ICCJ. Decizia nr. 7307/2011. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7307/2011
Dosar nr.4637/117/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 553 din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4637/117/2009 a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat.
S-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.C. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a ofertei de înstrăinare din 15 decembrie 1998 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin Încheierea nr. 43/1998 a BNP D.G.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1176/2003 a Judecătoriei Gherla s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Sentinţa este definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului declarat de reclamant, prin Decizia civilă nr. 187/A/2004 a Curţii de Apel Cluj, respectiv prin Decizia civilă nr. 1870/R/2006 a Curţii de Apel Cluj.
Din considerentele acestor hotărâri judecătoreşti rezultă că prin cererea de chemare în judecată formulată în acel dosar reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43 din 18 decembrie 1998 de BNP D.G.I.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că preţul plătit pentru imobilul care a făcut obiectul contractului este neserios, necorespunzător unui interes apreciabil al vânzătorului de a vinde. Reclamantul a mai învederat că a fost obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare prin diverse mijloace, adică sub ameninţările pârâtei, în sensul că dacă nu va încheia contractul nu va mai putea trăi în oraş, urmând a se apela la ajutorul poliţiei pentru evacuarea sa din imobil.
În ceea ce priveşte preţul stabilit în contract, de 1.400.000.000 RON, instanţa a constatat că acesta a fost la data încheierii contractului un preţ serios, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultând că valoarea imobilului la acea dată era de 1.432.409.933 RON. În cauză nu se poate vorbi nici de o disproporţie vădită între preţul stabilit şi valoarea reală a lucrului vândut şi nici de vreo constrângere de orice gen exercitată asupra vânzătorului, acesta stabilind unilateral valoarea imobilului încă înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare la 1.300.000.000 RON, prin oferta depusă la dosar.
Deşi reclamantul a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului încheiat cu pârâta pe motiv că preţul plătit a fost neserios, invocând în drept dispoziţiile art. 948, art. 966, art. 98, art. 1303, art. 5 C. civ., instanţa a reţinut că în motivarea în fapt a cererii a arătat că fiind constrâns de către pârâtă, sub ameninţările acesteia, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat. Aceste motive au fost invocate fie pentru a arăta că sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, condiţii considerate necesare pentru a constata nulitatea absolută a contractului pe motiv de cauză ilicită, fie pentru a evidenţia existenţa în momentul încheierii contractului a viciului de consimţământ al violenţei. În acest al doilea caz, instanţa a constatat că acest viciu de consimţământ nu a fost dovedit, fiind puţin probabil să poată fi făcută dovada acestuia în condiţiile în care reclamantul şi-a manifestat voinţa de a încheia contractul pentru preţul de 1.300.000.000 RON la data de 25 noiembrie 1998 în mod liber şi din proprie iniţiativă. Totodată, fiind vorba despre un viciu de consimţământ acesta atrage nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută, nulitate care conform art. 3 şi 9 din Decretul nr. 167/1958 poate fi invocată în termenul general de prescripţie de 3 ani care începe să curgă din momentul încetării violenţei.
În prezentul dosar, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a ofertei de înstrăinare din data de 15 decembrie 1998 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43 din 18 decembrie 1998 de BNP D.G.I., invocând lipsa cauzei, în condiţiile în care nu a avut niciodată intenţia de a înstrăina imobilul în litigiu, fiind obligat să încheie contractul datorită ameninţărilor exercitate asupra sa, preţul fiind unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului. De asemenea, a susţinut că aceste ameninţări au fost efectuate în perioada 1996 - 1999, când în România se ducea o campanie mediatică şi politică împotriva rromilor.
Potrivit art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".
Din analiza acestui text legal rezultă că elementele autorităţii de lucru judecat sunt părţile, obiectul şi cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele cereri.
În speţă, referitor la părţi, instanţa a constatat că în ambele cauze calitatea de reclamant a avut-o R.C., iar calitatea de pârât a aparţinut Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât este îndeplinită condiţia identităţii de părţi. Totodată, este lipsită de relevanţă împrejurarea că în prezenta cauză reclamantul a înţeles că cheme în judecată şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e din OG nr. 137/2000, conform cărora „în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării", întrucât nu a formulat pretenţii efective faţă de acest pârât.
Referitor la obiect, ca pretenţie formulată şi drept subiectiv invocat, în doctrina juridică şi în jurisprudenţă s-a statuat că pentru a exista identitate de obiect între două acţiuni este suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele acţiuni şi, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat, numai pe cale incidentală un drept invocat de o parte, soluţia dată de instanţă are putere de lucru judecat într-o nouă acţiune în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept.
Astfel, instanţa a reţinut că există identitate de obiect, întrucât în primul litigiu reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ neserios şi pentru viciul de consimţământ al violenţei. În prezentul litigiu, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, invocând formal lipsa cauzei, însă în considerentele acţiunii a reiterat susţinerile din prima acţiune privind vicierea consimţământului prin violenţă, precum şi faptul că preţul imobilului a fost unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, aspecte care au fost analizate în primul proces. Totodată, referitor la nulitatea absolută a ofertei de înstrăinare din data de 15 decembrie 1998, în primul proces instanţa de judecată a reţinut că viciul de consimţământ nu a fost dovedit, iar reclamantul şi-a manifestat voinţa de a încheia contractul pentru preţul de 1.300.000.000 RON la data de 25 noiembrie 1988 în mod liber şi din proprie iniţiativă, astfel încât cererea a fost deja analizată cu putere de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cauza, aşa cum s-a arătat mai sus, în ambele acţiuni reclamantul şi-a motivat acţiunea pe vicierea consimţământului său la încheierea contractului. Chiar dacă în prezenta cauză s-a invocat şi discriminarea la care a fost supus, acest aspect se referă doar la motivul pentru care ar fi existat violenţa, esenţial fiind faptul că în primul proces s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare consimţământul reclamantului a fost valabil exprimat şi că nu a fost viciat prin violenţă.
Pentru toate motivele expuse mai sus, instanţa a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel încât în baza art. 137 alin. (1) şi art. 166 C. civ. a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea reclamantului.
Prin Decizia nr. 316A din 12 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului reţinând, în esenţă, următoarele:
În speţă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare consimţământul a fost valabil exprimat, prin urmare nu se poate stabili în cadrul prezentului litigiu că un astfel de consimţământ nu a fost valabil exprimat în perioada formării contractului pentru a se putea ocoli indirect puterea de lucru judecat şi a se stabili pe baza unei oferte aşa zis viciate că şi contractul nu s-a format valabil, cât timp deja s-a stabilit că acel contract s-a format valabil.
Principiul autorităţii de lucru judecat împiedică astfel nu numai judecarea din nou a unui proces terminal, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, în scopul administrării eficiente a actului de justiţie pentru a evita contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.
Reclamantul a mai susţinut că în primul litigiu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43 din BNP D.G.I. faţă de două argumente: preţul neserios al vânzării şi violenţa la care a fost supus reclamantul cu prilejul vânzării, respectiv leziunea şi vicierea consimţământului, ambele motive de nulitate relative. Prezentul litigiu se întemeiază în drept pe cazul de nulitate absolută prevăzut de dispoziţiile art. 948 rap. la art. 966 C. civ. Cauza litigiului, privită ca finalitate a demersului în faţa instanţei, este aceeaşi, însă din perspectiva dispoziţiilor art. 1201 C. civ. în soluţionarea excepţiei autorităţii lucrului judecat interesează elementul de nulitate ce nu a fost examinat de instanţă la momentul primei judecăţi, respectiv lipsa scopului urmărit de reclamant la încheierea actului juridic. Ca atare, acest element al cauzei, scopul concret şi subiectiv care a determinat părţile să încheie actul juridic face obiectul examinării impuse de art. 1201.
Curtea a reţinut că în prezentul litigiu reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, invocând doar formal lipsa cauzei, însă în considerentele acţiunii a reiterat susţinerile din prima acţiune privind vicierea consimţământului prin violenţă, precum şi faptul că preţul imobilului a fost unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, aspecte care au fost analizate în primul proces.
Reclamantul a arătat că în petitul acestei acţiuni a solicitat să se constate incidenţa unui caz de discriminare, şi deci de prejudiciere a dreptului de proprietate, respectiv a dreptului său la locuinţă, argument care vizează valabilitatea actului juridic din perspectiva vicierii cauzei acestuia de un motiv care încalcă ordinea publică şi drepturile fundamentale ale omului.
Nici acest motiv nu a fost primit dat fiind că în afară de motivul de nulitate absolută analizat mai sus reclamantul nu a arătat care ar fi motivul vicierii cauzei acestui act pentru un motiv care încalcă ordinea publică şi drepturile fundamentale ale omului.
Reclamantul a mai arătat că în cauză contrazicerea dintre cele două hotărâri, respectiv cea anterior pronunţată şi hotărârea ce urmează a soluţiona litigiul pendinte, nu există, faţă de împrejurarea că elementele supuse examinării instanţei sunt diferite.
Curtea a reţinut că acest motiv de apel nu poate fi primit dat fiind că reclamantul doar formal a invocat lipsa cauzei, însă în considerentele acţiunii a reiterat susţinerile din prima acţiune privind vicierea consimţământului prin violenţă, precum şi faptul că preţul imobilului a fost unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, aspecte care au fost analizate în primul proces.
În ceea ce priveşte identitatea de părţi s-a susţinut că prezenţa pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în consorţiul procesual se datorează primului petit de constatare a cauzei de discriminare şi a încălcării dreptului de proprietate şi la locuinţă al reclamantului, considerând ca relevantă în cauză coparticiparea acestui pârât, fapt ce determină netemeinicia reţinerii autorităţii de lucru judecat în această privinţă.
Curtea a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea că în prezenta cauză reclamantul a înţeles că cheme în judecată şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e) din OG nr. 137/2000, conform cărora „în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: .. acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării", întrucât nu a formulat pretenţii efective faţă de acest pârât.
Susţinerea existenţei unui prim petit de constatare a cauzei de discriminare şi a încălcării dreptului de proprietate şi la locuinţă al reclamantului nu poate fi primită cât timp solicitarea reală este aceea de a constata nulitatea contractului şi a ofertei de înstrăinare iar faţă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a emis nici o pretenţie.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.C., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză există identitate de obiect, cauză şi părţi cu litigiul precedent, ce constituie primul termen al autorităţii de lucru judecat.
A relevat că în prezenta cauză, obiectul litigiului l-a constituit constatarea nulităţii absolute atât a contractului de vânzare-cumpărare cât şi a ofertei de înstrăinare, acte juridice distincte, ce face să atragă lipsa de identitate între pricinile purtate între părţi (în primul litigiu obiectul pricinii constituindu-l constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare). Chiar dacă sunt în strânsă legătură, cele două acte juridice nu se confundă iar constatarea nevalabilităţii ofertei de înstrăinare conduce, potrivit principiului accesorium sequitur principale la lipsirea de efecte juridice a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare.
Or, atâta vreme cât acest petit, în actuala configurare, nu a fost examinat niciodată de instanţa de judecată, nu se poate extrapola argumentaţia avută în vedere de instanţă în motivarea validităţii actului de vânzare-cumpărare la un cu totul act juridic, respectiv la oferta de vânzare.
Cele două instanţe realizează o confuzie între cele două acte juridice, distincte, ca regim juridic şi condiţii de validitate, fiind nelegale constatările instanţei în sensul că prin examinarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit implicit şi consimţământul valabil exprimat în perioada încheierii contractului.
Dacă în prima pricină au fost invocate cauze de nulitate relative - leziunea şi vicierea consimţământului, în cauza de faţă s-a solicitat constatarea nulităţii absolute întemeiat pe dispoziţiile art. 948 C. civ. rap. la art. 966 C. civ., dar şi incidenţa unui caz de discriminare, deci de prejudiciere a dreptului de proprietate, respectiv al dreptului reclamantului la locuinţă, caz de nevalabilitate care încalcă ordinea publică şi drepturile fundamentale ale omului, aspect ce a fost omis a fi analizat.
Între cele două litigii nu există identitate de cauză întrucât elementul de nulitate invocat în cauza de faţă este diferit de cel din cauza precedentă, astfel încât deşi finalitatea celor două pricini este aceeaşi, în analiza autorităţii de lucru judecat interesează deosebirea între motivele/elementele de nulitate invocate în cele două litigii şi care, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt distincte.
Nu există nici identitate de părţi întrucât în prezenta cauză are calitate de parte şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, rezultat din necesitatea analizării nevalabilităţii contractului în raport de existenţa unei cauze de discriminare şi a încălcării dreptului reclamantului la locuinţă, ceea ce face inaplicabilă autoritatea de lucru judecat în raport de primul litigiu în care acest pârât nu a avut calitatea de parte.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor în aceeaşi calitate, iar, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de părţi sau de instanţa din oficiu în orice faza a judecăţii, dispoziţii legale ce consacră caracterul absolut, irefragabil al prezumţiei autorităţii de lucru judecat - ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazis de alta.
În speţă, dacă în ceea ce priveşte obiectul pricinilor purtate între părţi s-ar putea susţine că, într-adevăr, scopul urmărit prin exerciţiul celor două acţiuni în justiţie este acelaşi, restituirea bunului litigios, în ceea ce priveşte cauza şi părţile se constată că între cele două pricini nu există identitatea pretinsă de textul art. 1201 C. civ.
Astfel, în prima cauză purtată între părţi, cauza acţiunii a constituit-o preţul neserios al vânzării şi existenţa unui viciu de consimţământ - violenţa, cauză de nevalabilitate a convenţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 948, 955 şi 966 C. civ., şi sancţionată de lege cu nulitatea relativă, în pricina dedusă judecăţii cererea de chemare în judecată s-a fundamentat pe cauze sancţionate cu nulitatea absolută - cauza ilicită, constând în împrejurarea că la epoca încheierii actului atacat - 1996 - 1999 în România se ducea o campanie mediatică şi politică împotriva romilor şi a manierei în care această comunitate justifică averile pe care le deţinea, actul întocmit fiind determinat nu de intenţia de a înstrăina bunul statului în baza unui acord valabil încheiat, corespunzător voinţei transmiţătorului, ci determinat de presiunile şi ameninţările la care erau supuşi contractanţii de etnie romă. În aceste condiţii susţine reclamantul s-a încheiat actul contestat, în scopul asigurării liniştii familiei sale şi încetării abuzurilor la care au fost supuşi, fiind astfel evident că actul încheiat este lipsit de o cauză legală, licită şi onestă care să reflecte voinţa părţilor.
Prin modalitatea în care a fost lipsit de posesia imobilului proprietatea sa, a arătat reclamantul, i-au fost încălcate grav prevederile constituţionale care garantează protecţia dreptului de proprietate, precum şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A apreciat că aceste manopere juridice nu puteau căpăta concretizare în contra unei persoane care nu ar fi fost de etnie romă, astfel încât a fost victima unei discriminări pe criterii etnice şi de studii, statul român abuzând prin autorităţile sale de faptul că la data încheierii convenţiei nu avea decât patru clase, ca şi de etnia sa.
Maniera în care s-a realizat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului reprezintă, în fapt, o expropriere realizată prin abuzuri, în lipsa unei cauze de utilitate publică şi fără plata unei juste despăgubiri, ceea ce impune constatarea nulităţii actelor juridice încheiate în aceste condiţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Aceste motive sunt cele care, în conformitate cu art. 19 alin. (1) lit. e) din legea nr. 137/2000, justifică calitatea procesuală a Consiliului Naţional pentru Constatarea Discriminării ca autoritate publică autonomă desemnată să acorde asistenţă de specialitate persoanelor care sunt victime ale discriminării, în speţă etnice, în legătură cu exercitarea drepturilor lor fundamentale, dreptul la proprietate şi dreptul la locuinţă, astfel cum sunt definite de art. 1 şi 14 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 966, art. 1294 şi urm. C. civ., art. 1 alin. (2) lit. d) pct. 5 şi alin. (2) lit. e) pct. 3 din Legea nr. 137/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Expunerea motivelor de fapt şi de drept ale cererii deduse judecăţii în cauza de faţă, denotă lipsa de identitate între aceasta şi cauza ce a constituit primul termen al autorităţii de lucru judecat sub aspectul elementelor enunţate şi care impunea verificarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie.
Susţinând că actul juridic contestat, în urma căruia a fost lipsit de bunul proprietatea sa, a fost încheiat în condiţiile evocate în cerere - în contextul unei campanii mediatice împotriva romilor, expuşi, spre deosebire de persoanele ce nu aveau aceeaşi etnie, unei diferenţe de tratament, cu consecinţa lipsirii de bunul proprietatea sa în alte condiţii decât cele stipulate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a pretins verificarea acestor încălcări, cu consecinţe asupra validităţii actului juridic astfel întocmit şi, în final, restituirea bunului preluat de stat în această modalitate.
Chemarea în judecată a pârâtului Consiliului Naţional pentru Constatarea Discriminării nu s-a făcut, cum eronat au reţinut instanţele, pentru obligarea sa la plata vreunei despăgubiri către reclamant ci, aşa cum arată însuşi reclamantul în cererea de chemare în judecată, ca persoană juridică autonomă desemnată să asigure asistenţa de specialitate persoanelor victime ale discriminării (din acest motiv pârâta solicitând să-i fie comunicate toate actele, inclusiv apărările pârâtelor formulate în cauză).
Reclamantul s-a pretins victima unei discriminări faţă de alte persoane care, aflându-se într-o situaţie similară, nu ar fi fost expusă juridic pierderii proprietăţii în condiţiile menţionate, motiv pentru care a invocat art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, potrivit art. 14 din Convenţie, „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici-o deosebire bazată, în special, pe sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Iar potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional".
Legea internă stabileşte prin art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de sex, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea, recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice (art. 1 pct. 2 lit. c) din acest act normativ).
Or, se observă în raport de motivele cererii introductive astfel cum au fost expuse şi încadrate în drept, din care rezultă pretenţia părţii de a se analiza cererea sa sub aspectul încălcărilor invocate, ceea ce presupune o analiză de fond, că aceasta este deosebită de aceea făcută în prima cerere de chemare în judecată, soluţionată irevocabil, ce a vizat încheierea actului juridic contestat în condiţii de viciere a consimţământului şi cu nerespectarea unei condiţii de validitate a convenţiei - preţul serios.
Întrucât, în speţă, o atare verificare nu a fost făcută, şi întrucât deşi finalitatea procedurii este aceeaşi, cauza sa este deosebită, se constată că, în mod greşit, consecinţă a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., instanţele fondului au refuzat să analizeze fondul pretenţiilor deduse în justiţie prin raportare la motivele cererii de sesizare a instanţei.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, constatând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în scopul evocării fondului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta R.C. împotriva Deciziei nr. 316A din 12 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia recurată precum şi Sentinţa civilă nr. 553 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Cluj şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7308/2011. Civil. Anulare act.... | ICCJ. Decizia nr. 7306/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
