ICCJ. Decizia nr. 7316/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7316/2011
Dosar nr.3017/112/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4737/F din 25 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. 3017/112/2010 s-a admis în parte contestaţia.
S-a anulat în parte Dispoziţia nr. 310 din 9 martie 2010 emisă de Primarul municipiului Bistriţa, respectiv cu privire la dispoziţia de stabilire a calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor P.M. şi P.I., pentru cota de 3/4 părţi din imobilul teren în cotă de 3/5 părţi înscris în C.F. 1278/II Bistriţa nr. top 5838/9/II, casă compusă din una cameră, bucătărie, cămară de alimente, construcţii (anexe) gospodăreşti şi în consecinţă: s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor P.M. şi P.I. la măsuri reparatorii cu privire la: cota de 3/5 parte din imobilul teren înscris în C.F. 1278/II Bistriţa nr. top 5838/9/II; casă de locuit compusă dintr-o cameră, 1 bucătărie şi 1 cameră de alimente având suprafaţa construită de 60,17 mp şi suprafaţa utilă de 46,93 mp şi împrejmuiri din plasă de sârmă şi stâlpi de beton pe 3 laturi cu o lungime totală de 99,77 mp; anexe gospodăreşti - şură având suprafaţa construită de 92 mp.
S-au menţinut dispoziţiile de la art. II şi art. III din dispoziţia atacată cu modificarea că propunerile de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri să fie efectuate prin raportare la valoarea reactualizată a despăgubirilor potrivit cu raportul de evaluare reactualizat întocmit de ing. exp. C.N.
S-a dispus emiterea de către Primarul municipiului Bistriţa a unei noi dispoziţii, în concordanţă cu cele dispuse prin prezenta hotărâre.
S-a respins ca neîntemeiată cererea contestatorilor de demolare a construcţiilor edificate pe terenul înscris în C.F. 1278/II Bistriţa nr. top 5838/9/II.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că contestatorii au formulat notificare cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea 10/2001 modificată şi completată, notificare pentru restituirea imobilelor înscrise în CF 1278/II Bistriţa nr. top 5838/9/II - constând în teren în suprafaţă de 1.552 mp, apartament nr. II compus din una cameră, bucătărie, cămară de alimente, grajd şi şopron, împrejmuiri.
În speţă notificarea contestatorilor a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 651/2002 emisă anterior Legii nr. 247/2005, deci statuările obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 fiind aplicabile. Dispoziţia modificatoare din Decizia atacată cu privire la măsurile reparatorii nu sunt de natură de a ajunge la concluzia că sub aceste aspect este vorba de o nouă decizie emisă sub imperiul Legii nr. 247/2005.
În privinţa bunurilor cu privire la care se impun a fi acordate măsuri reparatorii, dispoziţia atacată a reţinut corect că ele se cuvin atât pentru bunurile preluate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 631/73 care vizează terenul, anexe gospodăreşti în suprafaţă de 92 mp, cât şi cele demolate, fără titlu, respectiv casa de locuit constând în 1 cameră, 1 cameră de alimente şi împrejmuiri, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 2 lit. i).
S-a reţinut în acest sens că în privinţa casei de locuit şi împrejmuiri s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 23.1 lit. h) şi 23.4 din HG nr. 250/2007, urmându-se în acelaşi timp şi solicitările făcute de Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor privind dovada existenţei şi identificării acestor bunuri.
În mod corect s-a apreciat ca neîntemeiată cererea contestatorilor de a se acorda măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren solicitată de 1.552 mp, întrucât cota de 3/5 părţi pe care au avut-o în proprietate, din suprafaţa de 2.072 mp reprezintă 1.243 mp şi nu 1.552 mp. De altfel şi din actul de expropriere rezultă că suprafaţa de teren expropriată a fost de 1.243 mp în care este inclusă şi suprafaţa de 92 mp aferentă anexelor gospodăreşti (pct. 69 poz. 102 din tabelul anexă nr. 13 al decretului de expropriere).
În raport de cele arătate a fost admisă în parte contestaţia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Primarul Municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei în sensul respingerii în întregime a contestaţiei formulată de către contestatorii P.M. şi P.I.
În motivarea apelului au arătat că sentinţa este eronată, instanţa de fond reţinând în mod greşit atât faptul că prin dispoziţia atacată nu se putea modifica dispoziţia iniţială de soluţionare, cât şi pentru faptul că instanţa dispune totuşi modificarea acelei dispoziţii iniţiale, însă sub un aspect nelegal, acela de a atribui unităţii învestite cu soluţionarea notificării calitatea de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, calitate dată de lege doar Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În primul rând, cele reţinute de instanţa de fond cu privire la faptul că unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu putea emite o dispoziţie de modificare a dispoziţiei iniţiale de soluţionare a notificării formulate, raportat la principiul irevocabilităţii actelor administrative, sunt eronate.
Arată că notificatorii nu sunt îndreptăţiţi la restituire pentru cota de proprietate care a aparţinut numitei T.M., întrucât aceasta era în viaţă la data formulării notificării.
La soluţionarea iniţială a notificării, unitatea deţinătoare a fost indusă în eroare prin depunerea la dosar doar a unui testament al doamnei T.M., prin care aceasta lasă întreaga sa avere moştenire fiicei sale P.I. şi soţului acesteia P.M., fără să fie depus şi un alt act de stare civilă, presupunându-se în mod greşit că aceasta ar fi decedată atât timp cât s-a depus testamentul întocmit.
Or, ulterior, a fost depus la ANRP Certificatul de deces al doamnei T.M., având seria DS şi nr. 163704, potrivit căruia aceasta a decedat doar la data de 09 iulie 2008 şi astfel este cert că notificatorii nu puteau să facă dovada calităţii de moştenitori pentru o persoană aflată în viaţă la data formulării notificării şi inclusiv la data emiterii dispoziţiei de soluţionare.
Prin soluţia dată, instanţa de fond nu a analizat dacă notificatorii erau sau nu îndreptăţiţi la stabilirea calităţii de persoane pentru toată cota din imobilul notificat, menţionat în dispoziţia iniţială de soluţionare, având nr. 651/18.7.2002, motivând doar faptul că dispoziţia emisă în anul 2002 a intrat în circuitul civil şi nu mai poate fi revocată de către emitent.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 336 din 19 noiembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, în soluţionarea notificării reclamanţilor a fost emisă Dispoziţia nr. 651 din 18 iulie 2002 prin care a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent a contestatorilor asupra 3/5 părţi din terenul înscris în CF 1278/II Bistriţa nr. top 5838/9/II şi asupra casei de locuit compusă dintr-o cameră, bucătărie şi cămară de alimente.
Această dispoziţie a fost atacată de contestatori doar sub aspectul nesoluţionării favorabile de acordare în compensare în natură pentru imobilul teren şi casă, contestaţie respinsă, aşa cum s-a arătat prin Sentinţa civilă nr. 565/2002 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, dispoziţiile privind întinderea drepturilor la măsuri reparatorii fiind definitive.
Ulterior a fost emisă în soluţionarea aceleiaşi notificări Dispoziţia nr. 310 din 9 martie 2010 a Primarului municipiului Bistriţa.
Curtea constată că Dispoziţia ulterioară nr. 310 din 9 martie 2010 este nelegală şi nu produce efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziţie în soluţionarea aceleaşi notificări atâta timp cât prima dispoziţie încă îşi produce efectele, dat fiind că aceste efecte se produc până la anularea acestei dispoziţii de către instanţă în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului …". O dispoziţie mai poate înceta să producă efectele în cazul prevăzut de art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, anume când în cazul restituirii în natură persoana îndreptăţită nu a pus în executare Decizia de restituire în natură în termen de 3 ani de la data primirii ei, dar această ipoteză nu este incidentă în cauză.
Ori, cât timp prin Dispoziţia nr. 651 din 18 iulie 2002 a fost soluţionată notificarea părţilor, este evident că este incidentă doar procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, procedură care a şi fost utilizată de către părţi, deoarece chiar dacă acest act este un act administrativ, nu este un act pur administrativ, deoarece nu întotdeauna este emis de o autoritate publică, caz în care nici nu se pune problema caracterului administrativ, iar pe de altă parte, chiar dacă este emis de o autoritate publică, pentru cenzurarea legalităţii acestuia se prevede o procedură specială prin care actul poate fi atacat, anume cea menţionată mai sus, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare deciziei sau dispoziţiei emise în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile regulile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind posibilă revocarea sa în nici o situaţie.
Apoi, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic. În consecinţă, o anulare (revocare), ulterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă.
Prin urmare, o dispoziţie de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură sau o dispoziţie de restituire în natură nu poate fi revocată dat fiind că s-ar putea naşte nenumărate situaţii nelegale în cazul în care se emite o dispoziţie de restituire apoi aceasta este revocată ori se emite o dispoziţie de respingere apoi una de admitere a cererii sau se emit simultan mai multe dispoziţii/decizii în favoarea unor persoane diferite, toată stabilitatea raporturilor civile fiind bulversată. În concluzie, pentru soluţionarea unei notificări se poate emite doar o singură decizie/dispoziţie, oricare ar fi soluţia, de admitere sau respingere.
#########Acolo unde legiuitorul a dorit a prevăzut în mod expres posibilitatea revocării actului emis în procedura de retrocedare, cum este cazul prevăzut de art. 27 alin. (22) din Legea nr. 18/1991, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005.
Se mai reţine că, soluţia care trebuia dată în cauză era aceea de constatare a nulităţii Dispoziţiei nr. 310 din 9 martie 2010, dat fiind că aceasta nu trebuia emisă.
O astfel de soluţie nu putea fi dată deoarece cei care au atacat dispoziţia sunt reclamanţii, ori având în vedere caracterul plângerii întemeiată pe dispoziţiile 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, li s-ar fi creat reclamanţilor o situaţie mai grea în propria lor plângere, şi ar fi fost descurajaţi ca să nu o atace, ceea ce nu poate fi admis, prin urmare instanţa de fond nu putea să judece decât în limitele în care a fost învestită, şi putea doar să menţină dispoziţia sau să le creeze o situaţie mai favorabilă, ori constatarea nulităţii dispoziţiei nu era o situaţie mai favorabilă cât timp reclamanţii au solicitat doar modificarea.
Această chestiune trebuia arătată de instanţă în motivare pentru că în aparenţă motivarea fără a se releva acest aspect este contradictorie.
Instanţa de fond arată de altfel că în aplicarea statuărilor deciziei arătate a fost limitată de principiul disponibilităţii care s-a manifestat în ce-i priveşte pe contestatori în solicitarea expresă de obligare a entităţii notificate la emiterea unei noi decizii.
Pornind de la cele de mai sus singura soluţie ce se poate da în prezentul apel este respingerea acestuia dat fiind că apelant este pârâtul Primarul municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa iar aceştia solicită admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii plângerii or soluţia legală ar fi admiterea apelului, admiterea plângerii şi anularea dispoziţiei, dar apelantul nu doreşte anularea propriei dispoziţii.
Or, din cele de mai sus reiese că plângerea trebuia admisă şi constatată nulitatea noii dispoziţii, or dacă s-ar proceda în acest fel li s-ar crea apelanţilor o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce iarăşi nu poate fi admis.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Recurenţii pârâţi critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii respectiv a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Bistriţa în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de unitate deţinătoare a imobilelor notificate poate fi revocată de emitent raportat la natura sa de act juridic civil care nu a produs până la această dată efecte juridice.
- Notificatorii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea pentru cota de proprietate care a aparţinut numitei T.M., întrucât aceasta era în viaţă la data formulării notificării.
- Modificarea dispoziţiei iniţiale de soluţionare a fost efectuată urmare a faptului că s-a constatat că au fost încălcate prevederile legale ale art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
- Deşi se susţine irevocabilitatea actului emis în anul 2002, aceasta dispune emiterea unei noi dispoziţii prin care să fie modificată dispoziţia iniţială şi să fie stabilită o nouă valoare a despăgubirilor care urmează să fie acordate, soluţia instanţei, menţinută şi în apel, fiind contradictorie sub acest aspect, aceasta încălcându-şi propriile statuării.
- Soluţia instanţei de fond, menţinută şi de instanţa de apel prin care a fost obligată unitatea deţinătoare să modifice dispoziţia şi să stabilească în orice mod la această dată cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate, este nelegal. Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 atribuţia de a stabili cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
- Soluţiile date de instanţă sunt contradictorii.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed:
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererea părţilor.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.
În concepţia legiuitorului nemotivarea constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină Decizia pronunţată, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Motivele contradictorii şi cele străine de natura sau obiectul cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant cu o nemotivare.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele considerente rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.
Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii.
Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta.
În speţă, instanţele, în unele considerente susţin că Dispoziţia ce face obiectul controlului de legalitate nr. 310 din 9 martie 2010 „este nelegală şi nu produce efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziţie în soluţionarea aceleiaşi notificări atâta timp cât prima dispoziţie încă îşi produce efectele". Tot în acest sens susţin instanţele că „potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau după caz dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţă probantă a unui înscris autentic. În consecinţă, o anulare (revocare) ulterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă".
În concret, se susţine prin unele considerente ale deciziei că, Dispoziţia nr. 310 din 9 martie 2010, ce face obiectul contestaţiei este nelegală întrucât notificarea formulată de persoanele îndreptăţite a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 651 din 18 iulie 2002 care a fost confirmată în urma controlului judecătoresc şi că în atare condiţii emiterea unei noi dispoziţii pentru soluţionarea aceleiaşi notificări este nelegală.
Din conţinutul acestor considerente se desprinde clar concluzia că, soluţia instanţei de fond este greşită şi că cert trebuia admisă contestaţia formulată şi anulată Dispoziţia nr. 310 din 9 martie 2010.
Cu toate acestea tot aceeaşi instanţă în următoarele considerente arată că „în mod corect a reţinut instanţa de fond că potrivit practicii CEDO, în materia restituirii proprietăţii, care în mai multe cauze îndreptate împotriva României a statuat că acordarea titlurilor de despăgubire este neconformă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ca urmare a constatării faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri".
Cu alte cuvinte, dimpotrivă din conţinutul acestor considerente rezultă cert că instanţa de apel confirmă soluţia instanţei fondului, contrar celor reţinute în primă parte a considerentelor.
Mai mult, instanţa de apel, constată corect că, motivarea hotărârii apelate este contradictorie, constituind de altfel şi motiv de apel, iar motivarea contradictorie echivalează cu o nemotivare şi cu toate acestea soluţia este de respingere a apelului, deci contrar celor reţinute în considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţă, se constată clar existenţa contradicţiei atât între considerente cât şi între considerente şi dispozitivul hotărârii recurate.
Recurenţii prin motivele de recurs evidenţiază existenţa contrarietăţii în sensul mai sus constatat.
Raportat la cele reţinute este cert că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare se va avea în vedere toate apărările şi criticile formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa, prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 336A din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7318/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7315/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
