ICCJ. Decizia nr. 7087/2011. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7087/2011
Dosar nr.289/62/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Prin Sentinţa civilă nr. 200/2010 a Tribunalului Braşov, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I.I.E., prin mandatar F.K., în contradictoriu cu pârâţii M.L., H.O., H.L.D., B.T., O.O., P.I., I.M., T.V.A., I.D., decedat pe parcursul desfăşurării procesului, ai cărui succesori în drepturi sunt I.M.A., I.M.B., şi I.S.V., Instituţia Prefectului Judeţului Braşov, Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Braşov, şi Compania Naţională a Căilor Ferate Române Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că în cauză, reclamanta a promovat prezenta cerere de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice translative de proprietate ce au fost încheiate cu privire la imobilele din litigiu, la data de 24 septembrie 2008, cu depăşirea termenului imperativ instituit de lege în acest sens. De asemenea, instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile instituite de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, pentru repunerea părţii menţionate în termenul de prescripţie extinctivă, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice mai sus menţionate, pentru considerentele următoarele :
Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că partea menţionată a urmat procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul din litigiu prin intermediul unei societăţi de avocaţi. Această parte, după ce iniţial a formulat o notificare care nu cuprindea datele de identificare în regim de carte funciară a bunurilor imobile notificate, la data de 29 ianuarie 2003, a formulat o precizare a acestei notificări, prin care a indicat aceste date şi a adus la cunoştinţă entităţii învestite cu soluţionarea notificării că imobilele cu destinaţia de construcţie şi terenul aferent acestora au fost înstrăinate, astfel că a solicitat ca pentru aceste imobile să îi fie acordate măsuri reparatorii în echivalent.
Aceiaşi parte a întocmit pe propria cheltuială în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 un raport de expertiză în scopul identificării situaţiei juridice actuale a imobilelor notificate. Prin acest raport de expertiză au fost identificate unităţile locative din imobilele notificate care au format obiectul material al actelor translative de proprietate atacate în cadrul prezentului proces, iar acesta a stat la baza pronunţării Dispoziţiei nr. 2 din 04 ianuarie 2007.
Prin dispoziţia mai sus indicată, părţii reclamante din prezentul litigiu i-a fost făcută o ofertă de restituire în echivalent a imobilelor cu destinaţia de construcţie notificate şi a terenurilor aferente acestora, întrucât, aşa cum rezultă din evidenţele de publicitate imobiliară şi din raportul de expertiză tehnică nr. 32/2003, întocmit de expert A.V., acestea au fost înstrăinate.
Reclamanta din prezenta cauză nu a atacat în termenul imperativ instituit de lege dispoziţia de soluţionare a notificării mai sus indicată, acceptând modalitatea de restituire propusă prin aceasta.
Din considerentele mai sus expuse rezultă că, la data de 29 ianuarie 2003, or, cel mai târziu la data de 04 ianuarie 2007, reclamanta a cunoscut că pentru imobilele în litigiu au fost încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o cerere de constatare a nulităţii absolute a actelor translative de proprietate, precum şi o cerere de repunere a sa în termenul de prescripţie, în termenul imperativ instituit în acest sens de textul de lege menţionat.
Afirmaţia contestatoarei referitoare la faptul că Dispoziţiile nr. 1075 din 20 aprilie 2004 şi nr. 2 din 04 ianuarie 2007 au fost emise de o entitate care nu avea competenţa de a soluţiona notificarea pe care ea a promovat-o nu poate fi reţinută, în primul rând, pentru că ea nu prezintă niciun fel de relevanţă sub aspectul analizat, întrucât, aşa cum s-a subliniat, pentru a se putea reţine incidenţa prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, importantă este data la care partea a luat cunoştinţă despre actul juridic pe care înţelege să îl conteste, iar nu legalitatea dispoziţiei în care acest act juridic este indicat, şi apoi, în al doilea rând, pentru că, atâta timp cât partea reclamantă nu a uzat de calea de atac instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această dispoziţie se bucură de prezumţia de legalitate, ea fiind un act juridic intrat în circuitul civil care îşi produce toate efectele instituite de lege.
Aşa fiind, tribunalul, pentru considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractor de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu privire la imobilul din litigiu.
Având în vedere că tribunalul a constatat că reclamanta nu mai poate obţine pe cale judecătorească constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate pentru imobilele din litigiu, conform considerentelor mai sus expuse, s-a reţinut că, celelalte pretenţii pe care această parte le-a formulat şi care se referă la rectificarea evidenţelor de carte funciară, la anularea certificatelor de moştenitor, ce au fost emise ca urmare a decesului unora dintre titularii actelor translative de proprietate şi la restituirea în natură a imobilelor ce au constituit obiectul material al acestor acte juridice nu pot fi primite, întrucât ele au un caracter subsidiar petitului referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate pentru imobilele în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanta I.I.E., criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare apreciind că în cauză termenul prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost depăşit, întrucât prezenta acţiune este una întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, chiar dacă prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură specială.
S-a mai arătat că construcţiile precizate în conţinutul acţiunii introductive de instanţă nu erau deţinute de emitentul dispoziţiei şi din această perspectivă dispoziţia primarului apare ca un act administrativ inexistent.
O eventuală renunţare la imobilele construcţii, proprietatea antecesoarei reclamantei, putea fi făcută numai în faţa deţinătorului acestei construcţii, care a fost chemat în judecată, respectiv Compania Naţională de Căi Ferate, faţă de care Tribunalul Braşov nu s-a pronunţat.
Notificarea reclamantei nu a fost niciodată trimisă către unitatea deţinătoare acestei construcţii, pentru a fi soluţionată, aşa încât la data formulării acţiunii introductive de instanţă unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor legale privind soluţionarea acestei notificări.
S-a dovedit că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie, construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. S-a mai arătat că numai locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractului de închiriere în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990.
Înscrierea dreptului de proprietate în CF în beneficiul cumpărătorilor acestor apartamente este nulă.
Sentinţa mai este criticată şi pentru faptul că în mod greşit instanţa de fond s-a învestit cu soluţionarea capătului de cerere privind anularea celor cinci ordine ale Prefectului Jud. Braşov. În acest sens doar instanţa de contencios administrativ putea să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere.
La dosar s-a depus şi cerere de aderare la apel formulată de apelanţii aderanţi H.O., H.L.D., B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. şi I.S., prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate la fond, potrivit înscrisurilor ataşate la dosarul cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 171/Ap din 26 noiembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanta I.I.E.; a admis cererea de aderare la apel, formulată de apelanţii aderanţi B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. şi I.S.V. împotriva Sentinţei civile nr. 200/2010 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat reclamanta I.I.E. la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii B.T., în cuantum de 400 RON, către pârâţii I., în cuantum de 400 RON şi către pârâtul O.O., în cuantum de 400 RON.
S-a respins cererea de aderare la apel formulată de apelanţii H.O. şi H.L.D., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondată.
În motivarea deciziei s-a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâţi şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Braşov, motivat de faptul că au fost perfectate cu încălcarea evidentă a prevederilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie, pentru că sub incidenţa acestei legi puteau fi înstrăinate numai locuinţele construite din fondurile statului şi puteau fi cumpărate numai de titularii contractelor de închiriere.
Scopul pentru care a fost promovată această acţiune este acela de a fi valorificat dreptul persoanei îndreptăţite, prezenta reclamantă, la restituirea imobilului pe calea notificării, aşa cum a fost reglementat de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Ori calea specială, instituită prin această lege, este obligatoriu de urmat atunci când legiuitorul o prevede în mod expres, prevalând procedurilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Prin urmare, analiza instanţei de fond întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 este pe deplin judicioasă, temeiul de drept invocat fiind pus în discuţia părţilor, pe parcursul derulării procesului în fond.
A urma calea dreptului comun, în condiţiile existenţei procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, înseamnă în realitate eludarea legii, ceea ce nu este permis într-un stat de drept.
În ceea ce priveşte susţinerea din apel, potrivit cu care instanţa de fond nu s-a pronunţat faţă de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Braşov, aceasta este neadevărată, întrucât din dispozitivul sentinţei apelate rezultă că instanţa s-a pronunţat şi faţă de această parte.
Nu este reală nici susţinerea din cuprinsul criticilor din apel potrivit cu care instanţa de fond s-a învestit nelegal cu soluţionarea ordinelor prefectului, întrucât din cuprinsul considerentelor sentinţei apelate nu rezultă acest lucru.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, formulată de apelanţii aderanţi B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. şi I.S.V., faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa a apreciat că cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată şi a admis-o.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel formulată de apelanţii H.O. şi H.L.D., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de aceştia, cererea de aderare la apel a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta I.I.E., criticând-o ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţele au soluţionat cauza în alte limite decât au fost învestite şi pe baza unui alt temei legal decât cel invocat.
S-a arătat că a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare, în baza dreptului comun privind nulitatea absolută, acţiune imprescriptibilă.
Că, raportat la temeiul juridic al acţiunii, la caracterul acesteia, în mod nelegal au fost aplicate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
S-a susţinut că instanţele trebuiau să analizeze admisibilitatea acţiunii în anulare, pe calea dreptului comun, în condiţiile existenţei unei proceduri speciale de urmat, instituită de Legea nr. 10/2001 prin raportare şi la prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
O altă critică vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că instanţa de fond s-a pronunţat şi faţă de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala Braşov, arătându-se că în apel s-a invocat nepronunţarea în contradictoriu şi cu Societatea Naţională a Căilor Ferate Române, care este persoană juridică distinctă.
O altă critică vizează greşita reţinere a faptului că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la anularea ordinelor prefectului.
Că, deşi din considerentele sentinţei nu rezultă că s-a analizat legalitatea celor cinci acte administrative, prin dispozitivul sentinţei s-a dispus respingerea acţiunii privind anularea acestor ordine în contradictoriu cu instituţia prefectului.
Nemotivarea soluţiei de respingere nu echivalează cu omisiunea pronunţării instanţei de fond asupra cererii formulate.
Ultima critică vizează nemotivarea hotărârii în ce priveşte admiterea cererii de aderare la apel.
Recursul este fondat.
Se constată că reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune complexă, cu mai multe capete de cerere solicitând: constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice cu Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Braşov; constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor din 21 noiembrie 2006; rectificarea cărţilor funciare în sensul radierii dreptului de proprietate cu privire la apartamentele şi terenul în litigiu; anularea ordinelor prefectului privind atribuirea în proprietate a suprafeţelor de teren indicate; obligarea Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Braşov să-i restituie în natură locuinţele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.
La data de 10 martie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea arătând că pârâta este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române (S.N.C.F.R.), iar ultimul capăt de cerere privind restituirea în natură este întemeiat pe dispoziţiile art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a solicitat disjungerea judecăţii cu privire la acest ultim capăt de cerere şi trimiterea spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov.
Prin Sentinţa nr. 10574/2002 Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei notariale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Braşov, reţinând că petitele privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum şi cel privind anularea ordinelor prefectului sunt evaluabile în bani, şi având o valoare de 700.000 RON, competenţa aparţine tribunalului.
Petitele privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor şi cele privind rectificarea cărţii funciare s-ar apreciat ca fiind accesorii iar în ce priveşte petitul privind restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de asemenea că în cauză competenţa aparţine Tribunalului.
Prima instanţă a analizat detaliat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum şi cererea de repunere în termen şi a reţinut în mod legal incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogând de la dreptul comun
Se constată totodată că instanţa de fond, raportându-se la celelalte capete de cerere al acţiunii principale, a statuat că toate acestea au un caracter subsidiar petitului referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi nu pot fi primite, fără a motiva în fapt temeinicia acestor capete de cerere raportat la temeiurile juridice invocate.
Caracterizarea acestora ca cereri „subsidiare" este nelegală, acestea fiind cereri de chemare în judecată distincte ca obiect şi temei juridic, instanţa având obligaţia de a motiva în fapt şi în drept soluţionarea lor.
Caracterizarea unui capăt de cerere ca fiind accesoriu sau incident în temeiul dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., în vederea prorogării de competenţă, nu înlătură obligaţia instanţei de a analiza fiecare capăt de cerere în raport de obiectul său şi temeiul juridic invocat.
Se constată totodată că prin sentinţa de declinare a competenţei, instanţa şi-a motivat soluţia de declinare a competenţei raportat la fiecare capăt de cerere, iar tribunalul nu şi-a mai verificat competenţa în raport de fiecare capăt de cerere distinct şi eventual să constate conflict negativ de competenţă şi nici părţile nu au declinat recurs.
Cererea accesorie este o cerere care se grefează pe acţiunea principală, în jurul unei pretenţii principale.
Nu stă în căderea instanţei să aprecieze că unele capete de sunt principale şi alte „subsidiare" câtă vreme nici legiuitorul nu a înţeles să o facă.
O anumită „ierarhizare" a capetelor de cerere este permisă numai în raport de caracterul lor accesoriu sau incidental pentru a aprecia asupra prorogării de competenţă, soluţionarea lor fiind obligatorie în raport de obiectul judecăţii şi temeiul juridic invocat.
În raport de aceste aspecte şi precizarea la acţiunea din 10 martie 2009, instanţa avea obligaţia de a soluţiona cauza şi în baza dispoziţiilor art. 21 şi 26 din Legea nr. 10/2001, şi de a motiva temeinicia sau netemeinicia pretenţiilor.
Se constată că nici instanţa de apel, în baza efectului devolutiv al apelului nu a analizat acţiunea în integralitatea sa, în raport de susţinerile şi apărările formulate de apelantă, şi din perspectiva temeiurilor juridice invocate, motivarea fiind sumară, raportat la starea de fapt invocată şi dispoziţiile legale incidente.
Cercetarea fondului cauzei impune cu necesitate stabilirea stării de fapt, în raport de obiectul judecăţii şi aplicarea dispoziţiilor legale la împrejurările de fapt stabilite, fapt ce nu s-a realizat în cauză.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se casa ambele hotărâri şi a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul I.I.E. împotriva Deciziei nr. 171/Ap din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată, precum şi Sentinţa civilă nr. 200/D din 25 iunie 2010 a Tribunalului Braşov şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7089/2011. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 7086/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
