ICCJ. Decizia nr. 7112/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7112/2011
Dosar nr.18652/3/2007
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea Deciziei nr. 85 din 24 aprilie 2007, prin care s-a soluţionat în temeiul Legii nr. 10/2001 dosarul întocmit în baza Notificării nr. 31 din 15 ianuarie 2002 şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a acţiunilor deţinute de autorii săi la Fabrica B.P. S.P.A., în prezent SC L.P. SA, iar în subsidiar, obligarea pârâtei să emită decizie în conformitate cu art. 32 alin. (3) din lege, în sensul restituirii în natură a acţiunilor deţinute de autorii săi la SC L.P. SA, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere, calculate de la data pronunţării hotărârii şi până la executarea efectivă a obligaţiei.
Prin Sentinţa nr. 1169 din 21 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 85 din 24 aprilie 2007 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca răspuns la notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 31/2002, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 4.433 RON, pentru acţiunile deţinute de antecesor la Fabrica B.P. S.P.A., în favoarea reclamantului-contestator, înaintându-se această decizie însoţită de documentele ce au stat la baza emiterii ei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin aceeaşi decizie, s-a respins Notificarea nr. 66 din 16 aprilie 2002 formulată de reclamant, întrucât a fost depusă peste termenul legal - 14 februarie 2002.
În cuprinsul acestei decizii, pârâta a constatat că reclamantul a dovedit calitatea de acţionar a antecesorului K.N. asupra 1.100 de acţiuni de la fosta Fabrică B.P. S.P.A., societate continuatoare fiind SC L.P. SA, precum şi faptul că s-a dovedit totodată calitatea de moştenitor a petentului, conform art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, pârâta a arătat că a fost obligată să emită o decizie motivată privind valoarea recalculată a acţiunilor ca urmare a anulării deciziei emisă anterior, respectiv Decizia nr. 101 din 22 septembrie 2004.
Tribunalul a reţinut în acest sens că, prin Sentinţa civilă nr. 196 din 10 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 101/2004, fiind obligată intimata să emită o nouă decizie motivată, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, privind valoarea recalculată a acţiunilor şi numărul de acţiuni corespunzătoare valorii recalculate, cu precădere la SC L.P. SA.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 621/A din 27 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, şi, respectiv, respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 7935 din 09 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) - respectiv, persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv - „au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Având în vedere că reclamantul invocă calitatea de moştenitor al defunctului K.N., care a deţinut 1100 acţiuni la fosta Fabrică B.P. S.P.A., acţiuni preluate abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, tribunalul a constatat că, în mod corect, în aplicarea acestor dispoziţiilor legale şi cu respectarea hotărârilor judecătoreşti menţionate, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, apreciind că sunt îndeplinite celelalte cerinţe ale legii pentru restituire, i-a acordat reclamantului, ca măsuri reparatorii, despăgubiri.
Referitor la solicitarea reclamantului de restituire în natură a acţiunilor, s-a arătat că, o astfel de formă de restituire - presupunând ca ipoteză acordarea aceloraşi acţiuni preluate de stat, ceea ce ar fi oricum imposibil, dacă s-ar avea în vedere că în raport de actualul capital social al societăţii SC L.P. SA, care ar fi preluat şi patrimoniul fostei societăţi naţionalizate (preluate de stat), s-au emis noi acţiuni - noua persoană juridică nepreluând decât activele, nu acţiunile vechii societăţi.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că pârâta a prezentat un mod de calcul întemeiat pe prevederile legii în vigoare la momentul emiterii deciziei, contestatorul neaducând nicio dovadă în privinţa incorectitudinii acestuia iar, pe de altă parte, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este autoritatea care, în prezent, pe baza propunerii făcute de unitatea deţinătoare, poate stabili un alt cuantum al despăgubirilor, în cadrul procedurii prealabile speciale şi obligatorii instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 şi urm.) al Legii nr. 247/2005, reclamantul având ulterior posibilitatea să conteste cuantumul despăgubirilor stabilite şi acordate de această autoritate în faţa instanţei de contencios administrativ.
Tribunalul a apreciat că, faţă de cele reţinute anterior şi de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., este neîntemeiat şi capătul de cerere (formulat, de altfel, în subsidiar) având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 178A din 05 noiembrie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, în forma lor anterioară Legii nr. 247/2005, aplicate la data pronunţării Sentinţei civile nr. 196 din 10 martie 2005 de către Tribunalul Bucureşti, persoana îndreptăţită care invoca calitatea de asociat al unei persoane juridice naţionalizate, avea dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând fie în bunuri ori servicii, fie în acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
Astfel, nu există varianta măsurilor reparatorii în echivalent prin despăgubiri băneşti, această variantă fiind exclusă de legiuitor. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor băneşti, prin chiar dispozitivul sentinţei.
Instanţa de apel a constatat că, la momentul pronunţării celor două decizii din apel şi recurs, intervenise deja modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005.
Astfel, prin art. 3 lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost definit Fondul "Proprietatea" ca fiind acea entitate destinată realizării plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada de referinţă a actelor normative prevăzute la art. 1 alin. (1) şi a celor aferente pretenţiilor rezultate.
Aşadar, dacă în ambele forme ale legii, conform art. 18 lit. a), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii, modalităţile de reparare prin echivalent au suferit o modificare în 2005, sub aspectul extinderii acestora.
Din conţinutul art. 31 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultă că a fost generalizată modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi în situaţia celor care invocă calitatea de asociat a unei persoane juridice naţionalizate, având dreptul la toate formele de reparaţie, inclusiv la despăgubiri.
Instanţa de apel a constatat că sunt corecte susţinerile apelantului, în sensul că prima instanţă din procesul anterior a avut în vedere obligarea intimatei la măsura reparatorie a acordării cu precădere de acţiuni la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate, în speţă SC L.P. SA.
S-a arătat că, pentru a pronunţa hotărârea sus-menţionată, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunţării, concluzionând fără putinţă de interpretare că în sarcina intimatei cădea obligaţia de a emite dispoziţie de restituire în natură şi nu despăgubiri băneşti.
Curtea de apel a mai reţinut că, prin sentinţa care a soluţionat în primă instanţă cererea reclamantului ce a făcut obiectul procesului anterior, a fost anulată Decizia emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost obligată intimata să emită o nouă decizie motivată, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, privind valoarea recalculată a acţiunilor şi numărul de acţiuni corespunzătoare valorii recalculate, cu precădere la SC L.P. SA şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind acordarea de despăgubiri băneşti. Astfel, în faza administrativă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului reţinuse imposibilitatea de calculare a valorii acţiunilor deţinute de autorul reclamantului, din cauza neîndeplinirii de către acesta a obligaţiei de a depune ultimul bilanţ contabil al societăţii dinainte de naţionalizare, conform cerinţelor art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Dar, obiectul de critică în apel şi în recurs, în procesul anterior, l-au reprezentat exclusiv problemele legate de modalitatea concretă şi posibilitatea de calculare a valorii acţiunilor, iar nu aspectul modalităţii de reparaţie efectivă.
Astfel, cu excepţia primei instanţe, care s-a pronunţat anterior intervenirii modificării art. 32 prin Legea nr. 247/2005, nici instanţa de apel şi nici instanţa de recurs nu au reiterat, în considerente, aspectul modalităţii efective de reparaţie, ci dimpotrivă, au făcut referire la intervenirea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi la introducerea Fondului Proprietatea ca modalitate de reparaţie.
Or, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este dată efectiv de dispozitiv, dar se interpretează în lumina considerentelor şi cât timp nu există o judecată de valoare făcută de instanţă cu privire la modul de aplicare a Legii nr. 247/2005 în cauza de faţă, nu se poate reţine că prima instanţă din dosarul de faţă a încălcat vreo putere de lucru judecat.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 ridică problema aplicării legii civile în timp.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, reclamantul încă nu avea o hotărâre judecătorească irevocabilă şi nici măcar definitivă de obligare a intimatei la emiterea unei noi decizii, ci o astfel de hotărâre a intervenit după intrarea în vigoare a legii noi.
Ceea ce înseamnă că reclamantul se afla într-o situaţie juridică în curs de desfăşurare la momentul intrării în vigoare a legii civile noi („facta pendentia"), ceea ce determina aplicarea legii civile noi, fără a se pune problema încălcării principiului neretroactivităţii legii civile noi.
Practic, intimata devine obligată să emită o nouă decizie de soluţionare a notificării reclamantului ca urmare a hotărârii judecătoreşti irevocabile, abia la 09 octombrie 2006, dar era de asemenea obligată să respecte şi dispoziţiile noi din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât instanţele de apel şi de recurs făcuseră referire la ele prin deciziile pronunţate.
Faţă de aceste împrejurări, curtea de apel a reţinut că, aparent, Decizia pronunţată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ce face obiectul prezentului dosar vine în contradicţie cu hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară, dar această contradicţie este numai aparentă, deoarece intervenirea unei modificări legislative este de natură să înlăture aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin schimbarea cauzei (ca element al triplei identităţi) cât timp norma nou introdusă este direct aplicabilă. Or, notificarea reclamantului nefiind soluţionată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, norma nouă era direct aplicabilă.
Cât priveşte dispozitivul hotărârii judecătoreşti anterioare, instanţa de apel a constatat că acesta, prin el însuşi, se îndepărtează de ideea încălcării autorităţii de lucru judecat, cât timp face referire expresă la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară.
În plus, s-a constatat că este imposibilă acordarea chiar a aceloraşi acţiuni preluate de stat, aşa cum se solicită practic de către contestator, deoarece în raport de actualul capital social al societăţii SC L.P. SA, care ar fi preluat şi patrimoniul fostei societăţi naţionalizate, s-au emis noi acţiuni, noua persoană juridică preluând doar activele, nu şi acţiunile vechii societăţi.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a valorii despăgubirilor, curtea de apel a constatat că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este autoritatea care, în prezent, pe baza propunerii făcute de unitatea deţinătoare, poate stabili un alt cuantum al despăgubirilor, în cadrul procedurii prealabile speciale şi obligatorii instituite în acest scop prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul având ulterior posibilitatea de a contesta cuantumul despăgubirilor stabilite şi acordate de această autoritate în faţa instanţei de contencios administrativ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.N., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în încercarea de a cenzura o altă hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat în privinţa modalităţii de reparaţie efectivă.
În acest sens, recurentul a susţinut că, la momentul apariţiei Legii nr. 247/2005, chestiunea modalităţii de reparaţie efectivă fusese deja tranşată de către o instanţă judecătorească şi intrată în puterea lucrului judecat şi, în plus, chiar şi în situaţia în care ar fi fost incidente dispoziţiile Legii nr. 247/2005, iar instanţele de apel şi de recurs din primul proces nu le-au avut în vedere, aspect demonstrat prin faptul că acestea au menţinut în tot dispoziţiile Sentinţei civile nr. 196 din 10 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, este inadmisibil ca o altă instanţă să mai facă aprecieri privind justeţea şi legalitatea celor reţinute în procesul anterior.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reanalizat modalitatea efectivă de reparaţie, în lumina noilor reglementări legale prevăzute prin Legea nr. 247/2005, cenzurând în acest fel o altă hotărâre intrată în puterea de lucru judecat, şi anume Sentinţa civilă nr. 196 din 10 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Recurentul a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii în natură, în sensul acordării de acţiuni la SC L.P. SA a fost stabilit în mod irevocabil, fiind un drept câştigat în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul soluţionării cauzei.
S-a mai arătat că lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătoreşti prin ingerinţa unei alte instanţe, în sensul reanalizării unor dispoziţii ce au intrat în puterea lucrului judecat şi care trebuiau puse în executare contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul a arătat că problema aplicării legii civile în timp, guvernată de principiile neretroactivităţii legii şi a aplicării imediate a legii noi a fost în mod eronat tranşată în prezenta cauză.
Astfel, recurentul a susţinut că aspectele soluţionate irevocabil de către instanţă trebuie privite prin prisma principiului care guvernează normele de procedură, respectiv „tempus regit actum", potrivit căruia toate actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi sunt examinate, sub aspectul validităţii lor, după dispoziţiile acelei legi, invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., precum şi Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Recurentul a mai arătat că incidenţa legii civile noi, pentru situaţiile reprezentate de „facta pendentia", putea fi eventual pusă în discuţie în litigiul anterior, lucru care nu s-a întâmplat.
De asemenea, s-a susţinut că, în cauză, a fost stabilit modul de soluţionare a Notificării nr. 31/2002, precum şi felul măsurilor reparatorii ce trebuie acordate, singura chestiune litigioasă fiind valoarea recalculată a acţiunilor, societăţile comerciale şi numărul de acţiuni corespunzătoare valorii recalculate cu precădere la SC L.P. SA.
Examinând recursul declarat, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Verificând Decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora, fără ca hotărârea dată să cuprindă motive contradictorii.
În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, în raport de situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii.
Astfel, prin Sentinţa nr. 196 din 10 martie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul F.N., a anulat Decizia nr. 101 din 02 septembrie 2004 emisă de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a respins Notificarea nr. 31/2002 (pentru imposibilitatea calculării cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent de către comisia de evaluare, datorită nedepunerii ultimului bilanţ contabil) şi a obligat intimata să emită decizie motivată, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 privind valoarea recalculată a acţiunilor, societăţile comerciale şi numărul de acţiuni corespunzătoare valorii recalculate cu precădere la SC L.P. SA, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea privind acordarea de despăgubiri băneşti.
Această sentinţă a rămas definitivă, prin Decizia civilă nr. 621/A din 27 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă, prin Decizia nr. 7935 din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 85 din 24 aprilie 2007, ce face obiectul contestaţiei din prezentul dosar, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 4.433 RON, pentru acţiunile deţinute de antecesorul reclamantului la fosta Fabrică B.P. S.P.A., în baza Notificării nr. 31/2002 şi înaintarea deciziei privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii, însoţită de documentele aferente, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aceste condiţii, se constată că, la data pronunţării Sentinţei nr. 196 din 10 martie 2005, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001 în forma lor anterioară Legii nr. 247/2005, privind modalitatea de reparaţie efectivă de care beneficia persoana îndreptăţită.
Însă, atât la data pronunţării deciziei din apel, cât şi la data soluţionării recursului, intervenise modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 privind măsurile reparatorii rezultate din aplicarea art. 32 din Legea nr. 10/2001, ambele instanţe făcând trimitere la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea efectivă de reparaţie.
Ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai avea competenţa - la data emiterii Deciziei nr. 85 din 24 aprilie 2007 - de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii, iar modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii urmează a fi decisă de Comisia Centrală constituită pentru stabilirea despăgubirilor.
Faţă de aceste împrejurări se constată că nu se poate reţine o încălcare a puterii de lucru judecat, atâta timp cât dispozitivul sentinţei pronunţate în procesul anterior face referire expresă la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară, iar hotărârile instanţelor de apel şi de recurs, pronunţate după intervenirea modificării acestui text de lege, fac trimitere la Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În plus, Decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă la data de 24 aprilie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar dispoziţiile acestui act normativ sunt de imediată aplicare, astfel că, în mod legal, conformându-se art. 16 din Titlul VII, intimata a hotărât înaintarea deciziei cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii, însoţită de documentele aferente la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia nr. LII din 04 iunie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Or, în speţă, nu este vorba despre o notificare soluţionată la data intrării în vigoare a legii noi prin consemnarea în cuprinsul unei decizii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, întrucât prin Decizia nr. 101 din 02 septembrie 2004 emisă de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost respinsă notificarea formulată, iar această decizie a fost anulată prin Sentinţa nr. 196 din 10 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, noua decizie fiind emisă sub imperiul legii noi.
În consecinţă, se constată că nu sunt întemeiate susţinerile recurentului privind lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătoreşti prin ingerinţa unei alte instanţe.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva Deciziei nr. 178A din 05 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7113/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7089/2011. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
