ICCJ. Decizia nr. 7158/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7158/2011
Dosar nr.3941/87/2009
Şedinţa publică din 14 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată sub nr. 3941/87 din 28 decembrie 2009, reclamantul V.P. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 400.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua executării, reprezentând daune morale.
În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 970 din 29 septembrie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Decizia penală nr. 291 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională.
A executat din această pedeapsă 4 luni, 10 luni şi 14 zile în „Arestul Securităţii" din Rahova - Bucureşti, Închisoarea Jilava, Colonia de muncă Luciu Giurgeni şi Colonia de muncă Strâmba, judeţul Tulcea.
În perioada executării pedepsei regimul de detenţie al închisorilor din România a fost unul de exterminare a deţinuţilor politici, care erau constant bătuţi, torturaţi, batjocoriţi, înfometaţi şi lipsiţi de asistenţă medicală în problemele de sănătate pe care le aveau.
Reclamantul a susţinut că a suferit inimaginabil, fiind bătut şi ameninţat de către gardieni pentru că nu îşi realiza normele de muncă, peste puterile lui, în condiţii de subnutriţie, a fost cazat în camere mici supraaglomerate şi neaerisite, nu-şi putea asigura igiena elementară (băi la 3 săptămâni cu apă reglată ori prea rece ori prea fierbinte pentru a nu putea fi folosită), nevoile fiziologice erau satisfăcute într-un recipient colectiv din cameră emanând un miros greu de suportat, a fost dus la carceră (o încăpere izolată total, fără lumină, aerisire şi cu salamandre în interior), a suferit de foame ca de o boală permanentă, ruinându-şi sănătatea.
Ca urmare a arestării a suferit şi familia sa, mama orbind, iar tatăl îmbolnăvindu-se de ciroză, decedând amândoi. Soţia sa a avut probleme în găsirea unui loc de muncă, neprezentând încredere pentru că era soţie de deţinut politic şi i s-a spus că şi fiica sa, studentă, poate suporta consecinţe pentru că el nu a acceptat să devină informator al securităţii.
După eliberarea din detenţie a fost permanent urmărit, ascultat, supravegheat de securitate, blamat de opinia publică, personalitatea sa fiind marcată din aceste motive, a avut permanent dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă, sarcinile de serviciu erau mai mari decât ale celorlalţi colegi de muncă, iar recunoaşterea muncii sale nu se făcea aproape deloc.
Cu privire la condamnarea suferită, a conchis că este o condamnare politică de drept, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Aceasta şi supravegherea sa de către securitate ulterior punerii în libertate, regimul exterminator la care a fost supus, dezumanizarea şi umilinţele la care a fost supus i-au creat un prejudiciu care nu poate fi cuantificat. A apreciat că prezumţia cauzării prejudiciului pe care o instituie legea coroborată cu înscrisurile depuse şi celelalte probe pe care le va administra, pot conduce la stabilirea cuantumului unor daune morale, astfel încât, statul, ai cărui reprezentanţi i-au cauzat suferinţele, să fie obligat să repare prejudiciul care i-a fost produs.
Prin Sentinţa civilă nr. 54 din 22 martie 2010, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în cauză, s-a probat pe deplin, cu înscrisurile depuse la dosar şi cu depoziţiile martorilor audiaţi, că reclamantul a fost condamnat pentru motive politice, aducându-se atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi privat de libertate aproape 5 ani în închisorile şi coloniile de muncă din România comunistă, timp în care, prin tratamentul inuman aplicat au continuat să-i fie încălcate aceleaşi drepturi şi libertăţi, i s-au produs daune sănătăţii fizice şi traume psihice care au persistat şi după eliberarea din detenţie, ba chiar i-au fost amplificate prin hărţuirea continuă de către organele statale cu atribuţii în domeniu, ameninţări la adresa familiei, neajunsuri la locul de muncă şi izolare în societate.
Atingerile aduse libertăţii, suferinţele fizice şi psihice impun o reparaţie morală, prin acordarea de despăgubiri.
Evident că evaluarea cuantumului acestora presupune o doză de aproximare, neexistând nicăieri criterii de stabilire precisă a daunelor. Totuşi având în vedere importanţa valorilor sociale şi individuale lezate (libertate, conştiinţă), consecinţele negative suferite de reclamant (chinuri fizice, înfometare, ruinarea sănătăţii) traumele psihice suferite (hărţuire permanentă în timpul executării pedepsei şi mai ales în detenţie) ţinând seama şi de faptul că reclamantul primeşte o indemnizaţie acordată conform Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat ca fiind necesară şi suficientă suma de 300.000 euro.
Deşi suma pretinsă prin acţiune este mai mare, tribunalul, recunoscând dreptul la reparaţie şi cuantificând despăgubirea, a urmărit să evite ca suferinţa reclamantului să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără just temei, în dauna statului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul V.P.
Prin Decizia civilă nr. 647A din 02 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant V.P.; a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel susţinut de apelantul pârât urmează a fi respins. Prin încheierea din 15 februarie 2010 tribunalul s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârât, pe care a respins-o cu motivarea că reclamantul a fost condamnat în baza art. 209 pct. 1 C. pen. anterior, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, iar potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea este prezumată ca având caracter politic, nemaifiind necesară promovarea unei cereri separate pentru constatarea caracterului politic al condamnării.
Această soluţie este corectă şi este dată cu respectarea prevederilor legale, excepţia inadmisibilităţii cererii de despăgubiri fiind, în mod evident, nefondată, în raport de prevederile clare ale art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul politic al condamnării atunci când aceasta a fost dispusă în baza art. 209 pct. 1 C. pen. din 1936, republicat în 1948, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 1 alin. (4) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării de către instanţa de judecată, în cadrul unei cereri distincte formulate în acest sens, este necesară doar în situaţia condamnărilor prevăzute la art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, nu şi în cazurile enumerate la alin. (2) al aceluiaşi articol (în aceste cazuri caracterul politic al condamnării fiind prezumat prin lege).
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, critica apelantului-pârât cu privire la cuantumul exagerat al acestora urmează a fi admisă.
De asemenea, Curtea consideră neîntemeiată critica apelantului reclamant în ceea ce priveşte cuantumul prea redus al daunelor morale, pentru considerentele ce urmează:
În absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a daunelor morale, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect. Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanţei de fond, nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.
În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă.
În speţă, reclamantul a fost condamnat prin Decizia penală nr. 2917 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară Bucureşti la 8 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 alin. (3) C. pen. anterior, reţinându-se că a făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară ce avea drept scop răsturnarea regimului democrat popular din RPR, că a participat la şedinţe şi a luat cunoştinţă de scopurile acestei organizaţii, declarându-se de acord cu ele.
Reclamantul a executat efectiv pedeapsa de 4 ani 10 luni şi 14 zile, fiind eliberat din Colonia de muncă Strâmba, jud. Tulcea, la 25 iunie 1964. Din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamantul a fost deţinut, mai întâi, în arestul securităţii din Bucureşti, până în septembrie 1959, din 25 septembrie 1959 până în mai 1960 la închisoarea Jilava, din mai 1960 şi până în vara anului 1963 în Colonia de muncă Luciu, Giurgeni, iar ulterior, până la eliberare, în Colonia de muncă Strâmba, jud. Tulcea.
Condamnarea reclamantului şi executarea pedepsei în condiţiile deja cunoscute ale penitenciarelor şi coloniilor de muncă din timpul regimului comunist i-au produs acestuia suferinţe morale şi fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea şi sănătatea fizică. În acest sens sunt declaraţiile martorilor C.V. şi B.C., audiaţi în faţa primei instanţe, martorii fiind deţinuţi împreună cu reclamantul în Colonia de muncă de la Giurgeni.
Curtea a luat în considerare, la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de reclamant, durata detenţiei şi intensitatea suferinţelor fizice şi psihice suportate de cel deţinut, prin raportare la condiţiile de detenţie dovedite prin declaraţiile martorilor, dar şi cele ce se regăsesc în ampla lucrare cu caracter istoric şi documentar intitulată „Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945 - 1967)", apărută la Editura Polirom în anul 2008, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (aflat în subordinea Guvernului României), lucrare care descrie în amănunt, pe baza unor date, documente şi mărturii, acţiunile care au lezat drepturile şi libertăţile omului în anii regimului comunist.
La dosarul cauzei a fost depus un extras din această lucrare, referitor la centrul de anchetă al securităţii din Calea Rahovei şi Penitenciarul Jilava, din care rezultă metodele de represiune folosite în aceste locuri de detenţie. Nu a existat niciun motiv pentru a crede că reclamantul ar fi fost supus unui regim de detenţie mai blând.
Prin raportare la împrejurările care rezultă din acest document cu valoare ştiinţifică, precum şi la datele concrete ale cauzei, având în vedere şi celelalte dovezi administrate în cauză (înscrisuri eliberate de CNSAS, declaraţia martorului R.A.) referitoare la presiunea psihică la care a fost supus reclamantul după eliberare, Curtea a apreciat că întinderea despăgubirilor ce se impun a fi acordate trebuie să conducă la repararea prejudiciului moral, cuantumul acestora urmând a fi stabilit în raport de perioada îndelungată a detenţiei, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate persoanei reclamantului. Întinderea daunelor morale trebuie cuantificată în aşa fel încât acestea să nu devină o sancţiune excesivă pentru cel care le-a produs şi nici o sursă de îmbogăţire pentru cel care le pretinde.
În raport de criteriile menţionate anterior, Curtea a apreciat că suma de 300.000 euro stabilită de instanţa de fond este excesivă, deoarece această sumă nu mai are doar valoare de compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci devine o veritabilă sursă de îmbogăţire pentru reclamant, ceea ce este contrar scopului pentru care admisibilitatea acestor daune a fost recunoscută. De asemenea, s-a menţionat şi împrejurarea că reclamantul beneficiază şi de indemnizaţia stabilită în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 200 lei/an de detenţie, indemnizaţie care se ridică în prezent la suma de 967 lei net lunar.
În consecinţă, Curtea a apreciat fondată critica formulată de apelantul-pârât privind întinderea despăgubirii acordate şi, urmare a reevaluării circumstanţelor cauzei, în raport de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 60.000 euro echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
Curtea a respins motivul de apel susţinut de către apelantul pârât, referitor la cheltuielile de judecată, deoarece lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 221/2009 nu poate atrage suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamant, ci, conform regulii generale prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile cad în sarcina părţii care a pierdut procesul, adică în sarcina pârâtului. Prin sentinţa apelată, acesta a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului angajat de reclamant, sumă care nu este excesivă în raport cu valoarea prejudiciului moral, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.P. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman, a arătat că, având în vedere aspectele reţinute de instanţa de apel, apreciază că deşi prin sentinţa atacată a redus cuantumul daunelor morale solicitat de către intimatul reclamant, despăgubirile acordate sunt tot la nivel excesiv.
Deşi instanţa de apel reţine că întinderea daunelor morale trebuie cuantificată astfel încât aceasta să nu devină o sancţiune excesivă pentru cel care le-a produs şi sursă de îmbogăţire pentru cel care pretinde, cuantumul acordat de instanţă îl consideră în continuare excesiv, întrucât şi această sumă nu mai are doar valoare de compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci devine o posibilă sursă de îmbogăţire pentru intimatul-pârât, fiind contrar scopului pentru care a fost emisă Legea nr. 221/2009.
Solicită de asemenea, ca instanţa de recurs să aibă în vedere şi împrejurarea că intimatul-reclamant primeşte o indemnizaţie în sumă de 200 lei/an de detenţie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Legea nr. 221/2009, s-a urmărit în principal, ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militară, afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990, modificările şi completările ulterioare şi OUG nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare, nu este suficientă, şi reglementarea unei posibilităţi speciale de rare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii condamnare cu caracter politic.
Aşa cum a motivat şi la instanţa de apel, apreciază că datorită naturii lor patrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Astfel, nu poate fi susţinută ideea unui prejudiciu efectiv şi a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice.
Pentru o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
În consecinţă, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, calificarea deciziei atacate, în sensul de a reanaliza şi modifica suma acordată reclamantului V.P.
În drept, prezentul recurs se întemeiază pe prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. şi pe actele normative invocate.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul V.P. a arătat că hotărârea instanţei de apel este, practic nemotivată,în măsura în care nu cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pentru care a fost admisă o cerere de apel şi respinsă cealaltă.
Deşi Decizia pronunţată de curtea de apel cuprinde 8 pagini, considerentele sunt de ordin general, hotărârea necuprinzând temeiurile de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel. Singurul argument pentru care instanţa de apel a admis apelul declarat de intimatul-pârât şi a redus cuantumul despăgubirilor fiind acela potrivit cu care întinderea despăgubirilor trebuie cuantificată în aşa fel încât acestea să nu devină o sancţiune excesivă pentru cel care le-a produs şi o sursă de îmbogăţire pentru cel care le pretinde. Apelul declarat de el nu a fost analizat şi nici nu a fost motivată respingerea lui.
Potrivit disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că aceasta nu este motivată.
Motivarea propriu-zisă nu cuprinde o analiză a stării de fapt temeiurile pentru care au fost respinse cererile şi apărările sale precum şi elementele care au condus magistratul la o anumită convingere cu privire la situaţia de fapt.
Această motivare echivalează, practic, cu o nemotivare a hotărârii, nemotivare sancţionată de disp. art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Motivarea insuficientă a hotărârilor judecătoreşti a fost argumentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României şi Boldea împotriva României drept încălcare a art. 6 alin. (1). S-a reţinut că, redarea narativă a celor reclamate de părţi şi a celor efectuate de instanţă, cu o reproducere searbădă a textului legal aplicabil, fără o analiză suficientă a stării de fapt şi a mecanismelor incidente, precum şi fără a explica elementele ce au dus magistratul la o anumită convingere cu privire la cele petrecute în realitate, sunt departe de o argumentare suficientă a hotărârilor judecătoreşti şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nemotivarea hotărârii instanţei de fond i-a produs o vătămare decurgând din imposibilitatea criticării hotărârii în măsura în care nu sunt clare temeiurile de fapt şi de drept care au creat magistratului convingerea netemeiniciei cererii sale.
În mod nelegal instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât şi a respins apelul declarat de el.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare la introducerea acţiunii şi pronunţarea hotărârii în primă instanţă "Orice persoană care a suferit damnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare ca efect al măsurii administrative".
Prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată în sensul plafonării cuantumului despăgubirilor şi inserării unor criterii, exempli gratia, cu privire la stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor cu caracter politic.
Această ordonanţă a fost declarată neconstituţională prin Deciziile 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 toate pronunţate Curtea Constituţionala, hotărâri obligatorii pentru instanţe. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
Cu privire la evaluarea daunelor morale, această chestiune este complexă în măsura în care Legea nr. 221/2009, în redactarea anterioară OUG nr. 62/2010, aplicabilă în cauză, nu cuprinde criterii de cuantificare. În lipsa unor astfel de criterii legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a daunelor morale, judecătorul este cel chemat să aprecieze întinderea acestor despăgubiri.
Instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor solicitate de la suma de 300.000 euro, stabilit de instanţa de fond la 60.000 euro cu unica motivare potrivit căreia aceste daune au fost stabilite în mod excesiv de prima instanţă, devenind o sursă de îmbogăţire pentru el. Mai reţine Curtea că, reaprecierea întinderii despăgubirilor s-a făcut ca urmare a reevaluării circumstanţelor cauzei, fără să se detalieze în ce constă această reevaluare în condiţiile în care se apreciază exact aceleaşi circumstanţe enumerate şi de tribunal. (Apreciază că această soluţie este nelegală.)
Potrivit disp. art. 998 C. civ. „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
Prejudiciul moral, practic, este de neestimat deoarece lezarea libertăţii, demnităţii şi onoarei unei persoane nu pot fi evaluate cu exactitate. Intervenţia instanţei de judecată în acest sens constituie o nouă ingerinţă în dreptul persoanei la aceste valori esenţiale ale personalităţii umane. Cu atât mai mult cu cât, potrivit reglementarii legale în vigoare (Legea nr. 221/2009), acordarea unor despăgubiri se face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care se pronunţă ca urmare a unui proces ale cărui dezbaterii presupun retrăirea suferinţelor cauzate de condamnare.
Suma de 400.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă cu titlul de daune morale se apropie de prejudiciul suferit având în vedere paguba suferită anterior anului 1989 prin tratamentele inumane, umilinţă, teroarea, represiunea şi prigoana politică la care a fost supus el şi familia sa.
Simpla constatare a violării drepturilor omului, chiar şi legiferată nu constituie prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă şi suficientă.
Acordarea despăgubirilor băneşti pentru daune morale are un caracter de substituţie şi compensaţie pentru consecinţele violării drepturilor omului; prin aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora se realizează astfel o evaluare a despăgubirii ce urmează să compenseze prejudiciul şi nu o evaluare a prejudiciului ca atare; evaluarea reparaţiilor pentru compensarea prejudiciului moral se face pe baza unui minim de argumente şi de indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa susţine toate criteriile menţionate mai sus pentru evaluarea daunelor morale iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată şi de România, prevede la art. 1 obligaţia respectării drepturilor omului, aşa cum ele sunt definite în această convenţie.
Dincolo de suferinţele fizice şi traumele psihice dovedite cu prisosinţă prin proba testimonială coroborată cu înscrisurile depuse în cauză trebuie avută în vedere şi durata acestor suferinţe, care au fost nu numai în perioada de detenţie ci şi la eliberarea din închisoare prin urmărirea şi supravegherea sa continuă, chemarea la sediul securităţii şi intimidarea sa, ameninţarea permanentă a sa şi a familiei sale cu repercusiuni grave.
Prin urmare prejudiciile suferite prin condamnarea sa politică suferinţele fizice, traumele psihice, umilirea, izolarea în societate, neajunsurile la locul de muncă, îmbolnăvirea şi decesul părinţilor ca urmare a suferinţelor cauzate de condamnarea sa, atingerile aduse libertăţii şi demnităţii fiinţei umane, toate acestea impun o reparaţie morală prin acordarea de despăgubiri. Deşi sunt foarte greu de cuantificat, despăgubirile trebuie să reprezinte o acoperire, măcar parţială, a prejudiciului încercat de-a lungul a zeci de ani de suferinţe.
Trebuie avută în vedere împrejurarea că a fost condamnat la o vârsta foarte tânără, de numai 21 de ani, perioada de formare profesională a pierdut-o în închisoare după cum şi-a pierdut toate înscrisurile (fotografii din copilărie, adolescenţă, caiete cu însemnării etc.) care îi aminteau de tinereţea dinainte de închisoare.
În toată perioada detenţiei a muncit timp de 960 de zile, aşa cum rezultă din fişa privind munca depusă şi nu a primit decât o foaie de drum cu ajutorul căreia a ajuns la eliberare la domiciliu. Răsplata au fost pedepsele frecvente cu carcera cu regim sever şi condiţiile inumane de detenţie.
Urmărirea, supravegherea şi persecuţia nu au încetat nici ulterior punerii sale în libertate, din înscrisurile pe care le depune în recurs (rapoarte, note informative, transcrieri ale convorbirilor telefonice etc.) rezultă că suferinţele psihice s-au întins pe parcursul a 30 de ani. Nu se poate aprecia astfel că, acordarea despăgubirii de 300.000 euro (atât cât a apreciat prima instanţă) este una excesivă iar el s-ar îmbogăţi pe seama pârâtului, ai cărui prepuşi l-au supus unui astfel de tratament.
Cuantumul daunelor morale se stabileşte raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor şi, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţele de judecată a criteriilor referitoare la perioada în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au fost supuse măsurii privative de libertate, la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Prin Rezoluţia nr. 1.096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. Instanţa de apel a apreciat, nemotivat, că suma de 300.000 euro reprezenta o îmbogăţire a sa pe seama intimatului-pârât fără să se analizeze toate aspectele prejudiciului care i-a fost cauzat, şi cu precădere, după executarea condamnării politice.
Dacă ar fi fost avute în vedere toate consecinţele în plan personal, profesional, familial, moral şi social ale condamnării sale politice din timpul executării pedepsei cât şi ulterior, până în anul 1990 nu s-ar fi putut reduce cuantumul despăgubirilor la 1/5 din suma la care a fost obligat intimatul iniţial fără o motivare solidă, în fapt şi în drept a hotărârii pronunţate. I-a produs suferinţe retrăirea anilor de detenţie, urmărire şi supraveghere evocaţi în acest proces şi nu a înţeles de ce a mai fost necesar un proces dureros dacă s-a apreciat că erau suficiente măsurile reparatorii aplicate în temeiul Decretului-lege nr. 8/1990.
În raport de argumentele ce preced apreciază că despăgubirile solicitate prin acţiunea introductivă se apropie de o despăgubire echitabilă şi solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul stabilirii cuantumului acestor despăgubiri la nivelul sumei de 400.000 euro.
Îşi întemeiază cererea pe disp. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 998 - 99 C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că, recursurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente:
Procedând la inserarea textului art. 5 în Legea nr. 221/2009, în forma sa iniţială, legiuitorul, a permis o dezdăunare pecuniară a celor care au suferit cea mai cruntă şi umilitoare degradare a vieţii, şi anume privarea de libertate, în urma unor procese desfăşurate în absenţa unor garanţii procedurale minime şi în baza unor dispoziţii legale incompatibile cu caracterul democratic al unui Stat de Drept.
Legiuitorul nu a stabilit însă şi criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferinţe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferinţa fiind reflecţia unei stări sufleteşti pe care fiecare persoană o resimte şi o trăieşte în mod diferit şi individual, nu poate fi cuantificată, doar în scopul de a face, în fapt, inaplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Această aşa-zisă imposibilitate de cuantificare a prejudiciului moral ca urmare a unor arestări şi condamnări politice devine, în realitate, un pretext de a nu aplica o dispoziţie legală sau de a pronunţa soluţii în care imposibilitatea de cuantificare devine motivul acordării unor despăgubiri derizorii, ceea ce nu este, desigur, cazul în prezenta speţă.
În toate litigiile, indiferent că este vorba despre alte litigii civile în care se solicită, ca şi capăt de cerere accesoriu, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, sau de litigii de contencios administrativ, de muncă ori de asigurări sociale, în ipoteza solicitării de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit de către reclamant, subzistă dificultăţi similare, ceea ce nu înseamnă că instanţa se va orienta întotdeauna spre acordarea de sume derizorii, ci va avea în vedere, la stabilirea în concret a sumelor, toate circumstanţele specifice speţei şi situaţiei personale a reclamantului.
Nimic nu este de nepreţuit, doar că unele împrejurări, prin efectele pe care le produc asupra fiinţei umane sunt mai greu de încadrat într-o abordare strict pecuniară.
Astfel, anii de detenţie ai reclamantului, în închisorile regimului comunist, în care nu exista, decât poate pe hârtie, noţiunea de drepturi ale deţinutului, separarea de familie, suferinţele fizice şi psihice, nu sunt chestiuni abstracte, ci implică aprecieri de ordin subiectiv, deşi, în cauză, în raport de datele speţei, suferinţa reclamantului, a fost cât se poate de obiectivă.
Anii de detenţie în care, fără îndoială reclamantul a suportat tot felul de corecţii pe care, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament inuman sau degradant, şi-au pus amprenta asupra întregii familii.
Nu este de neglijat, în tot acest context, şi excluderea socială pe care au avut a o îndura membrii familiilor celor care erau trimişi după gratii, în urma unor procese încheiate cu condamnări politice.
Departe de a beneficia de spiritul solidarităţii umane, de sprijinul comunităţii, părinţii, soţiile şi copii unor asemenea condamnaţi suportau ceea ce se cheamă „oprobiul public" concretizat prin excluderea din viaţa socială, piedici în accesul la educaţie şi formare profesională.
Tribunalul a acordat reclamantului suma de 300.000 euro, iar Curtea a redus această sumă la 60.000 euro.
Înalta Curte apreciază că suma acordată de prima instanţă este nepotrivit de mare, fără ca, prin această apreciere, să aibă, vreun moment, intenţia de a subestima suferinţa şi greutăţile cu care s-au confruntat reclamantul şi familia sa.
Împrejurările care conturează dreptul acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul moral s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea se realizează în prezent, astfel încât Înalta Curte apreciază că, suma de 60.000 euro acordată de instanţa de apel este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua, chiar şi parţial, efectele devastatoare pe care detenţia reclamantului le-a avut asupra sa şi a familiei sale. La aprecierea acestui cuantum Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că reclamantul beneficiază de indemnizaţia stabilită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Nu este astfel justificată obiecţiunea recurentului-pârât privind aşa-zisa sursă de îmbogăţire a reclamantului, în condiţiile în care dreptul la despăgubiri materiale pentru prejudicial moral este recunoscut de lege, iar stabilirea cuantumului acestora a fost lăsat de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată.
Înalta Curte constată a fi nerelevante argumentele recurentului-reclamant referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor prin OUG nr. 62/2010 şi declararea neconstituţională a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut ca temei dispoziţiile acestui act normativ atunci când a redus cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanţă.
De asemenea este neîntemeiată critica acestuia întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a confirmat starea de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă, însă a apreciat că suma acordată ca despăgubire este prea mare raportat la prejudiciul moral suferit de recurent. Întrucât pentru stabilirea unui prejudiciu moral nu există criterii prestabilite, rămâne la latitudinea instanţei de judecată întinderea prejudiciului şi cuantificarea acestuia.
Sunt considerentele pentru care Înalta Curte nu reţine ca fiind incidente în cauză motivele de recurs invocate de recurenţi motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.P. şi de pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 647 A din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7155/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7149/2011. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
