ICCJ. Decizia nr. 7312/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7312/2011
Dosar nr.3638/85/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 285/2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr. 3638/85/2009 a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorul P.K.H. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Sibiu.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că la data de 20 februarie 2008 contestatorul a depus prin executor judecătoresc notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 prin care solicită restituirea apartamentului aflat încă în proprietatea Statului Român iar în ceea ce priveşte celelalte apartamente solicită despăgubiri în condiţiile legii. Contestatorul prin notificarea depusă arată că este moştenitorul foştilor proprietari tabulari ai imobilului situat în loc. Sibiu, înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277;
Prin Dispoziţia nr. 2909 din 28 septembrie 2009 emisă de intimat a fost respinsă notificarea depusă de numitul P.K.H. având ca obiect restituirea imobilul situat în loc. Sibiu, înscris în CF 2624 Sibiu, cu nr. top 276, 277. Din conţinutul dispoziţiei, instanţa de judecată reţine că motivul respingerii notificării este tardivitatea formulării acesteia, respectiv cu depăşirea termenului de 14 februarie 2002, termen stabilit de o lege specială iar textul legal cuprins în art. 22, alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001 a fost declarat constituţional.
Referitor la termenul în interiorul căruia contestatorul trebuia să depună notificare pentru valorificarea drepturilor consacrate de legea nr. 10/2001, instanţa de fond constată că termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 din această lege a fost succesiv prelungit prin OG nr. 109/2001, OUG nr. 145/2001 astfel încât termenul pentru depunerea notificărilor a expirat la data de 14 februarie 2002. Prin raportare la data depunerii de către contestator a notificării şi anume 22 februarie 2008, instanţa de judecată constată că acesta a depăşit termenul stabilit de legiuitor, astfel încât respingerea notificării de către intimat este întemeiată şi legală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul solicitând schimbarea acesteia şi admiterea contestaţiei.
În expunerea motivelor de apel se arată că textul legal care instituie termenul de depunere a notificării şi obligativitatea acestuia au caracter discriminatoriu iar instanţa de fond face o analiză formală a acestei împrejurări.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 128/A din 17 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În considerente s-a arătat că de tratament juridic egal se bucură doar persoanele aflate în situaţii juridice identice, un caz de discriminare apărând doar atunci când, pentru persoane aflate în situaţii identice legea ar prevedea drepturi cu consecinţe juridice diferite. Contestatorul se află într-o situaţie identică cu foştii proprietari care au depus notificările în termenul legal astfel că primul motiv referitor la caracterul discriminator al textului legal care instituie termenul de depunere al notificării s-a reţinut a fi nefondat.
Analizarea încălcării principiilor constituţionale de către textele Legii nr. 10/2001 intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale conform art. 11 lit. A. d) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992. În aceste condiţii, nu se poate imputa instanţei de fond faptul că nu a analizat, pe larg, în ce măsură dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 ar afecta substanţa dreptului de proprietate şi în acest mod s-ar nesocoti dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- S-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legii incidente cauzei, având în vedere că textul legal care instituie termenul de depunere a notificării şi obligativitatea acestuia are caracter discriminator. Condiţionarea aplicării legii de un termen de notificare instituie un tratament nelegal între foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv.
- Instanţele de fond nu au verificat dacă diferenţierea de tratament legal poate conduce la o încălcare a principiului constituţional al garantării şi ocrotirii proprietăţii private, afectând astfel substanţa dreptului de proprietate.
- Nerespectarea termenului de depunere a notificării nu ar trebui să constituie, în fapt, o negare a accesului liber la justiţie.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată nefondat recursul, în considerentele celor ce succed:
Prin demersul judiciar s-a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 2909 din 28 septembrie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să emită o nouă dispoziţie prin care să soluţioneze în fond notificarea.
Instanţele fondului au respins contestaţia reţinând că reclamantul, în vederea valorificării drepturilor consacrate de Legea nr. 10/2001, era obligat să depună notificarea în termenul stabilit de art. 22 din această lege.
În recurs criticile vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 precum şi faptul că aceste texte de lege au caracter discriminatoriu, instituind un tratament nelegal între foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, expirând la data de 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Cum reclamantul nu a valorificat termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării este cert că s-a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 21 şi 22 din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine prin motivele de recurs că, textul legal care instituie termenul de depunere a notificării şi obligativitatea acestuia are caracter discriminatoriu şi că acesta instituie un tratament nelegal între foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv fiind astfel neconstituţional.
Pentru a fi în prezenţa unui act de discriminare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: elementul material trebuie să reprezinte o acţiune de deosebire, restricţie sau preferinţă, care are la bază unul sau mai multe criterii de discriminare; scopul actului de discriminare ori efectul acestuia să privească folosinţa sau exerciţiul unor drepturi; existenţa unui termen de comparaţie constând în situaţii analoage sau comparabile, altfel spus nu se poate pretinde că există discriminare decât dacă se dovedeşte că în situaţii comparabile alte persoane au beneficiat de un tratament favorabil.
Contestatorul nu se află într-o situaţie identică cu foştii proprietari care au respectat termenul de depunere a notificării, aşa cum susţine prin motivele de recurs, ci într-o situaţie identică cu foştii proprietari care nu au respectat termenul de un an prevăzut de Legea nr. 10/2001 iar, pentru aceştia din urmă instanţele de judecată au pronunţat soluţii constante, în sensul că s-au respins contestaţiile cu motivarea mai sus arătată.
Nu se poate reţine starea de discriminare în cazul stabilirii printr-un text de lege a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea unui drept.
În speţă, dispoziţiile legii speciale prevăd cert obligativitatea depunerii notificării cu respectarea termenului de un an şi de asemenea obligativitatea parcurgerii procedurii administrative, condiţii ce nu au fost respectate de recurent.
Drept urmare, susţinerile recurentului privind existenţa unui caz de discriminare, în speţa supusă dezbaterii, nu sunt sustenabile.
Analiza încălcării principiilor constituţionale de către textele Legii nr. 10/2001, cum susţine în continuare recurentul, intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale conform art. 11 lit. a) şi d) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
În concluzie, hotărârea ce face obiectul recursului este legală, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în baza art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul P.K.H. împotriva Deciziei civile nr. 128A din 17 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7314/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7311/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
