ICCJ. Decizia nr. 7085/2011. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7085/2011
Dosar nr. 30103/3/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 7 august 2008, reclamantul L.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 RON, daune materiale şi morale.
Prin Sentinţa civilă nr. 1394 din 02 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantului L.T., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată.
În consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 650.000 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Hotărârea C.E.D.O. din 4 martie 2008 în cauza Licu împotriva României, în urma analizării detaliate a situaţiei de fapt şi de drept existente, Curtea a declarat admisibilă cererea reclamantului şi a constatat că au fost încălcate prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, menţionând la sfârşitul hotărârii că reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparaţii echitabile potrivit art. 41 din Convenţie.
În ce priveşte, încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a reţinut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în data de 22 martie 2001, admiterea unei căi extraordinare de atac ce supune unei noi judecăţi o decizie definitivă fiind considerată drept o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Cu privire la încălcarea art. 1 din Primul Protocolul la Convenţie, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a reţinut că admiterea recursului în anulare a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol, întrucât Decizia din 22 martie 2001 confirmase existenţa în patrimoniul reclamantului a unei „creanţe" împotriva statului, în baza căreia acesta putea pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noţiunea de „bunuri" prevăzute de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
De asemenea, justificarea dreptului reclamantului de a obţine despăgubiri de natură materială şi morală este specificată tot prin considerentele hotărârii Curţii Europene, care a arătat că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul în litigiu, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul, constatând că reclamantul a făcut dovada atât a prejudiciului material suferit, cauzat de lipsa de folosinţă a apartamentului, a cărui evaluare se încadrează în limite rezonabile ale actualelor condiţii ale pieţei imobiliare, cât şi a prejudiciului moral suferit, constând în starea de incertitudine în care reclamantul s-a aflat pe parcursul anilor în care a avut loc derularea procesului, precum şi suferinţele de ordin psihic, atât ale sale, cât şi ale familiei, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin Decizia nr. 21 din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 26.458 euro, în echivalent RON, la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri materiale, şi a sumei de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri morale, menţinând în rest sentinţa atacată şi compensând cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de expertiză.
Cererea reclamantului referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel invocat de apelantul pârât, referitor la neaplicarea normei cuprinse în art. 261 alin. (5) C. proc. civ., necuprizând motivele de fapt şi de drept care i-au fundamentat convingerile, limitându-se la a cita din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la a afirma într-un mod lapidar că intimatul-reclamant a făcut dovada prejudiciului, nu s-a reţinut ca fondat.
S-a arătat astfel că prezentarea succintă a considerentelor pentru care a fost pronunţată soluţia atacată nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, atât timp cât rezultă că instanţa a analizat în mod efectiv şi concret pretenţiile deduse judecăţii şi probele administrate, iar apelantul-pârât nu a formulat apărări pe care instanţa de fond să le aibă în vedere şi cărora să le răspundă.
Referitor la lipsa rolului activ al instanţei, în raport de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., s-a reţinut că scopul rolului activ nu este de a suplini diligenţa pe care părţile trebuie să o manifeste în desfăşurarea procesului şi în apărarea propriilor interese. Din actele dosarului rezultă că instanţa a avut rol activ atunci când a pus în vedere reclamantului să facă precizări în legătură cu pretenţiile sale, a administrat probe, pe baza cărora a pronunţat soluţia apelată. Aprecierea instanţei privind valoarea despăgubirilor nu reprezintă o lipsă de rol activ, de vreme ce a fost făcută ţinând seama de probele administrate de reclamant, pentru că pârâtul-apelant nu a solicitat niciun fel de probe în apărare.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât în cauză trebuia chemată în judecată persoana care a comis fapta (art. 998 - 999 C. civ.), raportat la art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum şi la art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a reţinut că legitimarea procesuală a apelantului-pârât este susţinută de faptul că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în contradictoriu cu statul constată o neîndeplinire de către stat a obligaţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei, privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Trebuie avut în vedere că încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie a provenit din anularea pe calea recursului în anulare a unor hotărâri definitive şi irevocabile favorabile intimatului-reclamant. Or, sistemul legislativ este organizat de stat, prin intermediul puterii legiuitoare, iar legitimarea procesuală pasivă a statului este întemeiată pe faptul că acesta nu a adus la îndeplinire în mod corespunzător obligaţiile ce-i reveneau prin Convenţie.
Legitimarea procesuală pasivă a Statului Român este întemeiată şi din punctul de vedere al situaţiei de fapt care a generat acest litigiu, şi anume aprobarea încheierii contractului de închiriere cu intimatul şi, ulterior, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu alte persoane pentru acelaşi apartament. Chiar dacă aceste operaţiuni au fost realizate de Primăria Sectorului 3 Bucureşti şi de unitatea ce administra imobilele, acestea au acţionat nu în nume propriu, pentru că apartamentul nu era proprietatea lor, ci al statului, prin urmare, a acţionat ca un mandatar al acestuia, sens în care sunt prevederile art. 1 din Legea nr. 5/1973, aplicabilă în anul 1994, fiind abrogată abia prin Legea nr. 114/1996.
Prevederile Decretului nr. 31/1954 nu sunt de natură să schimbe această concluzie expusă mai sus, deoarece art. 35 alin. (3) din acest decret stabileşte că faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, a cărei răspundere nu poate fi înlăturată de răspunderea personală a celor ce au săvârşit faptele. Cu atât mai mult, statul are calitate procesuală pasivă în cazul în care operaţiunea a fost încheiată de un mandatar, efectele răsfrângându-se asupra mandantului.
Critica privind nemenţionarea în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului a cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor în termenul acordat în acest scop şi, în consecinţă, nestabilirea dreptului reclamantului de a primi despăgubiri, ci doar constatarea existenţei unor încălcări ale Convenţiei şi Primului Protocol al acesteia s-a apreciat nefondată, pentru că reclamantul nu era obligat să formuleze o cerere de despăgubiri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar neformularea acestei cereri nu-l decade din dreptul de a le solicita pe cale separată, ulterior.
Nefondat s-a reţinut şi motivul de apel, referitor la netemeinicia cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor, în condiţiile în care cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 1758 din 30 aprilie 2002, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admisă, prin Decizia nr. 8291 din 30 septembrie 2009, iar părţile au fost repuse în situaţia anterioară.
Această decizie constituie o modalitate de încetare a situaţiei ce a determinat încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, şi anume pronunţarea recursului în anulare, fiind confirmate, astfel, hotărârile prin care contractul de vânzare-cumpărare cu soţii S. a fost anulat.
Aceasta, însă, nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului reclamantului, în condiţiile în care intimatul nu a fost despăgubit pentru imposibilitatea de folosinţă a apartamentului, începând cu 1994.
Intimatul nu a beneficiat niciodată de folosinţa acestui imobil, nici înainte de vânzarea către soţii S., nici ulterior, după pronunţarea hotărârilor prin care acest contract a fost anulat, cu atât mai puţin după admiterea recursului în anulare.
De altfel, intimatul-reclamant a motivat cererea sa de despăgubire pe faptul că a fost privat de dreptul de a deţine o locuinţă proprie, fiind tolerat în locuinţa părinţilor soţiei.
Lipsa de folosinţă, precum şi lipsa unei despăgubiri au fost menţionate şi în cuprinsul hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în parag. 46 Curtea precizând că reclamantul „a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens".
A rezultat fără putinţă de tăgadă, că intimatul-reclamant a fost în imposibilitate de a intra în folosinţa apartamentului pentru care primise ordin de repartiţie, ordinul emis terţilor fiind anulat, ca şi contractul de vânzare, situaţia reclamantului fiind total modificată prin pronunţarea recursului în anulare. Această stare de fapt ce a continuat pe parcursul a mai bine de 15 ani reprezintă un prejudiciu distinct, pe care Decizia nr. 8291 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu l-a reparat.
S-au considerat, însă, întemeiate, criticile apelantului privitoare la evaluarea despăgubirilor materiale şi morale pretinse de reclamant.
Astfel, în privinţa prejudiciului material, s-a reţinut că trebuie avută în vedere natura dreptului ce a fost încălcat.
În hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, parag. 36 şi 37, s-a menţionat că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanţă suficient de bine stabilită pentru a constitui un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol. Cum prin Decizia definitivă din 22 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat existenţa unui contract de închiriere încheiat în urma exprimării consimţământului părţilor, acesta constituia creanţa în baza căreia reclamantul putea pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea unui drept de natură patrimonială, ce se încadrează în noţiunea de "bunuri" conţinută în art. 1 din Primul Protocol.
De asemenea, în parag. 46, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „justul echilibru nu a fost menţinut şi că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens".
Reclamantul nu a avut vreodată recunoscut un drept de proprietate asupra apartamentului, ci numai un drept de folosinţă ce avea temeiul în contractul de închiriere, încheiat cu Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin ICSITMU, unitatea administratoare, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin Hotărârea nr. 1829 din 23 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 798 din 22 martie 2001, în urma admiterii cererii de revizuire şi respingerii recursului în anulare, prin Decizia nr. 8291 din 14 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în privinţa reclamantului, nu se poate vorbi de un bun ca obiect al dreptului de proprietate, ci numai de un drept de folosinţă, iar această împrejurare determină şi modul de stabilire a prejudiciului material suferit de reclamant.
Totodată, împrejurarea invocată de reclamant, că a fost lipsit de dreptul de a avea o locuinţă proprie, nu este fondată, pentru că reclamantul primise doar un ordin de repartiţie, iar acea locuinţă i se cuvenea doar cu titlu de închiriere, iar nu cu titlu de proprietate.
Posibilitatea de a cumpăra apartamentul s-a apreciat ca o simplă speculaţie care nu poate fi reţinută ca un punct de reper în evaluarea despăgubirilor.
Prin urmare, reclamantul nu poate obţine decât despăgubiri evaluate în limitele dreptului încălcat, şi anume "speranţa legitimă" de a obţine exercitarea unui drept de natură patrimonială, mai concret, dreptul de a folosi apartamentul ca un chiriaş.
A considera altfel ar echivala cu acordarea unor despăgubiri care nu ar corespunde prejudiciului produs prin încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci s-ar întemeia pe încălcarea unui drept inexistent în patrimoniul reclamantului.
Referitor la întinderea prejudiciului din punctul de vedere al perioadei în care lipsa de folosinţă a existat, s-a avut în vedere mai întâi că, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, anularea Deciziei definitive din data de 22 martie 2001 constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
În consecinţă, s-a considerat că reclamantul este îndreptăţit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a apartamentului pentru perioada dintre data pronunţării recursului în anulare, 30 aprilie 2002, şi data pronunţării Deciziei de revizuire nr. 8291, anume 14 octombrie 2009, când s-a pus capăt ingerinţei produse prin Decizia dată în recursul în anulare.
Cât priveşte perioada anterioară datei de 30 aprilie 2002, s-a apreciat că, întrucât reclamantul a fost privat de folosinţa imobilului, i se cuvin despăgubiri şi pentru această perioadă.
Chiar dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se referă în mod expres la acest interval, cererea de despăgubire nu este întemeiată numai pe constatarea acestei curţi, ci şi pe răspunderea civilă potrivit Codului civil, pentru că, deşi reclamantul primise ordin de repartiţie, acesta a fost lipsit de efecte din cauza emiterii unui alt ordin de repartiţie pentru terţi şi a vânzării bunului.
Conduita autorităţii publice, contrară legii, a cauzat reclamantului un prejudiciu constând în lipsa folosinţei imobilului, iar răspunderea decurge din obligaţia de garanţie şi de respect a legilor şi drepturilor altor subiecţi de drept ce incumbă autorităţilor statului şi însuşi statului.
Faţă de prevederile Legii nr. 5/1973 şi pentru că bunul aparţinea, în realitate, statului, şi pentru această perioadă statul are legitimare procesuală pasivă.
S-a reţinut că reclamantul a pretins despăgubiri pentru lipsa unei locuinţe proprii în toată această perioadă, din cauza neîncheierii contractului de închiriere, precizând în apel pretenţiile faţă de această modalitate de evaluare a despăgubirilor, cu luarea în calcul şi a perioadei 1 august 1994 - 30 aprilie 2002, aşa încât, luarea în calcul a acestei perioade s-a apreciat conformă cererii reclamantului.
La stabilirea despăgubirilor, pentru deplina compensare a lipsei de folosinţă, s-a avut în vedere valoarea chiriei pe piaţa imobiliară pentru un apartament comparabil şi conform raportului de expertiză dispus în cauză, cuantumul despăgubirii s-a stabilit la 26.458 euro, calculate pentru perioada 1 august 1994 - 14 octombrie 2009, sumă ce va fi achitată în echivalent în RON, la data plăţii.
Nu s-a considerat fondată cererea apelantului de calculare a contravalorii lipsei de folosinţă, raportat la chiria percepută de ICSITMU, deoarece aceasta are o valoarea modică, or, faţă de realităţile economico-sociale în perioada menţionată, despăgubirea ar fi golită de conţinut, iar dreptul intern instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, ceea ce corespunde raportării la chiriile de pe piaţa imobiliară stabilite liber, prin cerere şi ofertă.
Sub aspectul despăgubirilor morale acordate, s-a considerat întemeiată critica apelantului.
Astfel, s-a constatat că întinderea prejudiciului pe care imposibilitatea de folosire a imobilului l-a cauzat este imposibil de stabilit cu certitudine. În cazul prejudiciilor morale, despăgubirile acordate reprezintă o încercare de compensare echitabilă a suferinţelor psihice şi fizice, a vătămărilor aduse drepturilor persoanei, în raport de anumite criterii, cum sunt situaţia de fapt, de natura atingerilor aduse, de intensitatea vătămării, de persoana celui prejudiciat, de măsura în care a fost afectată viaţa acestuia sub toate aspectele: familial, social, profesional.
Aceste criterii nu au un caracter precis, matematic, astfel încât în stabilirea despăgubirilor există o marjă de apreciere, care trebuie să ţină seama de respectarea unui echilibru între valorile personale vătămate şi modalitatea de reparare a acestei vătămări.
În speţă, întreaga situaţie de fapt, începând cu emiterea altei repartiţii şi vânzarea imobilului, a avut consecinţe negative asupra reclamantului şi familiei acestuia, în plan psihic, familial, social. Acesta a fost nevoit să locuiască împreună cu soţia şi copiii la familia soţiei sale, într-un apartament care, cu siguranţă, nu satisfăcea nevoile de locuit ale întregii familii. Trebuie ţinut seama şi de perioada îndelungată de timp în care a urmat procedurile judiciare, pentru ca, după ce a obţinut câştig de cauză, irevocabil, să ajungă în punctul de unde a pornit, prin admiterea recursului în anulare. Această incertitudine cu privire la recunoaşterea pretenţiilor sale a fost de natură să creeze reclamantului o stare de presiune psihică şi de stres ce trebuie reparată.
Nu trebuie ignorat faptul că recunoaşterea încălcării art. 1 din Primul Protocolul la Convenţie şi admiterea cererii de revizuire reprezintă o reparaţie a prejudiciului moral, aspect care va fi luat în seamă la aprecierea despăgubirilor.
S-a considerat astfel că suma de 30.000 RON reprezintă o valoare echitabilă a despăgubirilor şi corespunde necesităţii de a compensa prejudiciul moral, ţinând cont de vătămarea drepturilor reclamantului şi de reparaţia de care acesta, deja, a beneficiat.
Cât priveşte ultimul motiv, referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, faţă de care s-a invocat că sumele solicitate de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată nu au fost ocazionate de desfăşurarea acestui proces, ci de cauza care s-a aflat pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat ca nefondat.
Instanţa a reţinut că s-au avut în vedere doar dovezile depuse în original şi doar pentru perioada aferentă acestei cauze, respectiv, chitanţa nr. 322 din 16 februarie 2009 în valoare de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat avansat în dosarul de fond, sumă acordată şi de prima instanţă, restul înscrisurilor, factura fiscală din 13 octombrie 2005, chitanţa nr. 42 din 13 octombrie 2005 şi chitanţele datate 2005, toate depuse în copie, nu au fost luate în calcul în stabilirea valorii cheltuielilor de judecată.
În privinţa cheltuielilor de judecată, solicitate în apel de ambele părţi, s-a reţinut că atât apelantul, cât şi intimatul au contribuit la plata onorariului de expert, conform dispoziţiei instanţei. Din acest motiv s-au compensat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de expertiză, cu toate că reclamantul a căzut în pretenţii în privinţa apelului, întrucât cererea sa, pe fond, a fost admisă, apelul declarat a fost a avut un efect devolutiv total, iar proba a fost necesară pentru soluţionarea pretenţiilor, beneficiind de ea ambele părţi.
Cererea intimatului referitoare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat a fost respinsă ca neîntemeiată, dovada efectuării acestor cheltuieli fiind depusă la dosar după pronunţare, aşa încât nu a mai fost luată în considerare.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul L.T., care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul menţinerii sentinţei pronunţate de prima instanţă, şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul desfiinţării în tot a hotărârii din apel şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Reclamantul, în susţinerea motivelor de recurs, a arătat că în mod greşit instanţa de apel, reţinând calitatea sa de chiriaş, a redus valoarea despăgubirilor materiale şi morale acordate de instanţa de fond şi a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, deşi au fost dovedite.
Cu privire la greşita reducere a cuantumului despăgubirilor a arătat că, în realitate, deşi a fost emis un ordin de repartiţie, acesta a fost anulat ilegal şi emis un altul, în favoarea unor terţe persoane, care ulterior au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pe apartament, tranzacţie care de asemenea a fost anulată de Tribunalul Bucureşti.
Pârâtul, în susţinerea motivelor de recurs, întemeiate de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut motivarea în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de fond, existenţa criteriilor care, corelate cu situaţia de fapt, să permită instanţei de fond cuantificarea pretinsului prejudiciu invocat de reclamant, respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (2), 35 şi 37 din Decretul nr. 31/1954, apreciindu-se că legitimarea sa procesuală este dată de pronunţarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu Statul Român. Cu privire la această excepţie, recurentul-pârât a mai arătat că nu poate fi reţinută în sarcina sa o culpă procesuală prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, pentru că, pe de o parte Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală în cauza atrasă de incidenţa art. 998 - 999 C. civ, şi pe de altă parte, Convenţia Europeană a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, iar revocarea ordinului de repartiţie s-a produs înainte de această dată.
Recurentul a mai susţinut, prin criticile formulate, că nu poate fi reţinut în sarcina sa un prejudiciu, pentru că, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, că se impune cenzurarea cuantumului despăgubirilor reţinute de instanţa de apel, deoarece s-ar tinde la o dublă plată prin luarea în calcul a unei chirii la valoarea stabilită pe piaţa liberă, în afara aceleia percepute de ICSITMU, că în mod greşit a fost obligat la plata daunelor morale, cât timp, hotărârea pronunţată împotriva statului reprezintă o sancţiune suficient de acoperitoare, ce nu mai impune o nouă sancţiune cu acelaşi titlu.
În subsidiar, recurentul-pârât a arătat că dacă se va aprecia acordarea acestor daune, în aplicarea principiului justei echităţi şi al proporţionalităţii, se impune cenzurarea acestora până la un cuantum care să corespundă jurisprudenţei europene în această materie.
În final, s-a susţinut, în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., cenzurarea şi a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 RON.
Examinând Decizia, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, invocată de recurentul-reclamant, se constată ca nefondată, în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 54 din HG nr. 1574/2003, potrivit cărora Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor.
Se reţine că, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în cauza Licu împotriva României, s-au constatat încălcate prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, menţionându-se că reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparaţii echitabile, potrivit art. 41 din Convenţie.
În justificarea dreptului reclamantului de a obţine despăgubiri de natură materială şi morală, s-a specificat, în considerentele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, la parag. 46, că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul în litigiu, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie.
Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, care nu mai poate fi cenzurată în recurs, se constată că ambele recursuri sunt nefondate.
1. Cu privire la recursul declarat de pârât
Prima critică, referitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel a motivării în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de fond, nu poate fi primită, pentru că, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului doar hotărârile date în apel, iar, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Astfel, pe calea recursului, nu poate fi cenzurată o hotărâre pronunţată de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte greşita reţinere a criteriilor care, corelate cu situaţia de fapt, a permis instanţei de fond cuantificarea prejudiciului invocat de reclamant şi această critică se referă tot la hotărârea instanţei de fond, care, aşa cum s-a arătat, nu este posibil a fi cenzurată în calea de atac a recursului.
De altfel, criteriile avute în vedere de instanţa de apel, care au determinat reţinerea unei anumite situaţii de fapt, pe deplin stabilite, nu mai pot fi analizate în actuala configuraţie a motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care permit analizarea hotărârii atacate numai pentru motive de nelegalitate.
În ceea ce priveşte greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât şi această critică este nefondată, urmând a fi respinsă, instanţa de apel, în mod legal, reţinând legitimarea procesuală a acestuia.
Prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Licu contra României, s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
În baza acestei hotărâri, cererea de revizuire formulată în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, a fost admisă şi, în consecinţă, a fost anulată Decizia pronunţată în recursul în anulare.
În raportul juridic dedus judecăţii, recurentul-pârât are legitimare procesuală pasivă, rezultată din faptul că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, ca urmare a constatării neîndeplinirii de către acesta a obligaţiilor ce-i revin, potrivit Convenţiei.
Pe de altă parte, Primăria Sector 3 şi unitatea care administra imobilele au încheiat cele două operaţiuni (contractul de închiriere şi contractul de vânzare-cumpărare) în calitate de mandatare ale statului, singurul proprietar al apartamentului în litigiu.
Fapta cauzatoare de prejudiciu rezultă din faptul că, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat faptul că Statul Român a încălcat obligaţiile ce-i revin conform Convenţiei şi Primului Protocol la Convenţie.
Este adevărat că, prin această hotărâre nu s-a stabilit un drept al reclamantului de a primi despăgubiri, în temeiul art. 41 din Convenţie (acesta nedepunând o cerere în acest sens), dar, în considerentele acesteia, s-a arătat că reclamantul a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie, ceea ce l-a îndreptăţit a promova acţiunea în faţa instanţei interne, în temeiul art. 998 - 999 C. civ.
Drept urmare, critica potrivit căreia pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întemeiată pe dispoziţiile dreptului civil, nu este fondată şi nu poate fi reţinută.
Lipsa de folosinţă a apartamentului se datorează culpei statului, care, prin mandatarii săi, a procedat ilegal, anulând ordinul de repartiţie al reclamantului, fapt constatat în primă fază de instanţele naţionale şi, apoi, de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză, aşa cum, în mod legal, a reţinut şi instanţa de apel.
Critica referitoare la faptul că anularea ordinului de repartiţie al reclamantului s-a făcut la o dată anterioară datei la care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994, în raport de care nu se poate reţine încălcarea prevederilor Convenţiei de către pârât, este o critică nouă formulată pentru prima dată în recurs.
Formularea unei critici omisso medio este interzisă pentru că, în raport de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie Decizia curţii de apel, instanţă care nu s-a pronunţat asupra acestui aspect.
Respectarea principiului ierarhiei, în exercitarea căilor de atac, impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, în sensul că partea care nu a declarat apel nu poate declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică, prin intermediul acestei căi de atac, împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
Existenţa prejudiciului reclamantului şi dreptul acestuia la despăgubiri a fost constatat prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale nu reprezintă o dublă reparaţie, în sensul îmbogăţirii fără justă cauză.
Faptul că actele încheiate după emiterea ordinului de repartiţie emis pe numele reclamantului au fost anulate reprezintă într-adevăr o repunere a părţilor în situaţia anterioară, însă, prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, prejudiciul reclamantului nu a fost reparat în totalitate.
Fiind lipsit atât de folosinţa apartamentului, cât şi de o despăgubire sau de o măsură reparatorie, prin acordarea daunelor materiale şi morale s-a realizat o întregire a prejudiciului reclamantului, şi nu o dublă despăgubire, aşa cum susţine recurentul.
Nefondată se constată şi critica referitoare la cenzurarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, până la limita dedusă din jurisprudenţa europeană, în această materie, formulată în subsidiar, de recurentul pârât.
Astfel, suma acordată cu titlu de despăgubire a fost raportată la faptul că reclamantul a avut doar un drept de folosinţă asupra acestui apartament, cenzurând-se pretenţiile acestuia legate de acordarea unei despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a apartamentului şi reţinându-se, în mod legal, doar dreptul acestuia ce rezultă din calitatea de chiriaş.
Nici ultima critică referitoare la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.000 RON, în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Potrivit dispoziţiilor acestui articol, când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Recurentul-pârât însă nu arată motivele pentru care solicită cenzurarea obligaţiei de plată pentru această sumă, care reprezintă onorariul avocatului reclamantului la instanţa de fond, şi de ce se impune compensarea acestora, conform art. 276 C. proc. civ.
2. Recursul reclamantului care vizează greşita reducere a despăgubirilor materiale şi morale acordate de instanţa de fond şi respingere a cheltuielilor de judecată se constată, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins.
Aşa cum s-a arătat, la calculul despăgubirilor materiale acordate, instanţa de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamantului ce rezultă din calitatea sa de chiriaş al apartamentului, drept constatat prin hotărârea Curţii Europene, calculat conform raportului de expertiză efectuat în cauză, reclamantul neavând calitatea de proprietar al apartamentului, ce ar fi putut justifica o pretenţie egală cu valoarea de piaţă a imobilului în litigiu.
Cât priveşte daunele morale, şi acestea au fost acordate în funcţie de suferinţele morale ale reclamantului, luându-se în calcul, pe de o parte, faptul că, prin admiterea cererii de revizuire şi anularea hotărârii pronunţate în recursul în anulare, s-a dat deja o primă satisfacţie morală acestuia, iar, pe de altă parte, suma de 30.000 RON acordată este în acord cu respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii prejudiciului suferit de acesta.
Critica privind greşita respingere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului său, în apel, este, de asemenea, nefondată.
Faţă de împrejurarea că instanţa de judecată se poate pronunţa asupra pretenţiilor părţilor formulate şi dovedite până la închiderea dezbaterilor, în mod legal, instanţa de apel a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocatului său pentru faza procesuală a apelului, întrucât acestea nu au fost dovedite, la data la care s-a dat cuvântul părţilor în dezbateri, respectiv la 07 februarie 2011.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant şi recurentul-pârât, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.T. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 21 din 14 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7086/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7084/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
