ICCJ. Decizia nr. 7121/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7121/2011
Dosar nr.5690/118/2010
Şedinţa publică din 13 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1118 din 15 iunie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.(C.)A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro în echivalent în RON la data efectuării plăţii.
Au fost respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit Adresei nr. 75748 din 06 decembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne, reclamanta S.A., împreună cu familia sa, a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951, din localitatea Sacalaz Timiş în com. Frumuşiţa Galaţi.
Prin Hotărârea nr. 816 din 05 februarie 1991 dată în Dosarul nr. 836/1991 de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, a fost admisă cererea formulată de către petenta S.A. acordându-i-se acesteia o indemnizaţie de 200 lei lunar pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Această indemnizaţie a fost menţionată în Decizia de pensie din 17 aprilie 1991, emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.
Tribunalul a reţinut că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamantă are caracter politic, în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul daunelor cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să se stabilească limite, s-a arătat că este lăsată la aprecierea magistratului determinarea contravalorii materiale a daunelor morale, revenindu-i delicata misiune de a preţui suferinţa unei persoane, de a aprecia asupra cuantumului sumei de bani care, acordată persoanei faţă de care s-a manifestat opresiunea, ar putea compensa, mai mult sau mai puţin suferinţele acesteia.
În speţa de faţă, prima instanţă a apreciat relativ la persoana reclamantei, care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50 000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamantei, cel puţin pe viitor, o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Instanţa a urmărit să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară celei avute anterior, pentru că nicio instanţă nu mai poate restitui timpul irosit al vieţii, sentimentul de siguranţă şi demnitatea călcate în picioare, credinţa că, oricând, statul concentraţionar poate dispune în mod arbitrar de oricine, posibilitatea fiind aceea de a procura reclamantei satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
Dat fiind faptul că prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material, întrucât au cauze asemănătoare, se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care să contrabalanseze efectul vătămării şi pentru ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul.
Prin urmare, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 tribunalul a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamantă, obligând pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă prin aplicarea măsurii cu caracter politic a stabilirii domiciliului forţat în perioada 1951 - 1955, celelalte pretenţii fiind respinse, ca nefondate.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 256/C din 20 octombrie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantă, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că este necontestat faptul că reclamanta a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Frumuşiţa, în perioada 1951 - 1955.
S-a mai reţinut că acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Caracterul inestimabil al prejudiciului moral nu poate suprima protecţia victimei, despăgubirea acordată acesteia neconstituind atât un echivalent, cât şi o satisfacţie de substituţie. A admite că nu se pot acorda despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă, deoarece nu există criterii precise, matematice pentru determinarea cuantumului lor, înseamnă a subordona chestiunea de principiu a dreptului victimei la reparaţii, unei chestiuni privitoare la probaţiune, natura nepatrimonială a prejudiciului fiind în favoarea persoanei responsabile de săvârşirea faptelor, abuzive şi în defavoarea persoanei lezate.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin îngrădirea libertăţii de circulaţie a reclamantei, prin dislocarea ei din oraşul în care a trăit şi plasarea într-un mediu ostil, total necunoscut şi dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 80.000 euro pretinsă de reclamantă prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective. Prin urmare, din interpretarea legii - art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificată prin art. I din OUG nr. 62/2010, rezultă că despăgubirile se raportează strict la situaţia persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privaţiunile pe care le-au suferit în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.
Curtea de apel a mai reţinut că, prin Legea nr. 221/2009 - astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
Astfel, la aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere vârsta relativ mică a reclamantei la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Frumuşiţa şi consecinţele negative suferite de cea în cauză pe plan fizic şi psihic în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu.
Totodată, curtea de apel a ţinut cont de faptul că, prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral; reclamanta s-a integrat ulterior în societate şi s-a realizat în plan personal şi profesional, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de stabilire a domiciliului forţat constituie o formă de satisfacţie rezonabilă.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a beneficiat începând cu anul 1991 şi de o serie de măsuri recunoscute conform Decretului-lege nr. 118/1990, aspect necontestat de aceasta.
În raport de toate aceste elemente, instanţa de apel a reţinut că o despăgubire de 2.500 euro constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, fără a indica vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa nu a avut în vedere şi faptul că reclamanta a beneficiat de o indemnizaţie lunară şi de facilităţile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, iar prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Recurentul a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru solicitarea şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit.
Recurentul a arătat că, prin deciziile menţionate, Curtea Constituţională a constatat că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, în afara celor care reglementează restituirea bunurilor imobile şi mobile preluate abuziv şi, în măsura în care nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice.
De asemenea, se arată că legiuitorul a fost mereu preocupat de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice, exemplificând în acest sens Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate şi constituite prizonieri; OUG nr. 214/2001; Legea nr. 221/2009.
Astfel, recurentul a susţinut că acordarea de despăgubiri în sistemul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar şi eventual, iar statul şi-a îndeplinit cu prisosinţă obligaţiile reparatorii.
Recurentul-pârât a solicitat, pe cale de consecinţă, să fie admis recursul şi să fie modificată în tot Decizia recurată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată legal, având în vedere că, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, temeiul legal privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este suspendat de drept.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, care permit încadrarea recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Susţinerea caracterului nelegal al soluţiei cu referire la efectele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 - în funcţie de care, dispărând temeiul juridic al pretenţiei, acţiunea ar trebui respinsă - nu poate fi primită.
Astfel, prin hotărârea recurată, care a fost pronunţată sub imperiul conţinutului art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat prin OUG nr. 62/2010, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a textului menţionat întrucât, la data adoptării soluţiei în apel, deciziile Curţii Constituţionale menţionate nu fuseseră date publicităţii, prin publicarea acestora în Monitorul Oficial (care a avut loc ulterior, deciziile fiind publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii (şi au putere numai pentru viitor) de la data publicării lor în Monitorul Oficial.
Art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerinţă, sancţiunea declarării neconstituţionale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
Prin critica formulată, recurentul-pârât tinde aşadar la un control de legalitate prin prisma efectelor unei decizii a organului jurisdicţional constituţional inexistentă la data judecăţii în apel.
În calea extraordinară de atac a recursului cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluţionării apelului.
Aceasta, întrucât în absenţa unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situaţii juridice noi care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru normativ (apărut ulterior pronunţării soluţiei definitive din apel, prin declararea neconstituţionalităţii textului care reprezenta temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii).
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanţilor sunt avute în vedere criteriile doctrinare şi jurisprudenţiale în materie.
Reclamanta din prezenta cauză a solicitat daune morale pentru acoperirea suferinţelor încercate de aceasta prin luarea măsurii administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu din comuna Sacalaz - Timiş, în localitatea Frumuşiţa - Galaţi, în perioada 1951 - 1955.
În cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantei, instanţa de apel a respectat criteriul echităţii, păstrând raportul de proporţionalitate între interesul particular şi cel general, asigurând o satisfacţie de natură morală pentru atingerea adusă unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalităţii umane.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate respectă principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamantă.
De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleaşi criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de raţiune, şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaşte dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, faţă de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă - 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 - de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamantă raportate la vârsta acesteia la momentul deportării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa sa pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 2.500 euro, stabilită de instanţa de apel, reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
Nu poate fi primită critica formulată de pârât prin care se susţine că măsurile compensatorii de care reclamanta beneficiază în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit.
Astfel, instanţa de apel a ţinut seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este întemeiată.
De asemenea, se constată că şi în termenii consacraţi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia daunelor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în egală măsură să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În consecinţă, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva Deciziei nr. 256/C din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7122/2011. Civil. Expropriere.... | ICCJ. Decizia nr. 7119/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
