ICCJ. Decizia nr. 7115/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7115/2011
Dosar nr.25952/3/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 iunie 2009, reclamantul D.G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, solicitând repunerea în termenul de formulare a notificării, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilului teren în suprafaţă de 232 mp, sector 3.
Prin Sentinţa nr. 292 din 4 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul de 12 luni este un termen de decădere având în vedere că, prin neformularea în termen a cererilor de restituire a imobilelor care formează obiectul acestei legi, se pierde însuşi dreptul de proprietate.
Aşadar, tribunalul a reţinut, în primul rând, că termenul de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, căruia nu îi este specifică instituţia repunerii în termen.
Pe de altă parte, s-a arătat că, în situaţia în care s-ar aprecia că termenul de 12 luni este susceptibil de repunere în termen, totuşi, cererea de repunere în termen este neîntemeiată, întrucât persoana care ar fi trebuit să formuleze notificarea este autoarea reclamantului, care până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de punere sub interdicţie este o persoană cu discernământ, iar în măsura în care boala o împiedica să-şi administreze bunurile, exista posibilitatea să fie desemnat un curator - decesul acesteia intervenind la data de 27 aprilie 2009 - care să îi reprezinte interesele, iar persoanele cele mai interesate pentru a face aceste demersuri erau cele care, ulterior decesului, puteau pretinde drepturi succesorale, având deci vocaţie succesorală, cum este cazul reclamantului.
Tribunalul a mai arătat că dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care constituie sediul materiei în ceea ce priveşte instituţia decăderii şi a repunerii în termen, prevăd necesitatea existenţei unei piedici în neexercitarea obligaţiei mai presus de voinţa părţii, asimilate unui caz de forţă majoră, care este un eveniment exterior imprevizibil, inevitabil şi invincibil care creează o împiedicare absolută de a acţiona.
Or, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că, starea de boală a autoarei reclamantului este certificată medical pentru prima dată la 07 februarie 2002, cu foarte puţină vreme înaintea expirării termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar în măsura în care boala o împiedica să-şi administreze bunurile, exista posibilitatea să fie desemnat un curator care să-i reprezinte interesele, astfel că nu pot fi reţinute motive de forţă majoră sau motive temeinice pentru care să fi fost împiedicată să depună notificarea (precum starea de război, revoluţie, incendiu, inundaţie, carantină etc.) şi nu pot determina repunerea în termenul de depunere a notificării a moştenitorului acesteia.
Prin Decizia nr. 624A din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1978 de notariatul de stat al sectorului IV Bucureşti, numita P.C. a vândut numiţilor V.S. şi V.I. o construcţie, iar terenul în suprafaţă de 232 mp, situat în Bucureşti, sector 3, a trecut în proprietatea statului, în temeiul dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, astfel că imobilul-teren ce face obiectul Notificării nr. 1389 din 19 iunie 2009 face parte din categoria imobilelor preluate abuziv, în accepţiunea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Vânzătoarea P.C. a decedat în data de 27 aprilie 2009, iar potrivit certificatului de moştenitor din 27 mai 2009 emis de BNP S.L., reclamantul-apelant D.G.A. este unicul moştenitor al acesteia, în calitate de fiu.
La data de 19 iunie 2009, reclamantul a învestit Primăria Municipiului Bucureşti cu Notificarea nr. 1389/2009, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 232 mp, situat în sector 3, iar prin Adresa nr. 21906 din 18 iunie 2009 Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Analiză Contestaţii şi Evidenţă Dispoziţii Legea nr. 10/2001 i-a comunicat acestuia că termenul de notificare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a expirat la data de 14 februarie 2002, iar Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut o repunere în termen pentru exercitarea dreptului de a formula notificări.
Prin acţiunea de faţă, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de a formula notificare, invocând în drept dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi arătând că, la data de 07 februarie 2002, autoarea sa a fost diagnosticată cu boala Alzheimer, fapt ce constituie o împrejurare mai presus de voinţa acesteia de a formula notificarea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a arătat că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, termenul pentru formularea notificării, reglementat prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are natura juridică a unui termen de decădere, care nu este susceptibil de repunere în termen, astfel că instituţia repunerii în termen prevăzută de art. 103 C. proc. civ. nu este incidentă în cauză.
Din definiţia decăderii, aşa cum este reglementată prin dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că efectul decăderii constă în pierderea dreptului procedural care nu a fost exercitat în termen.
Plecând de la modul de redactare al textului art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia efectul nerespectării termenului legal imperativ de formulare a notificării constă în „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", curtea de apel a calificat termenul în care putea fi înregistrată notificarea ca fiind un termen de drept procesual civil, sancţionat în caz de nerespectare cu stingerea dreptului procesual de a solicita şi de a obţine analiza pe cale judiciară a îndreptăţirii titularului cererii la obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin legea specială de reparaţie.
În consecinţă, instanţa de apel a stabilit că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este posibilă repunerea în termenul de exercitare a oricărui act procedural, în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze în termenul legal, printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Pe fondul cererii însă, curtea de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea reclamantului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de depunere a notificării.
Astfel, cazul de forţă majoră invocat de către reclamant prin acţiunea de faţă constă în imposibilitatea de ordin medical a autoarei sale de a formula notificarea înăuntrul termenului legal prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, respectiv diagnosticarea acesteia la data de 07 februarie 2002 cu boala Alzheimer.
Din interpretarea art. 8 şi art. 11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, instanţa de apel a reţinut că legiuitorul a instituit în favoarea persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani o prezumţie legală relativă de existenţă a capacităţii depline de exerciţiu, precum şi faptul că această prezumţie putea fi răsturnată numai prin dovada punerii sub interdicţie a persoanei majore, în condiţiile legii.
În acest sens, s-a arătat că, prin actele medicale depuse în sprijinul cererii de chemare în judecată, reclamantul a dovedit existenţa şi data de debut a afecţiunii de care a suferit autoarea sa, fără însă a invoca faptul că a iniţiat demersuri pentru punerea sub interdicţie a autoarei sale.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că reclamantul avea posibilitatea legală de a solicita numirea unui curator care să-i reprezinte interesele bolnavei şi care să formuleze notificarea înăuntrul termenului legal de 1 an de la data intrării în vigoare a legii.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a răsturnat prezumţia legală menţionată, în singura modalitate permisă de lege, respectiv prin dovedirea punerii sub interdicţie a autoarei sale, iar împrejurarea că aceasta a fost diagnosticată şi luată în evidenţa psihiatrică a Societăţii Române Alzheimer - Centrul Memoriei pentru demenţă degenerativă de tip Alzheimer, nu poate fi calificată drept o împiedicare absolută, în sensul prevederilor art. 103 C. proc. civ., atâta vreme cât era suficient ca reclamantul, ca singura persoană interesată în protejarea intereselor autoarei sale, să solicite numirea unui curator care, prin aplicarea regulilor contractului de mandat, putea să efectueze aceste demersuri în numele şi pe seama bolnavei (mandatarei) P.C.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.G.A., indicând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în drept şi este lipsită de temei legal şi bazată pe interpretarea greşită a legii.
Astfel, s-a arătat că în mod greşit instanţa a reţinut că doar în situaţia în care autoarea recurentului-reclamant ar fi fost pusă sub interdicţie sau ar fi fost instituită curatela s-ar fi putut cere repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării.
Recurentul a susţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să definească „împrejurarea mai presus de voinţa părţii", la care face trimitere art. 103 C. proc. civ. şi că nu poate fi sancţionat în lipsa unei obligaţii legale privind punerea sub interdicţie a mamei sale.
În acest sens, recurentul a arătat că şi-a exercitat dreptul de a formula notificare şi a solicitat repunerea în termen în 15 zile de la data dezbaterii succesiunii, dată la care a luat cunoştinţă de bunurile şi drepturile existente în patrimoniul defunctei.
A mai arătat că autoarea sa a fost împiedicată din motive obiective, mai presus de voinţa sa, să formuleze cerere în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar instanţa este ţinută să aprecieze motivele obiective prin raportare la persoana în patrimoniul căreia se afla dreptul de a solicita restituirea în termenul prevăzut de legea specială, şi nu la alte persoane.
Recurentul a mai susţinut că, raportat la împrejurările de fapt, sunt îndeplinite condiţiile repunerii în termenul de formulare a notificării, subliniind faptul că autoarea sa a fost în imposibilitate să formuleze notificarea în termenul legal datorită unei împrejurări mai presus de voinţa sa şi care exclude totodată culpa în neexercitarea acestui drept, respectiv boala Alzheimer.
Prin urmare, recurentul a arătat că instanţa avea doar obligaţia de a stabili dacă boala Alzheimer, în forma degenerativă gravă, reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa părţii, o împiedicare absolută în sensul art. 103 C. proc. civ. şi dacă această boală ar fi împiedicat-o să formuleze notificare, în condiţiile în care această boală se manifestă prin pierderea memoriei.
Examinând recursul declarat, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Verificând Decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora, astfel încât este neîntemeiată critica privind nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Termenul prevăzut de textul citat a fost prelungit cu trei luni prin OUG nr. 109/2001, aprobată prin Legea nr. 469/2001, şi apoi cu încă trei luni, prin OUG nr. 145/2001, aprobată prin Legea nr. 91/2002, astfel încât, termenul-limită până la care se putea formula notificarea a fost 14 februarie 2002.
Legea nr. 247/2005 nu a prevăzut un nou termen de depunere a notificărilor pentru acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a repus persoanele îndreptăţite în termenul de a formula notificare, aşa cum a prevăzut în cazul persoanelor care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Cum, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului legal prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, faţă de aceste prevederi legale, rezultă în mod incontestabil caracterul său de termen de decădere.
De aceea, în mod corect prima instanţă a constatat că termenul pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare este unul de decădere de drept substanţial şi, prin urmare, nu este susceptibil de repunere în termen.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că termenul legal de formulare a notificării este un termen de drept procesual civil, căruia îi este aplicabilă instituţia repunerii în termen - aşa cum a reţinut instanţa de apel - faţă de situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate şi care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, se constată că, în mod corect atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 103 C. proc. civ. pentru a justifica repunerea reclamantului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de depunere a notificării, deoarece aspectele de natură medicală invocate nu reprezintă o imposibilitate absolută şi nu pot fi asimilate unui caz de forţă majoră.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G.A. împotriva Deciziei nr. 624A din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7118/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7113/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
