ICCJ. Decizia nr. 7196/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7196/2011
Dosar nr.21199/3/2010
Şedinţa publică din 17 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 792 din 27 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. 21199/3/2010, a fost admisă excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive şi a fost respinsă acţiunea pentru lipsa coparticipării procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, deşi s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, nu au fost chemaţi în judecată beneficiarii dispoziţiei, respectiv numitul K.I., în contextul în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuală pasivă, în sensul că pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti nu are singur calitate procesuală, trebuind a fi chemate în judecată şi persoanele beneficiare ale dispoziţiei, întrucât o hotărâre judecătorească produce efecte relative, iar o dispoziţie nu poate fi desfiinţată pentru o parte şi socotită valabilă pentru cealaltă.
În sistemul de drept românesc, instanţa nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul fiind guvernat de principiul disponibilităţii, astfel încât numai reclamantul este cel care fixează limitele judecăţii prin indicarea pârâţilor cu care înţelege să se judece.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat acţiunea în contradictoriu cu toate părţile menţionate în cuprinsul dispoziţiei, fiind de neconceput anularea unei dispoziţii în contradictoriu doar cu emitentul dispoziţiei şi nu şi cu persoanele beneficiare la restituire, reţinând că soluţia admiterii excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive integrale este firească, întrucât, în ipoteza admiterii acţiunii s-ar anula dispoziţia, iar persoanele beneficiare ar pierde dreptul de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, deşi acestea nu au avut cunoştinţă de proces, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legea este cea care impune condiţiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului.
În ceea ce priveşte acţiunea introdusă de prefect pe calea contenciosului administrativ, nu sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. 3) din Legea nr. 340/2004, republicată şi prevederile art. 5 din Titlul II al OUG nr. 184/2002, aprobate şi modificate prin Legea nr. 48/2004, dau posibilitatea prefectului să controleze aplicarea fazei administrative a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, la introducerea acţiunii de anulare a unui act administrativ nu se are în vedere şi chemarea în instanţă a beneficiarului actului întrucât responsabilitatea respectării legii la data adoptării actului revine exclusiv autorităţii publice emitente.
Arată apelantul că lărgirea cadrului, procesual cu privire la părţi şi la obiectul cauzei, conduce la realizarea unei prorogări legale a competenţei şi întrerupe prescripţia dreptului la acţiune. Soluţionarea cererii principale se face doar prin pronunţarea asupra ilegalităţii actului, nicidecum prin analiza vătămării dreptului subiectiv, ce face obiectul cererii incidentale. Rezultă astfel că admiterea acţiunii prefectului nu antrenează automat admiterea cererii incidentale.
Din economia art. 161 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă pe de o parte că instanţa de contencios poate introduce în cauză organismele sociale interesate dar numai la cererea acestora, situaţie ce nu poate fi reţinută în cazul dat, iar pe de altă parte poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept, dar legiuitorul nu instituie obligaţia pentru părţile aflate în litigiu ca în această situaţie să cheme în judecată şi alte subiecte de drept.
Interpretarea logică a tezei 2 a acestui articol duce la concluzia că chemarea în judecată a altor subiecte de drept este un drept al părţilor, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o obligaţie, motiv pentru care respingerea acţiunii ca inadmisibilă nu are suport legal.
Mai mult, atât instituirea obligativităţii de chemare în judecată a beneficiarului actului administrativ atacat, în calitate de pârât, cât şi intervenţia în interes propriu a acestuia sunt de natură să evite incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la procedura administrativă prealabilă şi la termenul de introducere a acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 283 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins recursul reţinându-se următoarele:
Într-un prim motiv, apelantul a susţinut greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 47 C. proc. civ., referitoare la coparticiparea procesuală, iar instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale, care se referă la posibilitatea ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună, ori dacă drepturile sau obligaţiile au aceeaşi cauză.
Cât timp dispoziţia este emisă de intimata-pârâtă în favoarea terţului notificator, dând naştere unei obligaţii pentru emitent şi a unui drept pentru notificator, orice acţiune judiciară de anulare a acestui act juridic trebuie să fie îndreptată împotriva ambilor, ca şi părţi ai raportului juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre "drepturi sau obligaţii cu aceeaşi cauză". Astfel, acest prim argument al apelantului este nefondat.
Se arată apoi de către apelant că nu a înţeles să cheme în judecată beneficiarul actului administrativ atacat, alături de autoritatea publică emitentă, întrucât acţiunea este îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului Bucureşti, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, cu atât mai mult cu cât acesta nu a dat curs solicitării de modificare, pe cale administrativă, a actului în cauză, în vederea intrării în legalitate. Legea este cea care impune condiţiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului.
Instanţa de apel a mai reţinut că apelantul-reclamant a susţinut suficienţa cadrului procesual subiectiv astfel cum a fost stabilit de reclamant, pentru considerentul că prin cererea formulată nu se contesta calitatea de persoane îndreptăţite la reparaţie a beneficiarilor dispoziţiei atacate, ci exclusiv aplicarea greşită a legii de către primar, astfel încât prezenţa acestora în proces era inutilă.
Or, instanţa de apel a constatat contrariul celor afirmate de apelantul reclamant, deoarece cererea de chemare în judecată cuprinde contestări privitoare la calitatea de persoană îndreptăţită a notificatorului, care nu e cetăţean român (însăşi aplicarea Legii nr. 10/2001).
Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că prezenţa în proces a beneficiarilor este utilă numai în cazul în care se contestă calitatea lor de persoane îndreptăţite, argumentul apelantului reclamant tot nu ar putea fi primit, cât timp motivarea acţiunii constă tocmai în contestarea dreptului notificatorului de a primi de măsuri reparatorii.
S-a mai reţinut că, independent de procedura în care se judecă cererea reclamantului, cadrul procesual subiectiv implică şi includerea beneficiarului dispoziţiei de restituire.
Aceasta întrucât, pe de o parte, odată emisă şi înmânată beneficiarului, dispoziţia a devenit un act juridic producător de efecte juridice, susceptibil de punere în executare în modalităţile prevăzute de lege.
Dacă instanţa ar soluţiona o acţiune privind anularea acestui act fără implicarea în proces a beneficiarului, s-ar pronunţa o hotărâre judecătorească privitoare la valabilitatea unui act juridic ce priveşte o persoană într-un litigiu în care acest subiect de drept nu este implicat şi, prin urmare, nu îşi poate formula vreo apărare, însă hotărârea nu va fi lipsită de efect în privinţa sa.
De altfel, nu există niciun temei pentru a aprecia că invocarea exclusiv a încălcării unor dispoziţii legale de către emitentul actului şi nu a unor aspecte "de oportunitate" ar face inutilă atragerea în proces a beneficiarului actului, deoarece, prin definiţie, nulitatea unui act juridic se poate cere numai pentru încălcarea unor dispoziţii legale edictate pentru emiterea sa valabilă.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu poate fi primit nici argumentul că responsabilitatea pentru respectarea legii revine exclusiv autorităţii emitente; de vreme ce efectele hotărârii îl privesc în mod direct pe beneficiar, acestuia trebuie să îi fie recunoscută posibilitatea de se apăra în proces.
Aspectele invocate de apelant referitoare la cererea incidentală nu au relevanţă, în cauză nefiind formulată nicio cerere incidentală, ci numai o cerere principală, având un singur obiect - anularea dispoziţiei. Nu se poate face distincţia între aspectul constatării nelegalităţii şi anularea dispoziţiei, primul aspect reprezentând doar o etapă a raţionamentului juridic, iar nu un capăt de cerere distinct.
În aceeaşi idee instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, chemarea în judecată a altor subiecte de drept este un drept al părţilor, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o obligaţie.
Dar dincolo de voinţa reclamantului, instanţa are obligaţia de a verifica corecta instituire a cadrului procesual, care reprezintă un aspect de ordine publică. Cu alte cuvinte, dacă instanţa nu poate modifica cadrul procesual pentru a corespunde cerinţelor legale, nu înseamnă că instanţa nu poate sancţiona o acţiune care nu respectă acest cadru procesual; ba mai mult, are această obligaţie, fiind vorba despre norme juridice imperative de ordine publică.
Cum apelantul a mai invocat faptul că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de apel a reţinut că hotărârea prin care secţia specializată de contencios administrativ s-a dezînvestit în favoarea secţiei civile a aceleiaşi instanţe este supusă căii de atac a apelului odată cu sentinţa prin care a fost soluţionată acţiunea, întrucât ne regăsim în ipoteza prevăzută de art. 282 alin. (2) teza I C. proc. civ., când încheierea poate face obiectul căii de atac declarată împotriva hotărârii pe fond.
În aceste condiţii, curtea reţine că, după cum în mod corect a reţinut instanţa de contencios administrativ care a apreciat în sensul necompetenţei sale, dispoziţiile legale invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, art. 5 din Titlul II din OUG nr. 184/2002, art. 9 alin. (5) din HG nr. 361/2005, precum şi punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituţionale" din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, prevăd că prefectul exercită activitatea de control asupra aplicării fazei administrative a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, fără însă a se referi în mod direct la procedura de soluţionare a vreunei cereri formulate de prefect în cadrul acestui control.
Au mai fost invocate de reclamant prevederile pct. 16.93 din HG nr. 1095 din 15 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, potrivit cărora: "În cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti."
O astfel de procedură nu este însă deschisă prefectului în temeiul Legii nr. 554/2004, câtă vreme dispoziţia a fost emisă şi a fost eliberată persoanei îndreptăţite şi, în consecinţă, raportul juridic de drept administrativ s-a transformat într-un raport juridic de drept civil, în cadrul căruia beneficiarul dispoziţiei a uzat de drepturile sale în faţa terţilor, astfel că dispoziţia dobândeşte valoarea unui act juridic civil.
Nu mai sunt îndeplinite cerinţele art. 1 şi următoarele din Legea nr. 554/2004 pentru formularea unei acţiuni pentru anularea unui act administrativ, deoarece dispoziţia nu mai are un asemenea caracter ulterior intrării sale în circuitul actelor juridice civile. Prin urmare, norma metodologică nu poate adăuga la lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care controlul exercitat de prefect se referă exclusiv la elementele de strictă legalitate şi nu de oportunitate, iar acţiunea în anulare introdusă de prefect are la bază nerespectarea unor prevederi legale în vigoare la data adoptării actului administrativ de către autoritatea publică emitentă şi nu de beneficiarul actului administrativ.
În aceeaşi idee se susţine că au încălcat dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin Dispoziţia nr. 11832 din 16 iunie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a luat act de Decizia civilă nr. 63 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a anulat Decizia nr. 10099 din 28 martie 2008 emisă de Primarul General şi s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să restituie în natură notificatorului suprafaţa de 1878 mp teren în Bucureşti.
Această decizie emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti a fost atacată de reclamant solicitându-se anularea ei susţinându-se că notificatorul nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără însă a-l chema în judecată în virtutea principiului opozabilităţii şi a contradictorialităţii şi pe notificatorul K.I..
Or, faţă de această situaţie, instanţele anterioare în mod corect au reţinut că procesul civil fiind format de principiul disponibilităţii, introducerea în cauză a altor persoane nu se poate dispune din oficiu.
Or, faţă de această situaţie şi raportat la faptul că dispoziţia emisă în condiţiile Legii nr. 10/2001, are natura unui act juridic civil intrat în circuitul civil, instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 283A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7201/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7195/2011. Civil → |
|---|
