ICCJ. Decizia nr. 7113/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7113/2011
Dosar nr.1390/2/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea din 15 noiembrie 2001, petenţii D.R.A., T.E.F. şi T.R. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din 1420 mp teren şi construcţii.
În motivarea cererii, petenţii au arătat că imobilul a fost preluat abuziv din proprietatea bunicii lor, T.F., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926.
Primarul municipiului Bucureşti, prin Dispoziţia nr. 7255 din 18 decembrie 2006, a respins notificarea cu motivarea că petenţii nu au depus acte care să ateste calitatea de moştenitori.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14 februarie 2007, reclamanţii T.E.F. şi D.R.A. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie modificată în tot această dispoziţie în sensul acordării de măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001 şi Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 685 din 11 mai 2007, a admis contestaţia, a anulat Dispoziţia nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, pe care l-a obligat să emită o nouă dispoziţie privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1420 mp şi construcţia edificată pe acesta, în prezent demolată.
S-a reţinut că T.F. a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 imobilul situat în Bucureşti, compus din „construcţii - case şi prăvălii, cu tot terenul lor".
S-a arătat că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, iar succesorii direcţi ai T.F., decedată de 3 mai 1949, T.M. şi T.Ş., prin declaraţia din 22 noiembrie 1950, au renunţat la succesiunea mamei lor, fiind în imposibilitate să achite taxele succesorale.
S-a considerat că T.R.A. şi T.E.F., descendenţi de gradul II ai defunctei T.F., vin la moştenirea acesteia în nume propriu şi, în lipsa exercitării opţiunii de a moşteni de către alţi succesibili de rang preferabil, au vocaţie concretă cu privire la întregul imobil, prin aplicarea dispoziţiilor alt. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai precizat, că T.M., descendent de gradul I al defunctei T.F., a renunţat la succesiunea acesteia, iar descendenţii de gradul II, T.R.A. şi T.E.F. au acceptat succesiunea autoarei prin formularea notificării din data de 15 noiembrie 2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria municipiului Bucureşti, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 27 din 18 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul, cu motivarea că prima instanţă a făcut în speţă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 6334 din 28 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a casat Decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, reţinând că, potrivit art. 4 alin. (2) cu referire la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
T.F. a decedat la data de 9 mai 1949, iar descendenţii de gradul I ai acesteia, T.M. şi T.Ş., au renunţat la succesiunea mamei lor.
Potrivit art. 698 C. civ., eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată. Dacă renunţătorul este singur în gradul său sau dacă toţi coerezii săi renunţă, copiii lor vin la succesiune în virtutea propriului lor drept, pentru părţi egale.
Descendenţii de gradul II ai defunctei T.F. sunt T.E.F., T.R.A., căsătorită D., copiii lui T.M., dar şi T.R., fiul lui T.Ş.
Prin notificarea din 15 noiembrie 2001, au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 T.E.F., D.R.A. şi T.R. Cererea lor valorează, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acceptarea succesiunii T.F. şi îi repunerea de drept în termenul de acceptare.
În speţă, instanţele au considerat greşit că numai T.E.F. şi D.R.A. au vocaţie la succesiunea bunicii lor, deşi vocaţie la succesiunea acesteia are şi T.R. care, deşi nu este parte în prezentul litigiu, a contestat separat Dispoziţia nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Bucureşti.
S-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili, în raport de dispoziţiile art. 698 C. civ., cotele succesorale ce revin petenţilor D.R.A. şi T.E.F. din succesiunea defunctei T.F.
În acest sens, ţinând seama de faptul că T.R. nu este parte în prezentul litigiu, petenţii T.E.F. şi D.R.A. urmează să depună certificat eliberat de notarul public privind calitatea şi cotele lor succesorale.
Pentru stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită este necesar ca petenţii să facă nu numai dovada calităţii de proprietar al autoarei lor asupra imobilului în litigiu, cât şi întinderea dreptului de proprietate al acesteia la momentul preluării.
Astfel, în actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată clauza potrivit căreia T.F. dobândeşte dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în Bucureşti, compus din construcţii: case şi prăvălii cu tot terenul lor, în toată întinderea lor, până în proprietăţile vecine. Suprafaţa de teren nu este determinată prin act.
Instanţele au reţinut suprafaţa de 1420 mp înscrisă în procesul-verbal din 15 februarie 1941, deşi în declaraţia pentru impunerea proprietăţilor din 8 martie 1950 suprafaţa terenului, inclusiv suprafeţele clădite, este de 1095 mp
S-a apreciat că pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate este necesară efectuarea unei expertize tehnice, prin care se vor individualiza şi construcţiile preluate.
În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1390/2/2009.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 21 aprilie 2009, intimaţii-contestatori au aderat la apelul formulat de pârâtă, în temeiul art. 293 C. proc. civ., în sensul modificării sentinţei apelate doar prin indicarea expresă a cotelor de 1/4 pentru T.R., respectiv 1/4 pentru D.R.A., din măsurile reparatorii stabilite pentru imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 684A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi cererea de aderare la apel formulate de apelanţii contestatori T.E.F. şi D.R.A.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, urmare a anulării Dispoziţiei nr. 7255/2006, a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziţie în favoarea reclamanţilor prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile Legi nr. 247/2005 pentru cota totală de 1/2 (câte 1/4 cuvenită fiecărui reclamant) din imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 1420 mp şi construcţia edificată pe acesta, în prezent demolată şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei, reţinând, în esenţă, următoarele:
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22 - 26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind OUG nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit textului menţionat, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, însă stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
În speţă, contestatorii au făcut dovada că imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţii - case şi prăvălii „cu tot terenul lor", a fost dobândit de T.F. prin actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926.
Aceasta a decedat la data de 3 mai 1949, iar prin declaraţia din 22 noiembrie 1950, succesorii săi direcţi, T.M. şi T.Ş., au arătat că renunţă la succesiunea mamei lor, fiind în imposibilitate de a achita taxele succesorale.
În lipsa exercitării opţiunii de a moşteni de către succesibilii de rang preferabil, intimaţii-contestatori T.R.A. şi T.E.F., descendenţi de gradul II ai defunctei T.F., vin la moştenirea acesteia în nume propriu şi au vocaţie concretă cu privire la acest imobil, prin aplicarea dispoziţiilor alt. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. În speţă, notificarea din data de 15 noiembrie 2001 are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunul a cărui restituire se solicită, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de casare, intimaţii-contestatori făcând dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, intimaţii-contestatori nu sunt singurele persoane care au vocaţie la succesiunea bunicii lor, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul Dispoziţiei nr. 7255 din 18 decembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, ci şi T.R., fiul lui T.Ş., potrivit certificatului de moştenitor din 12 februarie 1997, care nu este parte în prezentul litigiu, dar care a contestat separat dispoziţia de respingere a notificării, astfel încât măsurile reparatorii solicitate în cauza de faţă de către contestatori nu pot privi întregul imobil.
Având în vedere că autorului lor i-ar fi revenit doar cota de 1/2 din imobil, instanţa de apel a apreciat că notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 are valoare de acceptare a acestei cote de moştenire, contestatorii, în calitate de descendenţi ai autorului lor, conform certificatului de moştenitor nr. X/1984, fiind persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în această limită.
În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în actul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1926 este inserată clauza potrivit căreia T.F. dobândeşte dreptul de proprietate asupra întregului imobil situat în Bucureşti, compus din construcţii: case şi prăvălii cu tot terenul lor, în toată întinderea lor, până în proprietăţile vecine. Suprafaţa de teren nu este determinată prin act, însă, prin procesul-verbal din 15 februarie 1941, acest imobil a fost înscris în cartea funciară cu o suprafaţă de 1420 mp, motiv pentru care Curtea a apreciat că aceasta este întinderea suprafeţei de teren pe care s-a aflat imobilul în litigiu.
Nu a fost reţinută o altă întindere a dreptului de proprietate, respectiv cea care rezultă din declaraţia pentru impunerea proprietăţilor din 8 martie 1950, unde suprafaţa terenului, inclusiv suprafeţele clădite, este menţionată ca fiind de 1095 mp, întrucât, potrivit raportului de expertiză topografică întocmită în cauză de expert tehnic V.N., „dimensiunile înscrise pe planul de situaţie cadastral 1:1000 din anul 1949 sunt aproximative, fiind notate pe plan „cca (…) m", ceea ce înseamnă că şi suprafaţa determinată conform acestor dimensiuni este una aproximativă".
S-a conchis că, potrivit aceluiaşi raport de expertiză, întreaga suprafaţă pe care s-a aflat imobilul din Bucureşti este în prezent afectată de elemente de sistematizare: stradă, trotuar, spaţiu verde, situaţie ce este reliefată şi de nota de reconstituire nr. 8429/06.2006 realizată de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală, astfel încât contestatorii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 247/2005 a modificat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor, Titlul VII din acest act normativ reglementând sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură.
S-a conchis, că instanţa de fond nu a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susţine apelanta-pârâtă, întrucât, prin obligarea apelantei de a emite dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, Comisia Centrală va fi sesizată cu analizarea acestei propuneri în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) şi (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Nefondată a fost apreciată şi critica privind măsurile prin echivalent ce pot fi acordate contestatorilor în cauza de faţă, care nu pot fi altele decât cele existente în cadrul normativ la momentul soluţionării pricinii, respectiv cele prevăzute de Legea nr. 247/2005. Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Titlul VII, titlurile de valoare nominală nevalorificate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 „se convertesc de drept în titluri de despăgubire".
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Municipiul Bucureşti, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor au arătat următoarele:
Din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, contestatorii nu şi-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, arată ce se înţelege în sensul legii prin acte doveditoare.
Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înţelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată şi alte asemenea.
Acelaşi articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calităţii de moştenitor, respectiv certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiaţia sau rudenia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atesta aceasta calitate, revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
S-a mai reţinut că reclamanţii aveau obligaţia să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul formulat de Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă, pentru următoarele considerente:
În speţă, se invocă pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 22.1 din HG nr. 498/2003, în sensul că reclamanţii nu şi-au dovedit notificarea, întrucât nu au depus anexat notificării actele prevăzute de textul de lege mai sus indicat, care arată ce se înţelege prin acte doveditoare, atât ale dreptului de proprietate, cât şi ale calităţii de moştenitor, şi nici în termenul de soluţionare a acesteia.
Cu alte cuvinte, recurenţii invocă, prin criticile expuse mai sus, limitarea dreptului instanţei de a soluţiona litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi cele ce atestă calitatea de moştenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la intrarea în vigoare a legii. Ulterior, acest termen a fost prelungit succesiv, prin mai multe ordonanţe de urgenţă.
Potrivit textelor de lege invocate, reclamanţii trebuiau să depună documentaţia de care au înţeles să se folosească pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, dar stabilirea prin lege a momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează dreptul instanţei de a soluţiona litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
O asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului al justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţia României şi recunoscute părţilor prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Or, garanţia oferită de art. 6 din Convenţie cuprinde atât dreptul părţilor de a-şi susţine prin probe cererile, dar şi dreptul instanţei de a încuviinţa şi administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente şi utile.
De altfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanţii au ataşat la notificare actele prin care au înţeles să-şi dovedească calitatea de persoane îndreptăţite să primească măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.
În sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost explicitat prin HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice, acte doveditoare ale dreptului de proprietate sunt şi orice acte juridice, emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau autorii acesteia la data preluării abuzive, iar, în speţă, reclamanţii au făcut dovada proprietăţii autoarei lor asupra imobilului în litigiu cu act autentic, respectiv contract de vânzare-cumpărare.
Critica potrivit căreia Decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii erau obligaţi să facă dovada că autorii acestora nu au încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat, fie prin declaraţii autentificate date pe proprie răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de „acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie", întrucât restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiilor demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare, se constată că aceasta nu s-a constituit în critică în apelul declarat de pârâtă, fiind astfel exercitată omisso medio, sancţiunea fiind aceea a neanalizării sale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 684A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7115/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7112/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
