ICCJ. Decizia nr. 7119/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7119/2011
Dosar nr.4082/115/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 424 din 16 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea reclamantelor G.C.A. şi I.V.S., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a obligat pârâtului la plata către reclamante a sumei de 220.000 euro, echivalată în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
În fapt, s-a reţinut că reclamantele personal, tatăl şi soţii acestora, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului. La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială foarte bună, fiind cunoscuţi în localitate ca „cei mai înstăriţi oameni din sat". Familia reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale şi pământ, moară, cazan de ţuică, sălaş, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepţia casei care, aşa cum relevă martorii, a fost complet distrusă. Familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber.
S-a apreciat că această măsură, a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoziţie legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)".
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantelor şi familiilor acestora le-au fost aduse prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. Stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantelor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Prin Decizia civilă nr. 391/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la câte 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei primei instanţe.
Prima instanţă a stabilit în mod corect că dreptul subiectiv al reclamantelor este recunoscut prin lege, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor la viaţă, la integritate corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la intimate şi la linişte, la sensibilitate, la afecţiuni şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu şi la reputaţie - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime, constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi câteodată chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.
Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În circumstanţele cauzei, Curtea a considerat că suma acordată reclamantelor, de 220.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condiţiile în care au beneficiat şi de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantelor, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru acestea, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral, o reprezintă suma de câte 4.500 euro, pentru fiecare.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, sunt aplicabile dispoziţiile art. II din OUG nr. 62/2010, potrivit cărora procesele aflate în curs de judecată şi în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus-menţionate - Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010 - instanţa de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamante, li se cuvin despăgubiri în cuantum de 4.500 euro, fiecare.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 decembrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În raport de conţinutul art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce priveşte categoriile de persoane persecutate, s-a susţinut că reclamantele şi familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
S-a susţinut şi că suma acordată de instanţă, respectiv 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, cu titlu de despăgubire, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
La repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În drept, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221 /2009, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
În contextul dispoziţiilor legale sus-menţionate şi a situaţiei de fapt pe deplin stabilite, sub toate aspectele ce interesează cauza pendinte, nu poate fi reţinută critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru o astfel de solicitare, întrucât posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit vizează atât persoanele care au suferit o condamnare penală, cât şi pe cele care au suportat luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, instanţei de judecată neputându-i-se astfel imputa nerespectarea principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Chiar dacă instanţa de apel şi-a sprijinit în mod formal hotărârea pronunţată pe dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, declarate neconstituţionale prin efectul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, soluţia pronunţată este legală şi temeinică şi se impune a fi menţinută, prin raportare la dispoziţiile de principiu ale actului de bază, în vigoare la data promovării acţiunii, redate în paragrafele anterioare.
Pentru a menţine soluţia instanţei de apel s-a avut în vedere şi faptul că, la data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri civile pentru prejudiciul produs prin măsura administrativă cu caracter politic suferită de reclamante, situaţie ce trebuie conservată în cauză, întrucât dispoziţiile de drept substanţial în vigoare la data cererii de chemare în judecată trebuie aplicate pe tot parcursul procesului, date fiind exigenţele ce ţin, pe de o parte, de principiul neretroactivităţii legii şi, pe de altă parte, de dreptul de acces efectiv la instanţă, în condiţii de egalitate de tratament juridic şi de nediscriminare.
Nu se poate reţine că suma acordată de instanţa de apel ar fi nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că aceasta ar constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei a reclamantului, întrucât în operaţiunea de cuantificare instanţa fondului s-a raportat la criteriile prescrise de lege, inclusiv la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi la cel al echităţii.
În contextul unei situaţii de fapt care a relevat că reclamantele personal, tatăl şi soţii acestora, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, cu toate consecinţele nefaste a unei astfel de măsuri abuzive - familia reclamantelor avea o situaţie materială foarte bună, fiind cunoscuţi în localitate ca „cei mai înstăriţi oameni din sat"; familia reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale şi pământ, moară, cazan de ţuică, sălaş, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepţia casei care, aşa cum relevă martorii, a fost complet distrusă; familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber - nu se poate reţine că suma de 4500 euro pentru fiecare nu ar fi rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Referirile recurentului-pârât la nerespectarea de către instanţa de judecată a principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dar şi a criteriul echităţii, nu pot fi primite, cât timp din expunerea de motive rezultă cu evidenţă că evaluarea instanţei s-a raportat atât la legislaţia naţională, cât şi la cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg din materia acordării daunelor morale (sub acest aspect, relevantă este Cauza Kudla vs. Polonia).
Cauza Kudla vs. Polonia este relevantă întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Nu pot fi primite criticile generale referitoare la aspectul nedovedirii pretenţiilor şi la lipsa criteriilor de cuantificare, întrucât, pe de o parte, acestea nu circumstanţiază o ipoteză concretă de nelegalitate iar, pe de altă parte, din expunerea de motive a hotărârilor fondului rezultă că instanţele anterioare au fost preocupate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte şi să justifice suma acordată cu titlu de despăgubiri morale prin raportare la criteriile prescrise de lege.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei nr. 391/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7121/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7118/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
