ICCJ. Decizia nr. 7325/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7325/2011
Dosar nr.709/96/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2347 din 30 iunie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.L.A., a constat caracterul politic al condamnării acestuia la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 157 din 06 septembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj pentru săvârşirea infracţiunii neprezentare la încorporare; a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească pe seama reclamantului suma de 12.000 euro în echivalent lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3), iar în sensul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în această perioadă poate solicita instanţei obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În baza Sentinţei penale nr. 157 din 06 septembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar de M.U. Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, reglementată de art. 354 alin. (1) C. pen.
Astfel cum rezultă din Fişa de evidenţă a deţinutului nr. 64 din 29 august 1983, din pedeapsa la care a fost condamnat, reclamantul a executat în regim de detenţie 1 an.
Normele Constituţionale în vigoare în aceea perioadă, prevedeau libertatea religioasă, statuând în art. 30 alin. (2) că oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă, iar libertatea exercitării cultului religios este garantată.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândeşte natura unei infracţiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire si de conştiinţă religioasă, cu menţiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioada în România.
Condamnarea reclamantului are un substrat politic, drept urmare infracţiunea pentru care a fost condamnat are un caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care reglementează că „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999 constituie infracţiuni săvârşite din motive politice acele infracţiuni care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Cu referire la despăgubirile solicitate de reclamant, instanţa de fond a avut în vedere actele depuse la dosarul cauzei precum şi probele testimoniale administrate şi apreciind asupra probatoriului, instanţa de fond a acordat reclamantului cu titlu de daune morale suma de 12.000 euro.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelantul a susţinut, în dezvoltarea motivelor de apel împrejurarea că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu are caracter politic în sensul legii, întrucât, deşi Constituţia garanta libertatea de conştiinţă religioasă aceeaşi lege fundamentală stabilea obligativitatea efectuării stagiului militar.
Condamnarea reclamantului nu a avut drept criteriu apartenenţa sa la un cult religios ci săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală iar problematica libertăţii religioase în contextul constituţional şi legal nu trebuie legată indisolubil de regimul politic existent.
Cu referire la daunele morale apelantul a apreciat ca fiind incidente în cauză prevederile OUG nr. 62 din 30 iunie 2010.
Apelul a fost apreciat ca întemeiat numai în ceea ce priveşte daunele solicitate de reclamant, având în vedere următoarele considerente:
Acţiunea formulată de reclamantul F.L.A. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Astfel fiind, alături de argumentele reţinute de instanţa de fond, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărarea a României. Această apreciere teoretică şi practică, raportat la elementele constitutive ale infracţiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase.
Instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite toate cerinţele legale pentru recunoaşterea caracterului politic al condamnării, astfel cum reclamantul a solicitat prin acţiune.
Cu referire la daunele morale solicitate şi cuantumul acestora acordat de instanţa de fond, Curtea a avut în vedere în primul rând împrejurarea că recunoaşterea caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv, cel puţin parţial, prejudiciul moral suferit.
Apreciind asupra duratei şi consecinţelor condamnării, Curtea a procedat la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă de la suma de 12.000 euro la suma de 1.200 euro.
Celelalte dispoziţii din hotărârea atacată au fost menţinute ca legale şi temeinice.
Împotriva Deciziei civile nr. 140 din 12 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 709/96/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, au declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul F.L.A.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a considerat Decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală, având în vedere că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
Restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar pentru toţi cetăţenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece legea nu prevedea nicio distincţie pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze.
Se mai susţine că, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunţată deSECŢIILE UNITEa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Pe cale de consecinţă, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic, în sensul Decretului-lege nr. 118/1990, şi al Legii nr. 221/2009.
Recurentul F.L.A. a reţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - motiv reglementat de art. 304 art. 1 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea OUG nr. 62/2010, diminuând cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de fond la suma de 12.000 euro, invocându-se în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta trebuia să nu fie teoretică şi iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de Legea nr. 221/2009 şi protecţia oferită de art. 5 din parag. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Instanţa de fond a avut în vedere perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a acestuia, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social.
Se invocă în drept dispoziţiile art. 304 şi urm. C. proc. civ. şi Legea nr. 221/2009.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a judeţului Harghita este fondat pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţele de apel şi cea de fond nu au interpretat în mod just dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constatând că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter politic.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 32 din 16 noiembrie 2009, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Este adevărat că această decizie în interesul legii are în vedere aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu a Legii nr. 221/2009, dar nu este mai puţin adevărat că prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat cu putere obligatorie că acele condamnări pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu au caracter politic, constituind condamnări de drept comun, motiv pentru care, persoanele care au suferit astfel de condamnări nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice.
Ceea ce a reţinut instanţa evocând Decizia în interesul legii menţionată a fost calificarea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Or, în speţă se punea aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova), în condiţii în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţinea o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia instanţei nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Cum infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu se circumscrie cazurilor reglementate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurentul Statul Român, în baza art. 312 C. proc. civ., va casa Decizia recurată şi sentinţa Tribunalului Harghita şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată.
Faţă de soluţia de respingere a acţiunii reclamantului, criticile recurentului reclamant privind eronata cuantificare a daunelor morale acordate de instanţa de apel nu pot fi primite, recursul reclamantului urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Harghita împotriva Deciziei civile nr. 140A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Trgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 2347 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă şi, rejudecând, respinge acţiunea.
Respinge recursul declarat de reclamantul F.L.A. împotriva Deciziei civile nr. 140A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7324/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7321/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
