ICCJ. Decizia nr. 7309/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7309/2011
Dosar nr.39086/3/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 39086/3/2007, reclamantul S.K.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, anularea Dispoziţiei nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă, prin care s-au soluţionat notificările înregistrate sub nr. 54/2001 şi nr. 549/2001.
Prin dispoziţia contestată s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 1 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 1477F din 22 septembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant. În motivarea acestei sentinţe tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul de la parterul imobilului, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 10/2001, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298/1996.
Potrivit actelor dosarului, persoana îndreptăţită care a notificat entitatea învestită cu soluţionarea acesteia, a fost S.A., decedat ulterior introducerii notificării, moştenitorul acestuia fiind reclamantul S.K.J., în persoana căruia a fost emisă dispoziţia.
În ceea ce priveşte legalitatea propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului, tribunalul a reţinut că, potrivit adresei de la fila 66 dosar, imobilul situat în sectorul 1 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Deciziei nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a C.P.M., fără plată, de la proprietarii S.A. şi E. Potrivit aceleiaşi adrese, apartamentul situat la parterul imobilului a fost înstrăinat în favoarea chiriaşilor M.R. şi M.M.
Susţinerea reclamantului privind inexistenţa menţiunii "B" cu privire la imobilul a cărui restituire s-a solicitat, a fost înlăturată, cu motivarea că imobilul preluat de stat urmare a părăsirii ţării de către autori, este acela care poartă nr. 42B şi cu privire la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare indicat mai sus.
S-a mai reţinut, în motivarea sentinţei, că preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter purtând numărul 42B şi cu privire la care a fost soluţionată notificarea depusă. Faptul că notificatorul a menţionat imobilul situat în Bucureşti, fără a depune acte în sensul preluării de către stat şi a corpului purtând nr. poştal 40 (nr. purtat şi de lotul A atribuit celorlalţi coindivizori potrivit sentinţei), nu este de natură să afecteze legalitatea dispoziţiei.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal a formulat apel contestatorul S.K.J. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului reclamantul susţine că în mod greşit instanţa s-a referit în motivarea sentinţei la imobilul situat în str. C.T. nr. 42B, deoarece ceea ce s-a solicitat prin notificări a fost imobilul din str. C.T. nr. 40 - 42, acesta fiind imobilul preluat de stat de la autoarea reclamantului prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988. Adresa poştală 42B este o creaţie ilegală a SC H.N. SA, pentru a legitima vânzarea frauduloasă a întregului imobil către chiriaşa M.R.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 703/A din 23 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, Sentinţa civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 a Judecătoriei sectorului 1 a fost casată, deci nu a rămas definitivă şi irevocabilă.
Corpul de clădire atribuit autoarei reclamantului şi preluat ulterior de stat a fost vândut către chiriaş, în baza Legii nr. 112/1995.
Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar în prezenta cauză nu se poate examina valabilitatea contractului, având în vedere că instanţa nu se poate pronunţa decât în limitele învestirii şi în raport de cadrul procesual activ şi pasiv, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în dosarul nr. 521/1979 al judecătoriei sectorului 1 (dosarul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979) - rezultă descrierea corpului C (devenit ulterior corpul B atribuit autoarei reclamantului prin Sentinţa civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982), respectiv 8 încăperi: cameră, vestibul, baie, hol, cameră, cameră, cameră, hol, precum şi magazie, grajd şi pivniţă. Această descriere coincide cu cea a imobilului vândut către chiriaşii M.R. şi M.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298 din 19 noiembrie 1996 conform fişei descriptive de la fila 179 dosar de fond. Împrejurarea că anumite încăperi au primit o altă destinaţie după preluarea imobilului de către stat este irelevantă, în condiţiile în care suprafeţele încăperilor sunt sensibil egale (eventualele diferenţe fiind minime şi încadrându-se în marjele de eroare datorate sistemelor diferite de măsurare).
Sub aspectul obiectului notificării, s-a reţinut că, preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a fost făcută cu privire la apartamentul care poartă în prezent numărul 42B şi cu privire la care au fost soluţionate notificările depuse. Faptul că notificatorul a menţionat în notificări că solicită restituirea imobilul situat în Bucureşti (fosta adresă poştală a întregului imobil partajat prin Sentinţa civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982, format din teren şi două corpuri de clădire) nu justifică critica acestuia în sensul că unitatea notificată şi instanţa de judecată nu i-ar fi soluţionat cererea în raport de imobilul pretins a fi restituit în natură. Atât intimata, cât şi prima instanţă, au procedat corect rezolvând cererea reclamantului în raport de situaţia actuală a imobilului preluat de stat de la autoarea acestuia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul S.K.J. invocând incidenţa art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Numărul poştal 42B pentru imobilul situat în str. C.T. nu a existat niciodată în realitate deci motivarea reţinută în considerentele hotărârii recurate în sensul că există identitate între imobilul nr. 40 - 42 preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi cel vândut în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 42B) nu are suport legal.
- Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt nule întrucât art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că imobilele puteau fi vândute chiriaşilor numai în situaţia existenţei unui contract de închiriere valabil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare poate fi cerută de orice persoană interesată, inclusiv Primăria Municipiului Bucureşti care a înstrăinat fraudulos imobilul.
- Instanţele de judecată aveau obligaţia să verifice legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 precum şi actele care au stat la baza încheierii acestor acte.
- Instanţele aveau competenţa necesară pentru a se pronunţa pe fondul cererii şi să dispună după caz acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea recurentului-reclamant, respectiv atribuirea unui apartament cu valoarea de piaţă a apartamentului preluat de stat, deoarece prin Decizia nr. 2693 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti se propun măsuri reparatorii în echivalent, ca măsură reparatorie alternativă, un alt apartament sau servicii în compensare.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
1. Motivul de recurs ce vizează identitatea imobilului nr. 40 - 42 preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi cel vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Privitor la acest motiv de recurs se susţine că, în mod nelegal au reţinut instanţele fondului existenţa identităţii între imobilul situat la nr. 40 - 42 care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi imobilul înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 situat la nr. 42B şi că această critică se înscrie în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente sau lipseşte motivarea soluţiei.
Motivul de nelegalitate, astfel invocat nu va fi împărtăşit, neexistând contradicţie între cele reţinute sub aspectul identităţii imobilelor.
S-a reţinut constant şi corect că, imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi solicitat a fi restituit este acela care poartă nr. 42B cu privire la care s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1580 din 19 noiembrie 1996.
Argumentele care susţin concluziile reţinute în acest sens au fost dezbătute pe larg invocându-se în acest sens Autorizaţia de partajare nr. 4395 din 30 iulie 1979 şi Sentinţa civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În conformitate cu aceste înscrisuri, depuse la dosar de recurent, imobilul situat în Bucureşti, str. C.T. nr. 40 - 42 sector 1 a fost supus partajului, lotul 2 corp C corespunzător adresei poştale Câmpia Turzii nr. 40 şi lotul nr. 3 corp B corespunzător adresei poştale nr. 42 revenind lui S.E., iar lotul nr. 1 format din corpul A purtând tot numărul 40, celorlalţi coindivizori.
Din cuprinsul autorităţii de partajare se poate desprinde cu uşurinţă că apartamentele sunt situate la parter, imobilul fiind unul fără etaj doar cu subsol pentru corpul C.
Preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter.
Având în vedere înscrisurile sus arătate precum şi menţiunile făcute în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 521/1979 rezultă cu certitudine că există identitate între imobilul ce a aparţinut autoarei recurentului şi imobilul înstrăinat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
2. Motivul de recurs referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Recurentul, din această perspectivă critică hotărârea, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod nelegal instanţele fondului nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298 din 19 noiembrie 1996 pe motiv că, la încheierea acestor înscrisuri nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 cu menţiunea că anularea acestor contracte poate fi cerută de orice persoană interesată.
Conform principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 C. proc. civ., instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată şi prin eventualele cereri reconvenţionale sau de intervenţie.
Cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, este cel făcut de părţi, nefiind permis instanţei ca din oficiu, să se pronunţe, în afara limitelor în care a fost învestită.
În speţă, reclamantul prin demersul judiciar a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti solicită doar anularea Dispoziţie nr. 7693 din 11 aprilie 2007, nicidecum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Cum instanţele de judecată se pronunţă, potrivit principiului disponibilităţii părţii, numai în limitele învestirii, în mod corect au procedat soluţionând cererea numai cu privire la anularea Dispoziţiei nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă, nefiind învestită şi cu soluţionarea unei cereri având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, dar, în cauza pendinte nicio persoană interesată nu a învestit instanţa cu o astfel de cerere.
Drept urmare, instanţele fondului au soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.
3. Legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi verificată de instanţele de judecată numai în situaţia în care reclamantul învestea instanţa cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestor contracte, în condiţiile mai sus arătate, adăugând că, prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
În consecinţă, în raport de cele reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul S.K.J. împotriva Deciziei civile nr. 703A din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7310/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7308/2011. Civil. Anulare act.... → |
|---|
