistrată sub nr. 1943 din 08 august 2001, dar Primarul Municipiului Constanţa nu a emis dispoziţie motivată cu privire la această notificare, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire a bunului sau acordarea de despăgubiri prin echivalent.
La termenul de judecată din data de 17 februarie 2010, reclamantul a formulat precizări la acţiune, prin care a solicitat introducerea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a imobilului, adică la suma de 1.041.300 RON.
În motivarea modificării cererii, reclamantul a arătat că solicitarea de obligare a Statului Român la plata valorii de piaţă a imobilului are caracter subsidiar pentru situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură sau în compensare cu un alt teren; s-a mai precizat că, având în vedere concluziile reportului de expertiză privind valoarea imobilului şi considerând de notorietate că Municipiul Constanţa nu deţine alte terenuri pentru compensare, urmează a fi obligat direct Statul Român la plata unor despăgubiri, în condiţiile în care regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor stabilit de Legea nr. 247/2005 nu este unul eficace şi util.
La data de 17 martie 2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, a formulat întâmpinare, prin care, referitor la cererea de obligare a sa la plata valorii de piaţă a imobilului, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive deoarece, raportat la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, doar entitatea învestită cu soluţionarea notificării are legitimare procesuală, solicitând, în consecinţă, respingerea acţiunii faţă de Statul Român.
Prin Sentinţa civilă nr. 938 din 19 mai 2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi a admis acţiunea, constatând că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul - compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii - situat în municipiul Constanţa; au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, către reclamant, la plata sumei de 1.041.300 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea. nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.
Astfel, reclamantul în calitate de unic moştenitor al autoarei sale a dobândit 1/2 din imobilul situat în Constanţa - compus din teren şi construcţii, cu o suprafaţă de 360 mp - prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16363 din 02 iunie 1943 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat şi transcris sub nr. 931 din 28 iunie 1943, de la vânzătorii E. şi D.C.; potrivit situaţiei juridice rezultând din Adresa nr. 167665 din 09 decembrie 2009, imobilul a fost inventariat în baza Legii nr. 213/1998 ca domeniu public al municipiului, fiind afectat de punctul termic nr. 14 şi de strada S.
Întrucât nu există un act de trecere în proprietatea statului a imobilului din litigiu - nici statul, şi nici reprezentanţii unităţii administrativ-teritoriale nu au invocat un titlu de proprietate - s-a considerat că preluarea imobilului a fost una abuzivă, după ce, conform registrelor matricole manuale din perioada 1952 - 1982, în evidenţele autorităţilor a figurat ca proprietar P.A., autoarea sa.
Din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a rezultat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii este afectat de punctul termic nr. 14 (193 mp), platforma de deservire şi terenul atribuit lui M.N. (15 mp) cu un grad de ocupare a terenului de 91% şi valoarea de circulaţie a imobilului revendicat, la data de 05 ianuarie 2010, este de 1.041.300 RON.
Astfel, s-a constatat că în cauza de faţă, modalitatea restituirii în natură nu este aplicabilă, întrucât imobilul nu este liber, iar acordarea în compensare a unui alt teren nu este posibilă, apreciindu-se că se poate da curs doar măsurii reparatorii de acordare a despăgubirilor băneşti.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu prevede, în mod expres, obligaţia Statului Român de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, însă, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, tribunalul a constatat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamant, prin care se solicită plata echivalentului bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei sentinţei a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea în consecinţă a acţiunii faţă de Statul Român, iar în subsidiar, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin Decizia nr. 273/C din 03 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul formulat de pârât, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din perspectiva art. 132 C. proc. civ. şi a prevederilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ., motivul de apel privind tardiva introducere în cauză a Statului Român s-a apreciat ca neîntemeiat.
Astfel, cererea de introducere în cauză a pârâtului Statul Român, prin cererea precizatoare, nu s-a constatat a fi tardivă, deoarece reclamantul, în raport de textele legale menţionate, avea posibilitatea legală de a chema în judecată un alt pârât (dacă cel iniţial indicat ar fi invocat, în întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive) sau şi un alt pârât care să stea în judecată alături de cel iniţial, (când obligaţia corelativă dreptului care se vrea protejat juridic incumbă şi altei persoane), precum şi de a modifica obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, sub orice formă.
Posibilitatea conferită de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. implică aptitudinea reclamantului de a dispune liber, dar în limita legii, asupra elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată: părţi, obiect, cauză.
Modificarea cererii de chemare în judecată, la data de 17 februarie 2010, s-a făcut cu ignorarea termenului stabilit de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., dar consecinţele acesteia se reţineau, în raport de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate, şi înainte de a pune concluzii în fond.
Pârâtul Statul Român a fost citat pentru termenul din 17 martie 2010 (cel ce a urmat modificării) cu copie acţiune şi acte anexe şi copie precizări, termen la care acesta a formulat întâmpinare, în care a invocat exclusiv excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, fără a face vreo referire la tardivitatea modificării cererii introductive şi fără a analiza temeinicia pretenţiilor reclamantului (situaţie care, coroborată cu lipsa prezentării unul delegat al statului la judecată, a impus constatarea că acest pârât nu a pus concluzii pe fond).
Apelul s-a considerat întemeiat însă din perspectiva celorlalte motive de apel, referitoare la încălcarea gravă a dreptului la apărare, motivată de modificarea acţiunii şi imposibilitatea pârâtului de a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză.
Astfel, din analiza cererii introductive şi a desfăşurării judecăţii în faţa primei instanţe, s-a considerat că tribunalul s-a pronunţat asupra altor cereri decât cele cu care a fost învestit.
Iniţial, reclamantul P.M.T.T. i-a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al primarului de a soluţiona notificarea sa, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii, situat în municipiul Constanţa.
Pentru cazul în care restituirea în natură nu era posibilă, reclamantul a solicitat să se dispună obligarea aceloraşi pârâţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în alte bunuri sau servicii sau în subsidiar, despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv; motivarea cererii şi înscrisurile anexate vizând doar clarificarea calităţii de persoană îndreptăţită în accepţiunea Legii nr. 10/2001 (singurul temei juridic invocat); de asemenea, probatoriul administrat de instanţă a vizat exclusiv verificarea condiţiilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 7 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
După administrarea întregului probatoriu (cu singura excepţie a Adresei nr. 586684/2010 depusă la 11 mai 2010), reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a imobilului, adică la suma de 1.041.300 RON, astfel cum a fost stabilită prin expertiza administrată în cauză; s-a precizat că această solicitare are caracter subsidiar pentru situaţia în care terenul nu poate fi restituit în natură sau prin compensare cu alt teren.
În consecinţă, instanţa era învestită cu o acţiune având patru capete de cerere: trei ale cererii iniţiale, la care s-a adăugat şi solicitarea din modificarea acţiunii.
În urma modificării, instanţa a făcut distincţia între pretenţiile originare (constatarea refuzului de soluţionare a notificării, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, obligarea la restituire în natură sau obligarea la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent), care au fost formulate în contradictoriu doar cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, şi solicitarea formulată prin modificarea acţiunii (obligarea la plata valorii de piaţă a imobilului - 1.041.300 RON) care a vizat exclusiv obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri.
Astfel, a fost stabilit obiectul acţiunii - care obliga instanţa potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să fixeze limitele învestirii - ca fiind cel asupra căruia pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au pus concluzii, respectiv „obligarea la măsuri reparatorii".
Contrar acestei situaţii, cu ocazia cuvântul asupra fondului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român „în solidar cu ceilalţi pârâţi" la plata despăgubirilor privind valoarea imobilului; nu a mai expus revendicările din acţiunea iniţială privind constatările şi obligarea la restituire în natură sau echivalent, situaţie expusă şi în concluziile scrise.
Cu toate acestea, tribunalul a admis acţiunea şi, constatând că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul - compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii - situat în municipiul Constanţa; a obligat pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, la plata către reclamant a sumei de 1.041.300 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură (deşi valoarea stabilită de expert privea doar cota de 1/2 din imobilul a cărui restituire se solicită).
Procedând în acest mod, prima instanţă a depăşit limitele învestirii sale, astfel încât a pronunţat o soluţie care excede obiectului acţiunii, lăsând nesoluţionat fondul pricinii.
S-a observat că niciodată, în cursul procesului - până la concluziile pe fond - reclamantul nu a solicitat (referitor la despăgubiri) altceva decât obligarea doar a Statului Român la plata valorii imobilului; abia în concluziile orale şi cele scrise, acesta a cerut obligarea tuturor celor trei pârâţi la plata despăgubirii în solidar (fără a indica vreun temei juridic sau faptic, al acestei solidarităţi).
Potrivit art. 146 C. proc. civ., concluziile scrise (depuse la solicitarea instanţei sau din propria iniţiativă a părţilor) nu pot conţine decât dezvoltări ale susţinerilor verbale căci, numai în acest mod, se ajunge ca instanţa să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.); raţionamentul este cu atât mai puternic, întrucât, în cazul concluziilor orale formulate de părţi în cadrul „dezbaterilor" (art. 145 şi 150 C. proc. civ.), drepturile şi obligaţiile acestora sunt circumscrise obiectului cauzei, astfel cum reiese din situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor (art. 129 alin. (4) raportat la alin. (1) şi 2 C. proc. civ.).
Or, contrar acestor prevederi, prima instanţă s-a pronunţat asupra unui alt obiect şi în contradictoriu cu alţi pârâţi, indicaţi exclusiv în susţinerile verbale şi în concluziile scrise, deşi posibilitatea creată de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. vizează o facultate ce se poate exercita doar în cursul judecăţii în prima instanţă (concluzie rezultând din obligaţia instanţei de a dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării).
Că obiectul pricinii este confuz pentru instanţă, cât şi pentru părţi, rezultă incontestabil din concluziile orale ale pârâţilor Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa care au fost de acord cu admiterea acţiunii şi obligarea la „măsuri reparatorii", astfel cum se solicitase iniţial, adică despăgubiri în condiţiile legii speciale privind stabilirea şi plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv; pârâţi care nu au formulat o opinie referitoare la solicitarea obligării statului (nu şi a lor) de a plăti despăgubiri băneşti direct, deoarece acest petit nu îi privea.
Faţă de aceste împrejurări şi având în vedere dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. s-a constatat că, în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, a fost admis apelul şi a fost trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Cu ocazia rejudecării s-a reţinut că este necesar ca instanţa de fond să lămurească care este obiectul cauzei deduse judecăţii, prin raportare la acţiunea iniţială şi la modificarea formulată la data de 17 februarie 2010, urmând ca judecata să se facă în contradictoriu şi cu pârâtul Statul Român, faţă de care, având în vedere respingerea criticii privind tardivitatea introducerii sale în cauză, calitatea sa de parte este definitiv câştigată, deoarece desfiinţarea hotărârii vizează întreaga sentinţă apelată, iar motivul admiterii apelului s-a bazat pe necercetarea fondului cauzei, instanţa pronunţându-se în afara limitelor învestirii sale, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care s-a raportat tot la acest obiect, greşit înţeles de tribunal, va fi avută în vedere de instanţa de fond, întrucât această apărare nu putea fi apreciată direct în apel, înaintea stabilirii cu certitudine a obiectului acţiunii.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamantul P.M.T.T., prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că în mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că prima instanţă s-a pronunţat asupra altor cereri decât cele cu care a fost învestită.
S-a arătat că hotărârea este nelegală şi din perspectiva faptului că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel cu care a fost învestită.
Astfel, deşi prin apel s-a susţinut că instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.041.300 RON, despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 360 mp şi nu de 180 mp, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unui alt obiect şi în contradictoriu cu alţi pârâţi indicaţi prin susţinerile orale şi în concluziile scrise.
Valoarea acordată reprezintă valoarea de circulaţie a cotei de 1/2 din imobil, de 360 mp teren, şi nu a întregului imobil, eroarea cu privire la suprafaţă putând fi remediată printr-o cerere de îndreptare eroare materială.
În raport de dispoziţiile art. 297 alin. (1) şi a art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în mod eronat s-a apreciat că necomunicarea raportului de expertiză apelantului reprezintă o încălcare a dreptului la apărare al acestuia, deoarece instanţa de apel putea reface sau completa probele, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
În final, s-a susţinut că instanţa de apel trebuia să se pronunţe şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului, reţinând în mod greşit că acesta şi-a câştigat în mod definitiv calitatea de parte în proces, prin respingerea excepţiei tardivităţii introducerii sale în cauză, şi imposibilitatea analizării acesteia, întrucât s-a dispus desfiinţarea în totalitate a hotărârii apelate.
Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate, acesta va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, în cazul în care constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
În cauză, instanţa a fost învestită iniţial cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru că ulterior, după ce a fost efectuat raportul de expertiză tehnică, reclamantul, la data de 17 februarie 2010, a formulat precizări, prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de care a solicitat obligarea acestuia în mod direct, prin hotărâre judecătorească, la plata valorii stabilite prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Cele două cereri au obiecte şi temeiuri juridice diferite, or, în cauză, s-a realizat o mixtură a două proceduri distincte.
Constatând refuzul pârâţilor, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, de a da curs notificării formulate de reclamant, instanţa de fond, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001, dar a obligat toţi pârâţii, inclusiv pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei către reclamant, fără a menţiona care este temeiul acestei solidarităţi pasive.
Or, faţă de această situaţie, instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal a constatat că instanţa de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea cauzei şi a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru a se lămuri obiectul cererii cu care a fost învestită, în raport de cererea introductivă şi de precizările ulterioare formulate de reclamant.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de apel analizând toate motivele cu care a fost învestită, iar faţă de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în mod corect, s-a trimis cauza spre rejudecare, pentru că necercetarea fondului cauzei atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar, în ceea ce priveşte greşelile de judecată ale instanţei de fond.
Legal a reţinut instanţa de apel faptul că dreptul la apărare al pârâtului fost încălcat, prin necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză.
Raportul de expertiză a fost determinant pentru soluţia pronunţată, însă a fost administrat anterior introducerii pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în cauză, prin cererea precizatoare, astfel că acesta nu a putut să-şi exprime poziţia cu privire la necesitatea administrării acestei probe, în respectarea principiului dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al egalităţii părţilor în procesul civil.
Cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv" şi constă în repunerea în discuţie a problemelor de fapt şi de drept, dezbătute în faţa instanţei de fond.
Efectul devolutiv are însă două limite, şi anume: instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel şi efectele apelului nu se pot răsfrânge, decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.
Cum instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, nu se pot reţine nici criticile cu privire la caracterul devolutiv al apelului şi greşita nesoluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, întrucât această apărare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu putea fi apreciată direct în apel, înaintea stabilirii cu certitudine a obiectului acţiunii.
Pentru aceste motive va fi respins recursul declarat de reclamant, în cauză, nefiind incidente motivele de recurs invocate, iar instanţa de apel în mod legal a constatat că instanţa de fond nu a lămurit obiectul dedus judecăţii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului şi impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.T.T. împotriva Deciziei nr. 273/C din 03 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7076/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7073/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
