ICCJ. Decizia nr. 7195/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7195/2011

Dosar nr.754/3/2010

Şedinţa publică din 17 octombrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 2632/302/2009, la data de 13 martie 2009, reclamanţii C.R. şi C.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să se dispună restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657/1997, încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că prin contractul sus-menţionat au cumpărat imobilul în litigiu, acesta fiind ulterior revendicat de moştenitorii fostului proprietar, iar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, care constituia titlul de proprietate al reclamanţilor.

S-a mai arătat că prin sentinţa civilă nr. 5450 din 22 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 1697/2005 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 301.457.219 lei (ROL), cu titlu de preţ actualizat, modul de calcul al sumei efectuându-se prin actualizarea preţului plătit cu indicele de inflaţie, prin raportare la momentul plăţii. Reclamanţii apreciază că reparaţia realizată de statul român pentru prejudiciul produs acestora prin anularea contractului este insuficientă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 7291 din 11 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, constatând că valoarea imobilului este peste 500.000 RON, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 754/3/2010, la data de 11 ianuarie 2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 214 din 16 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.012.547,28 RON cu titlul de despăgubiri.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fiind omologat raportul de expertiză efectuat în cauză privind calculul despăgubirilor, cât şi art. 1366 C. civ. referitor la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Prin Decizia civilă nr. 520A din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56 RON şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 - în vigoare la data introducerii acţiunii - având în vedere şi modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 aceste norme în vigoare fiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50¹ din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("preţul de piaţă") rezultă că singura raţiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele, ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii - criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii neputând fi primite.

De asemenea, faţă de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speţă, sunt vădit neîntemeiate susţinerile apelantului privind regulile din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun - C. civ.

Referitor la excepţia procesuală a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în apel de pârât, Curtea a constatat că este neîntemeiată.

Legitimarea procesuală pasivă recunoscută Ministerului Finanţelor Publice în asemenea cauze, cum este acţiunea de faţă, corespunde fără îndoială obligaţiei de plată a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri.

Raportul juridic care include această obligaţie nu a existat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării subiectului pasiv arătat la executarea obligaţiei corelative, prin sesizarea organului de jurisdicţie, iar aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi din cele ale art. 1886 C. civ., astfel că prescripţia nu poate curge înainte de a se naşte dreptul la acţiune.

În ceea ce priveşte criticile apelantului vizând fondul cauzei, Curtea a constatat că şi acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel cum se reţine din textul legal mai sus-menţionat, o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.

Termenul de "desfiinţare" a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voinţă legiuitorului, şi "ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (2) ind. 1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Curtea a reţinut că prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-au înlocuit considerentele Sentinţei civile nr. 1757 din 10 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi s-a stabilit că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 a intervenit întrucât subdobânditorul imobilului din Bucureşti, a achiziţionat acest apartament deşi ştia sau putea să ştie că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al statului fiind nul - reaua-credinţă a cumpărătorului rezultând şi din faptul că cererea de cumpărare a fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru ca "proprietarul să-şi exprime opţiunea în legătură cu imobilul" prin depunerea cererii de restituire, această împrejurare constituind "un element în plus care conturează atitudinea subiectivă a părţilor contractante".

Prin urmare, esenţială pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credinţă, aceasta fiind invocată şi de apelant ca un argument în sensul nerespectării condiţiilor cerute de lege pentru perfectarea actului juridic respectiv.

Întrucât Curtea, faţă de cele reţinute mai sus, a constatat că reaua-credinţă a cumpărătorului invocată de apelant nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obligaţia dezdăunării integrale a intimaţilor-reclamanţi a fost corect stabilită în sarcina apelantului-pârât de către prima instanţă.

Nu au fost primite nici criticile apelantului-pârât vizând administrarea probei cu expertiză, ţinând seama că pârâtul a avut posibilitatea să invoce orice neregularitate în efectuarea raportului de expertiză în faţa primei instanţei, cu respectarea art. 108 alin. (2) - (3) C. proc. civ. ori, după caz, a dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat.

Au fost însă considerate ca întemeiate susţinerile apelantului referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia au beneficiat anterior de restituirea preţului actualizat achitat prin contractul de vânzare-cumpărare, în sumă de 301.457.219 ROL, conform Sentinţei civile nr. 5450 din 22 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, valoare care trebuia dedusă din preţul de piaţă al imobilului la estimat la momentul actual, acest "preţ" reprezentând chiar valoarea de circulaţie a imobilului, limita maximă a despăgubirilor pe care le poate încasa ca şi contravaloare a bunului de care a fost deposedat.

În consecinţă, apelul a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul sunt în cuantum de 982.401,56 RON.

Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor este neîntemeiată.

Recurentul consideră că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor având în vedere că, prin Decizia civilă nr. 790R din 19 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A.

Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinse prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Dreptul reclamanţilor de a cere restituirea preţului de piaţă al imobilului s-a născut la data la care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 790R respectiv la data de 19 octombrie 2004, când Decizia a devenit definitivă şi irevocabilă.

Cu privire la acest aspect se arată că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripţie, ci sunt reglementate doar anumite modalităţi referitoare la persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii.

Prin urmare se solicită să se constate că acţiunea reclamanţilor trebuie să fie respinsă ca prescrisă.

O altă critică vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, motivată de faptul că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.C. F. S.A., astfel încât este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine existenţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un sens mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului de circulaţie al imobilului.

Mai mult, instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., în raport de care calitate procesuală are doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.

Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit cu prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă din formularea textului care se referă numai la efecte ale faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea pârâţilor", motiv pentru care nu se poate interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea pârâţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).

Recurentul invocă şi greşita obligare a sa la plata sumei de 982.401,56 RON, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru a se putea solicita restituirea preţului de piaţa la valoarea de circulaţie, Legea 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 prevede că este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii, anume: contractul de vânzare-cumpărare al chiriaşilor cumpărători să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar a doua condiţie este aceea ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 cu eludarea acestei legi, acest fapt rezultând din Decizia civilă nr. 662 din 09 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care se arată că reclamanţii din prezenta acţiune nu pot fi consideraţi de bună-credinţă întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în timpul derulării procesului cu moştenitorul fostului proprietar.

Prin urmare, reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, astfel că aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară.

Astfel, recurentul consideră că instanţa de apel a golit de conţinut prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, apreciind că "reaua-credinţă a cumpărătorului nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995".

Actul de vânzare-cumpărare a avut la bază o cauza ilicită întrucât acest imobil, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 1757 din 10 martie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995, nefiind imobil preluat cu titlu şi, prin urmare, actul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

De asemenea, noţiunea de "contract desfiinţat" din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, presupune, pe de o parte, ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, ca actul să fi fost desfiinţat ca urmare a constatării nulităţii contractului.

Astfel, în situaţia în care se constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce s-a întâmplat în speţa de faţă, se constată implicit că acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale la data perfectării contractului.

Prin urmare, atâta timp cât în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute imperativ de dispoziţiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ilegală, dispunând obligarea recurentei la plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este parţial fondat, pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite criticile referitoare la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de trei ani, nu este data rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ci data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Art. 1886 C. civ. prevede că nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere, astfel că prescripţia nu poate curge înainte de a se naşte dreptul la acţiune.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

Raportul juridic care include această obligaţie nu a existat până în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, titularul dreptului subiectiv neavând posibilitatea obligării subiectului pasiv menţionat, la executarea obligaţiei corelative, prin sesizarea organului de jurisdicţie.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 s-a născut raportul de drept între chiriaş, cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995, şi Ministerul Finanţelor Publice cu privire la posibilitatea restituirii preţului plătit de chiriaş pentru imobilul de care acesta a fost evins şi care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

De la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani, termen care nu era împlinit la data introducerii acţiunii, în anul 2010, astfel încât în mod corect instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Sub aspectul criticilor privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte le consideră ca nefondate în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată în urma adoptării Legii nr. 1/2009, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

De asemenea, în alin. (2¹) al aceluiaşi articol se menţionează că cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

Alin. (3) al art. 50 prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Concluziile care se desprind din alin. (3) al art. 50 sunt în sensul că legea specială, Legea nr. 10/2001, a înţeles să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor în toate pricinile privind fie restituirea preţului actualizat, fie al preţului de piaţă al imobilului către chiriaşii care au dobândit imobile prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdut posesia acestora. Dispoziţiile legale sunt clare şi de imediată aplicabilitate, astfel încât criticile privind lipsa de eficienţă a alin. (3) al art. 50 al Legii nr. 10/2001, republicată, nu pot fi primite.

Cât timp legea specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabileşte în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea preţului imobilului, dispoziţiile sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv faţă de art. 1337 şi următoarele C. civ., care reglementează materia evicţiunii şi conform căruia persona care are obligaţia de a restitui preţul plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul.

Această concluzie se întemeiază pe principiul "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant" - "norma specială derogă de la norma generală, dar norma generală nu derogă de la cea specială", care obligă instanţa să facă aplicarea legii speciale şi interzice reclamantului să aleagă legea aplicabilă cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura toate criticile recurentului Ministerul Finanţelor Publice privind lipsa calităţii sale procesual pasive în prezenta cauză.

Înalta Curte consideră ca fiind fondate criticile privind greşita obligare a recurentului la plata sumei de 982.401,56 RON reprezentând preţul de circulaţie a imobilului în litigiu.

Posibilitatea restituirii către chiriaşul-cumpărător a preţului de piaţă al imobilului este condiţionată de respectarea de către părţile contractante, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Acest aspect poate fi analizat de către instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de despăgubiri în temeiul Legii nr. 1/2009, numai atunci când nu a fost abordat în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În prezenta cauză, Înalta Curte observă că, prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, a fost menţinută soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997 şi s-a stabilit că subdobânditorul imobilului din Bucureşti, a achiziţionat acest apartament, deşi ştia sau putea să ştie că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 - titlul de proprietate al statului fiind nul - reaua credinţă a cumpărătorului rezultând şi din faptul că cererea de cumpărare a fost formulată la data de 27 martie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru ca "proprietarul să-şi exprime opţiunea în legătură cu imobilul" prin depunerea cererii de restituire.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că dobândirea de către reclamanţi a apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2657 din 22 ianuarie 1997, deşi exista o cerere de restituire în natură a acestuia, formulată de fostul proprietar la data de 27 martie 1996, a încălcat art. 9 al Legii nr. 112/1995 potrivit cu care, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.

Cumpărarea unui apartament în condiţiile în care urma să se stabilească dacă apartamentul respectiv se va restitui sau nu în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, care formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului în termenul legal, nu se putea realiza decât cu neobservarea art. 9 al Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, este greşită constatarea instanţei de apel potrivit cu care reaua-credinţă a fost esenţială pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, însă aceasta nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul art. 50 al Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte, pornind de la motivarea Deciziei nr. 790 din 19 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a reţinut în mod irevocabil că chiriaşii-cumpărători au fost de rea-credinţă deoarece nu au aşteptat soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de către fostul proprietar anterior vânzării, constată o încălcare a obligaţiei stabilite în acest sens de către art. 9 al Legii nr. 112/1995.

În aceste condiţii, este incident în cauză art. 50 alin. (2) şi (2¹), care trebuie interpretat coroborat cu art. 50¹ al Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora chiriaşii-cumpărători ai căror contracte de vânzare-cumpărare au fost constatate nule absolut, astfel cum este cazul în speţă, au dreptul numai la restituirea preţului reactualizat al imobilului, iar nu al preţului de piaţă al acestuia.

Aceasta deoarece, în materia cererilor privind restituirea preţului apartamentului de care chiriaşul, care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins sau deposedat ca efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 şi 50¹ al Legii nr. 10/2001.

Art. 50 alin. (2) şi (2¹) stabileşte modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării preţului actualizat plătit de chiriaşii, respectiv al preţului de piaţă al imobilelor.

Aceeaşi distincţie se desprinde şi din interpretarea per a contrario a art. 50¹ alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Prin urmare, conform textelor legale menţionate, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului actualizat plătit pentru acel imobil.

De altfel, reclamanţii recunosc că au primit preţul actualizat al imobilului deoarece, prin Sentinţa civilă nr. 5450/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Ministerului Finanţelor Publice a fost obligat, către reclamanţi, la plata sumei de 301.457.219 ROL, reprezentând preţ actualizat, sumă pe care reclamanţii au apreciat-o ca insuficientă.

Constatând realizarea unei aplicări greşite a prevederilor art. 50 şi 50¹ ale Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste argumente, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanţii C.R. şi C.J., ca neîntemeiată şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind admiterea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi schimbarea sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 520A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în parte Decizia recurată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţii C.R. şi C.J., ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011.

Procesat de GGC - CL

← ICCJ. Decizia nr. 7196/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7194/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 7195/2011. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7195/2011. Civil