ICCJ. Decizia nr. 7306/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7306/2011
Dosar nr.2555/109/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 iulie 2008, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâţii executor bancar P.M. şi B.R.D. - GROUPE SOCIETE GENERALE Bucureşti, solicitând să se dispună repararea pagubelor cu caracter patrimonial şi moral suferite de reclamant şi create de pârâţi, pagube evaluate la suma de 650 mii euro compusă din: 140 mii euro reprezentând valoarea apartamentului confort I cu trei camere, două balcoane, situat în Piteşti, judeţul Argeş; 15 mii euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse o dată cu evacuarea forţată efectuată de către executor judecătoresc la data de 25 ianuarie 2007; 5 mii de euro reprezentând chiria pe care reclamantul a plătit-o persoanelor la care a locuit de la data evacuării până în prezent; 500 mii euro daune morale pentru suferinţele cauzate de faptul că nu a mai fost solicitat să efectueze activităţi de contabilitate, nefiind uşor de găsit la noile adrese, şi de afectarea încrederii în propriile capacităţi profesionale.
Motivând acţiunea reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâţii sunt vinovaţi de producerea prejudiciului cauzat prin punerea în executare a unui contract de credit şi vânzarea la licitaţie publică a imobilului apartament în litigiu, pentru valorificarea creanţei, deşi bunul era unul comun, iar mai apoi au continuat executarea efectivă prin evacuarea familiei sale, cu toate bunurile mobile, deşi procesul-verbal de licitaţie publică a fost anulat definitiv şi irevocabil.
Prin cererile formulate la data de 30 martie 2009, reclamantul, invocând dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., a chemat în judecată pe numitele T.E. şi G.G. (fosta şi actuala soţie), arătând că fiecare dintre ele poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, anume cota de câte 1/2 din apartament, respectiv bunuri mobile, precum şi din restul sumelor de bani, fiind bunuri comune dobândite în căsătoria avută pe rând cu reclamantul.
Conform art. 58 C. proc. civ., aceste persoane au fost citate în cauză în calitate de interveniente în interes propriu.
Prin încheierea de şedinţă din data de 08 decembrie 2009 s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cauzei faţă de pârâtul P.M.
Tribunalul Argeş, prin Sentinţa civilă nr. 19 din 1 februarie 2010, a respins acţiunea şi cererile de intervenţie, reţinând următoarele:
La data de 05 ianuarie 2004, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 1513088 prin care acesta a împrumutat o sumă de 60.000.000 lei vechi.
Pentru că reclamantul nu a respectat clauzele contractuale în ceea ce priveşte plata, cel mai târziu la scadenţă, a ratei creditului împreună cu dobânda aferentă, întocmai cum s-a obligat prin contract, pârâta a declanşat executarea silită, mobiliară şi, mai apoi, imobiliară, pentru valorificarea creanţei, ajungându-se la scoaterea la licitaţie publică a imobilului apartament situat în Piteşti, judeţul Argeş.
În acest sens, la data de 11 august 2006 s-a încheiat procesul-verbal de licitaţie publică, iar la patru zile mai târziu bunul a fost adjudecat în favoarea lui I.R.M.
Din acest moment încep să se deruleze două parcursuri diferite, paralele, care au favorizat ambele situaţia în care se află în prezent reclamantul, astfel:
Pe de-o parte, după adjudecare şi în condiţiile în care actul de adjudecare (act final al urmăririi silite imobiliare, constatând plata preţului şi determinând transferul dreptului de proprietate asupra bunului adjudecat) a rămas valabil, acesta nefiind niciodată atacat, bunul a participat la circuitul civil, fiind înstrăinat către terţi, toţi - atât adjudecatarul, cât şi subdobânditorii - fiind apreciaţi definitiv şi irevocabil ca de bună-credinţă (a se vedea în acest sens dosarul nr. 6771/280/2006).
Pe de altă parte, prin Sentinţa civilă nr. 4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Piteşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 573/R din 27 martie 2008, s-a dispus anularea procesului-verbal de licitaţie încheiat la data de 11 august 2006 emis în dosarul nr. 153/2005 al executorului Bancar P.M., cu motivarea că bunul supus urmăririi silite pentru o datorie personală a debitorului reprezenta bun comun al soţilor.
La momentul pronunţării sentinţei de mai sus, toate faptele şi actele juridice arătate anterior, anume adjudecarea şi înstrăinarea, erau înfăptuite, astfel încât nu se poate reţine cupla adjudecatarului ori a terţilor, ci mai degrabă a reclamantului care, înştiinţat fiind de primele acte de executare, în speţă proces-verbal de situaţie din 09 noiembrie 2005, a rămas în pasivitate sau nu a continuat demersul procesual juridic, acesta rămânând fără deznodământ favorabil, asumându-şi toate consecinţele ce derivă din acestea.
Una din aceste consecinţe a fost pierderea proprietăţii bunului imobil vândut la licitaţie publică, a cărei valoare pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată de către reclamant, întrucât acesta nu a solicitat administrarea în cauză a probei cu expertiză şi nici intervenienta T.E. (fosta soţie cu care reclamantul a achiziţionat bunul imobil apartament în timpul căsătoriei, aceştia rămânând în devălmăşie) nu a propus această probă.
O altă consecinţă firească sunt actele de executare care şi-au urmat cursul prevăzut de lege, ajungându-se - prin punerea în executare silită imobiliară directă a actului de adjudecare necontestat - chiar la evacuarea reclamantului din imobilul adjudecat, împreună cu bunuri mobile dobândite împreună cu cea de a doua intervenientă (soţia reclamantului la acel moment).
În legătură cu excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtei faţă de capătul de cerere privind contravaloarea bunurilor mobile, instanţa s-a pronunţat prin admiterea excepţiei şi respingerea acestei cereri accesorii faţă de pârâta bancă în împrejurarea în care evacuarea s-a efectuat la cererea adjudecatarului I.M.R. de către executor judecătoresc N.A.G.
Pe de altă parte, prin probele administrate în cauză reclamantul nu a putut dovedi cu exactitate ce bunuri au fost deteriorate sau distruse şi contravaloarea acestora, astfel încât şi pe fond acest capăt de cerere s-a constatat a fi neîntemeiat.
Cât despre chiria pe care ar fi achitat-o faţă de locatorul său, oricare ar fi fost acesta, instanţa a constatat că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei chitanţe reprezentând dovada achitării de sume cu acest titlu, ci doar un contract de închiriere încheiat cu un terţ pe nume B.T., fără dată certă, motiv pentru care nu a fost avut în vedere.
După cum s-a mai arătat deja, situaţia deosebită în care se află reclamantul se datorează în mare parte atitudinii sale neconforme cu legea civilă pentru că, fie nu a achitat debitul conform clauzelor contractuale asumate, fie nu a acţionat la primele acte de executare pornite împotriva sa ori nu a finalizat demersurile procesuale începute pentru restabilirea situaţiei sale.
Tribunalul a mai reţinut că atingerea imaginii profesionale şi scăderea încrederii în capacităţile reclamantului nu au fost probate în cauză. Dacă acestea s-ar putea deduce, la un moment dat, printr-o interpretare într-un sens prea larg a celor două concepte şi a condiţiilor cerute de lege pentru ca în cauză să fie privită ca admisibilă cererea de acordare de daune morale, având în vedere şi situaţia financiară pe care o are reclamantul la acest moment, atunci se poate concluziona că acestea sunt rezultatul conduitei reclamantului care, deşi a beneficiat de creditul în sumă de 60.000.000 lei vechi, acesta nu l-a restituit, răspunzând cu bunurile sale.
Pentru aceste considerente, în baza art. 998 - 999 C. civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, cum şi cererile de intervenţie formulate de intervenientele T.E. şi G.G. care, deşi apar - până la proba contrară - cele lezate în cauză, întrucât cu toate că nu datorau nimic pârâtei au pierdut cota de 1/2 din bunurile comune, acestea nu au întreprins nici un act material în contra pretinselor acte de executare abuzive.
Împotriva Sentinţei civile nr. 19 din 1 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş, au formulat în termen apel reclamantul G.G. şi intervenienta G.G., precum şi intervenienta T.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, reclamantul G.G. şi intervenienta G.G. au criticat sentinţa în sensul că în mod greşit a fost respinsă acţiunea întrucât din debitul acordat de pârâtă, mai rămăsese o mică parte de achitat, aşa încât prin soluţia adoptată de instanţă li s-a încălcat dreptul de proprietate.
Au arătat reclamantul şi intervenienta că preţul apartamentului nu a fost corect stabilit de pârâtă, şi nici cel obţinut în urma licitaţiei la care s-a vândut, la dosar neexistând vreun document care să ateste valoarea reală.
De asemenea greşit a fost respins şi capătul de cerere privind despăgubirile ce vizau bunurile mobile cu motivarea că acestea nu au fost dovedite, cum de altfel a fost respins şi capătul de cerere privind plata chiriei, după ce reclamantul a fost scos din apartamentul său.
În mod nejustificat instanţa a respins şi capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, deşi atât reclamantul cât şi familia sa au avut de suferit prin vânzarea nelegală a apartamentului.
S-a solicitat astfel admiterea apelului şi pe fond admiterea acţiunii.
La rândul său intervenienta T.E. a formulat apel, criticând sentinţa în sensul că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu a făcut nici un act împotriva executării silite, însă nu a avut această posibilitate, neavând cunoştinţă de această executare.
A solicitat intervenienta admiterea apelului şi pe fond obligarea pârâtei la plata părţii ce i se cuvine din bunul comun evaluat de expert.
Prin Decizia civilă nr. 133A din 3 noiembrie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamantul G.G. şi de intervenientele G.G. şi T.E., împotriva Sentinţei civile nr. 19 din data de 1 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, intimată-pârâtă fiind B.R.D. - Groupe Societe Generale.
În motivarea deciziei s-a reţinut răspunderea civilă delictuală, formă a răspunderii civile, intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege.
În principiu, răspunderea civilă delictuală este o răspundere directă, pentru fapta proprie, dar şi o răspundere indirectă, respectiv pentru fapta altuia, ca în cazul de faţă.
Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui chemat să răspundă.
În cazul răspunderii comitenţilor pentru faptele păgubitoare ale prepuşilor, răspunderea civilă delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate.
Din această perspectivă elementele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, trebuiau dovedite cu privire la activitatea prepusului, în speţă executorul bancar.
Prin încheierea de şedinţă din data de 8 decembrie 2008 s-a luat act de declaraţia expresă a reclamantului prin care acesta a înţeles să renunţe la judecată împotriva pârâtului P.M.
Reclamantul poate opta în sensul de a pretinde daune numai de la comitent, ulterior acesta putându-se îndrepta cu acţiune în regres.
În speţă însă nu există dovezi cu privire la culpa prepusului şi nici a pârâtei, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel pârâta în condiţiile prevăzute de lege şi normele bancare, întrucât reclamantul a fost înregistrat cu restanţe ce depăşeau 90 de zile, a declarat scadenţa anticipată a întregului credit, conform clauzelor contractuale.
În aceste condiţii contractul de credit a fost învestit cu formulă executorie, pentru a putea fi începută executarea silită.
S-a încercat recuperarea debitului, mai întâi prin poprire, iar mai apoi prin executare silită mobiliară prin sechestrarea bunurilor mobile, ce nu au fost valorificate, aşa încât s-a solicitat încuviinţarea executării silite imobiliare asupra apartamentului situat în Piteşti, după mai multe încercări ale executorului de a afla de ce bunuri dispune reclamantul.
S-a încuviinţat executarea silită, s-au urmat toate formalităţile cerute de lege, după care continuându-se executarea silită, apartamentul a fost vândut la licitaţie publică.
Au urmat şi alte litigii purtate între reclamant şi pârâtă, iar pe unele dintre acestea reclamantul nu le-a finalizat, ca de exemplu, în cadrul contestaţiei la executare admisă doar pentru că bunul imobil, apartamentul, a fost dobândit împreună cu fosta soţie, iar pârâta trebuia să ceară ieşirea din indiviziune sau să urmărească numai cota parte cuvenită debitorului.
La acea dată instanţa nu s-a pronunţat asupra actelor subsecvente procesului-verbal de licitaţie şi nici asupra cererii de întoarcere a executării silite, iar reclamantul nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege. Ulterior a formulat o acţiune separată pentru întoarcerea executării silite, soluţionată definitiv şi irevocabil prin respingerea acţiunii.
De aceea, ca şi instanţa de fond, Curtea a apreciat că nu există nici un element care să dovedească culpa pârâtei sau a executorului bancar şi nicio legătură de cauzalitate între activitatea băncii şi a executorului bancar şi consecinţa păgubitoare pentru reclamant.
În ce priveşte solicitarea reclamantului de a-i fi achitată contravaloarea apartamentului, s-a constatat că acesta a fost vândut prin licitaţie publică, respectându-se prevederile Codului de procedură civilă, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, pe parcursul soluţionării contestaţiei la executare nu s-au constatat încălcări ale dispoziţiilor care reglementează executarea silită, ci doar că apartamentul era bun comun şi nu bun propriu al reclamantului G.G.
Din preţul obţinut în cadrul licitaţiei, s-a achitat datoria către pârâtă, diferenţa putând fi ridicată de reclamant şi fosta soţie, intervenienta T.E.
Nu este fondată nici critica referitoare la contravaloarea bunurilor mobile pretins distruse sau sustrase în timpul evacuării din apartament, nu s-a apreciat ca fondată, întrucât prin încheierea de şedinţă din data de 25 mai 2009, s-a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, motivat de faptul că executarea a fost făcută de executorii judecătoreşti, nu bancari, iar la judecata faţă de executorul bancar, reclamantul a renunţat expres.
Având în vedere motivarea instanţei de fond, dar şi faptul că nu s-a dovedit ce prejudiciu moral a încercat reclamantul, s-a apreciat că în mod corect nu a fost admis nici acest capăt de cerere.
În ce priveşte susţinerea că s-au depus acte în acest sens, s-a constatat că acestea au fost depuse la de 22 ianuarie 2010. Dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 18 ianuarie 2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. „dovezile vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului". În cazul în care, după închiderea dezbaterilor, una din părţi a depus acte asupra cărora cealaltă parte nu a fost pusă în situaţia de a le putea discuta, instanţa nu este îndreptăţită să-şi întemeieze hotărârea pe ele. Procedând altfel şi întemeindu-şi soluţia pe asemenea acte, instanţa încalcă principiul contradictorialităţii, potrivit căruia nicio probă nu-i poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta. Respectarea acestui principiu asigură totodată egalitatea părţilor în faţa instanţei de judecată şi dreptul de apărare.
Analizând şi apelul formulat de intervenienta T.E., s-a constatat că este de asemenea nefondat, întrucât pretenţiile sale pot fi valorificate în cadrul procesului de partaj, până la această dată, neexistând o acţiune de împărţire a bunurilor comune, deşi reclamantul şi intervenienta s-au despărţit prin divorţ încă din anul 1975.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul G.G. şi intervenienta G.G. invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada faptei ilicite a prepusului pârâtei şi a vinovăţiei acestuia în procedura executării silite, a valorii reale a apartamentului, a existenţei şi a valorii bunurilor distruse şi sustrase în timpul evacuării, prejudiciului produs urmare necesităţii închirierii unei alte locuinţe, precum şi a existenţei unui prejudiciu moral.
Recurenţii au expus situaţia de fapt şi au indicat probele administrate, care susţin starea de fapt arătată.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciu, raportul de cauzalitate şi vina prepusului.
Persoana vătămată are posibilitatea de a obţine satisfacţie fie de la comitent (art. 1000 alin. (3) C. civ.), fie de la prepus (art. 998 - 999 C. civ.) fie de la comitent şi prepus, în solidar (art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 998 - 999 C. civ.).
Ceea ce este definitoriu pentru calitatea de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voinţă, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice, o anumită funcţie, o anumită însărcinare.
Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru comitent, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta având obligaţia de a o urma îndrumările şi directivele primite.
Contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, constituie temei de naştere a raportului de prepuşenie.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 7, 12 şi 18 din Statutul corpului executori bancari rezultă că aceştia sunt încadraţi pe bază de contract de muncă, şi sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparţin băncilor, între bancă şi executorul bancar fiind evident un raport de prepuşenie.
Răspunderea civilă a executorului bancar poate fi angajată, în condiţiile legii, pentru cauzarea de prejudiciu prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
În afară de răspunderea civilă şi disciplinară în condiţiile legii, poate fi angajată, după caz şi răspunderea materială, administrativă sau penală a executorului bancar.
Răspunderea civilă a executorului bancar trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 2 potrivit cu care executorul bancar are îndatorirea să-şi execute atribuţiile şi să efectueze orice act necesar îndeplinirii executării silite, cu respectarea strictă a dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi a celorlalte reglementări aplicabile în materie.
Controlul profesional curent al activităţii executorilor bancari şi avizarea legalităţii actelor întocmite de aceştia se asigură de compartimentul juridic al băncii.
Angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului sau - executor bancar - se poate face numai prin analizarea respectării de către executor a actelor de executare întocmite de acesta în procedura executării silite a imobilelor - art. 488 - 561 C. proc. civ.
O eventuală culpă şi a debitorului în procedura executării silite imobiliare nu înlătură culpa creditorului în efectuarea actelor de executare silită cu nerespectarea Codului de procedură civilă.
Se constată că ambele instanţe nu au analizat existenţa sau inexistenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei din perspectiva actelor procesuale încheiate de executor în cadrul executării silite imobiliare, respectiv dacă au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 488 - 561 C. proc. civ. şi s-a mărginit a analiza poziţia procesuală a reclamantului faţă de actele de executare încheiate, reţinând că acesta este în culpă exclusivă pentru că nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege.
Această analiză a instanţei este greşită şi străină de natura juridică a pricinii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. proc. civ., constituind în fapt o necercetare a fondului cauzei, impunându-se a se analiza faptele şi vinovăţia executorului bancar şi nu a reclamantului.
Se impune a analiza activitatea executorului bancar, începând cu primele acte de executare, când a formulat mai multe cereri de încuviinţarea executării silite şi când a avut reprezentarea că imobilul este coproprietate, când a continuat procedura executării deşi prin încheierea din 31 septembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 9696/2006 s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite; dacă actele de executare au fost încheiate cu respectarea termenelor prevăzute de lege etc.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul a se casa ambele hotărâri şi a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul G.G. şi intervenienta G.G. împotriva Deciziei nr. 133A din 03 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi Sentinţa civilă nr. 19 din 01 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Argeş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7307/2011. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 7304/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
