ICCJ. Decizia nr. 7076/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7076/2011
Dosar nr. 31356/3/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2009, reclamanţii K.I. şi K.C.D.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19 compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependinţe, boxă la subsol, terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafaţa totală de 311 mp, precum şi cotă indiviză de 5,62% din părţile de folosinţă comună ale clădirii, situat în Bucureşti, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea şi să trimită notificarea împreună cu actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe la data de 12 august 2009, aceiaşi reclamanţi au solicitat în contradictoriu cu acelaşi pârât, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtului la emiterea deciziei cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentul descris mai sus, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 11 martie 2010, tribunalul a admis excepţia de conexitate, dispunând conexarea celor două pricini, potrivit dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 627 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea principală şi cererea conexă formulate de reclamanţi, a constatat că aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19, compus din vestiar-hol, 3 camere, bucătărie, dependinţe, boxă la subsol, terenul aferent în cotă indiviză de 5,62% din suprafaţa totală de 311 mp, precum şi cotă indiviză de 5,62% din părţile de folosinţă comună ale clădirii, situat în Bucureşti, pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02 august 2001 şi a obligat pârâtul să înainteze notificarea şi actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum şi la plata către reclamanta K.I. a sumei de 4.200 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 sub nr. 2576 din 02 august 2001, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii pentru apartamentul menţionat. Imobilul a trecut în proprietatea statului, potrivit situaţiei juridice a imobilului, ce rezultă din Adresa nr. 3436 din 02 august 2002 emisă de SC C. SA, prin Deciziile nr. 3050 din 10 noiembrie 1962 a Sfatului Popular al Capitalei şi nr. 2044 din 30 noiembrie 1962 a Sfatului Popular V. I. Lenin. Prin Decizia nr. 3050/1962, Comitetul Executiv al Sfatului Popular a acceptat oferta de donaţie a imobilului, însă între părţi nu s-a încheiat un contract de donaţie în formă autentică, astfel cum prevede art. 813 C. civ., Decizia amintită având valoarea juridică a unei acceptări a donaţiei.
Tribunalul a mai reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului este dovedit prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1946, prin care R.P. a vândut către S.K. apartamentul în litigiu. Apartamentul nr. 19, împreună cu întregul imobil, a fost demolat conform Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980 şi nu s-au acordat despăgubiri băneşti, potrivit Adresei nr. 3436 din 02 august 2002, emisă de SC C. SA şi Adresei nr. 893243/1969 din 01 martie 2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Imobiliară şi Cadastrală.
Din Certificatul de moştenitor din 04 decembrie 2007 încheiat în Franţa, în faţa notarului asociat J.L.H., s-a constatat că au calitatea de moştenitori ai autorului S.K., decedat în Franţa, soţia supravieţuitoare, I.K. şi descendentul, reclamantul K.C.D.S.
Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine incidenţa Regulamentului nr. 44/2000 al Consiliului Uniunii Europene, faţă de dispoziţiile art. 1 pct. 2 devenind aplicabile dispoziţiile de drept comun, reprezentate de Legea nr. 105/1992. Potrivit art. 167 din această lege, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul; c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În cauză, tribunalul a constatat îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate mai sus, reţinând că, prin emiterea certificatului de moştenitor ce s-a solicitat a fi recunoscut pe cale incidentală, nu este încălcată ordinea publică în dreptul internaţional, nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic în litigiu, precum şi existenţa unei convenţii de reciprocitate între cele două state, astfel că instanţa a recunoscut efectele juridice ale certificatului de moştenitor.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul nr. 19, pentru care s-a formulat Notificarea nr. 2576 din 02 august 2001 şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie în sensul de mai sus, potrivit principiului disponibilităţii.
Având în vedere dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Tribunalul a obligat pârâtul să înainteze notificarea şi actele doveditoare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având atribuţii în privinţa emiterii deciziilor conţinând titluri de despăgubire.
Prin Decizia nr. 633 A din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, reţinând următoarele:
Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluţionării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinţei soluţionării într-un termen rezonabil a cererilor şi petiţiilor adresate oricărei instituţii a statului.
Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării. Faptul că reclamanţii nu au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocat ca motiv de a refuza soluţionarea notificării, ci doar, eventual, ca motiv de respingere a acesteia.
Nu se poate reţine o eventuală prorogare expresă sau tacită a termenului de 60 de zile, în sensul dispoziţiilor art. 25.1 alin. (4) şi art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007. Apelantul-pârât nu a făcut dovada că, de la data notificării şi până la data declanşării prezentului litigiu (prin înregistrarea cererii de chemare în judecată), ar fi solicitat reclamanţilor să depună alte acte doveditoare la dosarul administrativ.
Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea a apreciat, ca şi prima instanţă, că refuzul pârâtului de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării este nejustificat.
Împrejurarea că reclamanţii nu au depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare (în măsura în care apelanta ar face dovada că le-a solicitat să depună anumite acte) nu poate fi invocată de către apelantul-pârât ca motiv de întârziere în soluţionarea notificării. Apelantul avea obligaţia de a da o soluţie cererii reclamanţilor, fie în sensul admiterii şi propunerii măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acestei cereri, în situaţia în care considera că nu sunt îndeplinite condiţiile legale.
Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului, precum şi dovada calităţii de moştenitori, aşa încât, în mod corect s-a reţinut calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituire.
În ceea ce priveşte pretinsa piedică invocată de pârât în executarea obligaţiei legale de înaintare a dosarului notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat că, prin sentinţa atacată, pârâtul nu a fost obligat să emită dispoziţie sau decizie de soluţionare a notificării, act care să fie supus controlului de legalitate exercitat de prefect. Prin sentinţă s-a soluţionat fondul notificării, constatându-se că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de la autorul lor, singura obligaţie impusă în sarcina apelantului, în dispozitivul sentinţei, fiind aceea de a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Potrivit art. 16.92 din HG nr. 1095/2005, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în cadrul controlului de legalitate, prefectul ar trebui să verifice „îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condiţiilor şi în termenul prevăzut de lege, existenţa la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moştenitor al fostului proprietar, existenţa actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referinţă a legii şi, după caz, expertizele şi evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării. Totodată, se vor verifica înscrisurile care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului care face obiectul notificării, precum şi imposibilitatea atribuirii în compensare a unor alte bunuri deţinute de emitentul dispoziţiei".
Or, toate aceste aspecte sunt lămurite de judecător în cadrul prezentului litigiu, hotărârea judecătorească înlocuind Decizia/dispoziţia de soluţionare a notificării pe care ar fi trebuit să o emită apelantul.
Chiar dacă în practică, în baza unei astfel de hotărâri judecătoreşti, se procedează la emiterea unei dispoziţii prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, această dispoziţie reprezintă o formă de executare a hotărârii judecătoreşti şi nu mai poate fi supusă controlului de legalitate exercitat de prefect.
În consecinţă, faza controlului administrativ de legalitate nu mai poate fi parcursă, pentru că ar însemna ca prefectul să efectueze un control administrativ asupra hotărârii judecătoreşti, ceea ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- reclamanţii nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind calitatea lor de moştenitori ai proprietarului bunului solicitat, sens în care au susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001.
- nu s-au făcut dovezi în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind eventuala despăgubire a reclamanţilor pentru bunul solicitat în cauză, potrivit acordurilor internaţionale, încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
- invocând dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 au susţinut că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlul de despăgubire doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.
- instanţa de apel ar fi trebuit, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să dispună reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în cauză, cu titlu de onorariu de avocat, în raport de întinderea prestaţiei apărătorului reclamanţilor, în raport de volumul de muncă şi complexitatea cauzei deduse judecăţii.
Cheltuielile de judecată solicitate şi acordate în cauză sunt exagerat de mari şi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 3504 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, care precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocaţi.
Recursul nu este fondat.
Critica dezvoltată în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita reţinere a calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, se vădeşte a nu fi fondată, instanţele fondului reţinând corect că reclamanţii, moştenitori ai defunctului S.K. (calitate ce nu le-a fost contestată), proprietarul bunului litigios preluat abuziv de stat, au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în accepţiunea legii speciale (art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001).
Critica privind nerespectarea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind modalitatea şi condiţiile de stabilire a despăgubirii cuvenite persoanelor îndreptăţite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile în care nu a fost invocată în apel, se vădeşte a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.
Acelaşi caracter îl are şi critica întemeiată pe inexistenţa declaraţiei pretinse de art. 5 din Legea nr. 10/2001, ce a fost formulată direct în recurs, context în care, de asemenea, nu poate fi primită.
Cât priveşte critica constând în cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat şi la necesitatea diminuării/reducerii sumei solicitate cu titlu de onorariu de avocat în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată, raportat la conţinutul normei legale la care se face trimitere, că nesocotirea sa are eventual conotaţie de netemeinicie şi, în niciun caz, de nelegalitate, pentru a putea fi subsumată motivului de recurs în care a fost încadrată.
Dispoziţiile legale enunţate consacră posibilitatea (ceea de semnifică caracterul dispozitiv al normei) judecătorului de a majora ori diminua cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în raport cu anumite elemente circumstanţiate de text şi nu consacră nicidecum o anumită modalitate, imperativă, de stabilire a cheltuielilor de judecată pentru categoria ce reprezintă onorariul de avocat.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
Urmează, de asemenea, a fi respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţi, criticile dezvoltate în declaraţia de recurs putând fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care au fost încadrate şi din a cărui perspectivă au fost analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimaţi.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 633A din 26 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7078/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7074/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
