ICCJ. Decizia nr. 7315/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7315/2011
Dosar nr.26001/3/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 378 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul P.A.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a obligat pârâtul să emită pârâtul să emită Dispoziţie de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul nr. 40, situat în Bucureşti sector 6, în soluţionarea Notificării nr. 535/2002 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 42665 şi să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea Dispoziţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării şi acordării titlurilor de despăgubire şi a respins, ca inadmisibil, obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a constatat că până la data introducerii prezentei acţiunii, intimata nu a soluţionat Notificarea nr. 535/2002, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 42665, prin care reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii 10/2001, restituirea echivalent a cotei de 1/2 din imobilul sus indicat, dobândit împreună cu soţia sa, în cotă egală de 1/2 fiecare, prin Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 1374 din 20 iulie 1982 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, statul a preluat fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cota indiviză de ½ ce o deţineau din imobilul în litigiu, întregul apartament fiind înstrăinat de către stat către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1195, caz în care restituirea în natură a acestuia nu mai este posibilă.
Prima instanţă a apreciat că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare timp de 8 ani de la înregistrare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, astfel că s-a reţinut incidenţa deciziei în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2007.
S-a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unităţii deţinătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul juridic de stabiliri şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru spaţiile din imobil vândute către terţe persoane, iar aceasta în urma emiterii dispoziţiei are obligaţia înaintării dispoziţia către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlurilor de despăgubiri, preluarea imobilului de către stat fiind una abuzivă, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii, s-a apreciat că acest capăt de cerere este inadmisibil faţă de prevederile art. 5803 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel susţinând că instanţa de fond a analizat greşit probatoriul administrat în cauză şi a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 16 din Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, atunci când a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire prin echivalent şi să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea dispoziţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării şi acordării titlurilor de despăgubire.
S-a arătat că în speţă, reclamantul nu a depus actele solicitate de către Primăria Municipiului Bucureşti. S-a precizat că potrivit reglementărilor în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale.
În ceea ce priveşte însă obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea dispoziţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării şi acordării titlurilor de despăgubire, s-a solicitat a se avea în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (21) din OUG nr. 81/2007 ce modifică Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd că „dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."
În consecinţă, s-a susţinut că instanţa de judecată nu poate obliga instituţia recurentă la înaintarea directă a dispoziţie primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluţie ar priva instituţia Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuţie conferită acestuia şi de Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale.
Prin Decizia civilă nr. 32A din 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de pârâtă, instanţa reţinând că, deşi avea obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelanta nu a emis o decizie motivată, mai bine de 8 ani de la înregistrarea notificării, situaţie în care reclamantul a formulat prezenta acţiune, iar instanţa de judecată, dând eficienţă dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod corect a soluţionat pricina pe fond.
S-a reţinut ca fiind neîntemeiată şi cea de a doua critică adusă hotărârii apelate, întrucât intimatul reclamant a depus actele doveditoare de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii odată cu notificarea şi prin anexat cererii înregistrate la data de 17 februarie 2003, ulterior conformându-se solicitării Prefecturii Municipiului Bucureşti de a mai depune şi alte acte, la data de 4 octombrie 2005 şi 7 mai 2009.
S-a apreciat ca fiind nefondat şi ultimul motiv de apel, întrucât unitatea deţinătoarea avea obligaţia de a înainta dosarul notificării în termen de 60 de zile după soluţionare Comisiei Centrale, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Nu se poate reţine apărarea în sensul că, după emiterea dispoziţiei este necesar avizul de legalitate al Prefecturii, întrucât dispoziţia se emite în baza prezentei hotărâri judecătoreşti, care nu poate fi cenzurată de către prefect.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de judecată a aplicat dispoziţiile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa a încălcat, de asemenea, dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabileşte de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care notificările se vor înainta acestei instituţii, pe bază de proces-verbal, numai dacă sunt însoţite de ordinul prefectului.
Recurenta a mai susţinut că înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată nu reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în speţă, nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege.
Cu privire la modul de soluţionare a notificării, recurenta a arătat că reclamantul avea obligaţia de a face dovada proprietăţii.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de respingere a apelului ca nefondat, ci însăşi hotărârea primei instanţe, prin care s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Oricum, nu se poate reţine apărarea recurentei în sensul că după emiterea dispoziţiei este necesar avizul de legalitate al Prefecturii, întrucât dispoziţia se va emite în baza unei hotărâri judecătoreşti, care nu poate fi cenzurată de către prefect, aspect corect reţinut de instanţa de apel.
În condiţiile în care pârâta a formulat susţineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a răspuns în mod adecvat prin Decizia recurată în cauză, criticile de nelegalitate a acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care instanţa de apel a înţeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre soluţionare, respectiv posibilitatea soluţionării notificării de către instanţa însăşi.
Or, motivele de recurs nu conţin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
În consecinţă, susţinerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în absenţa vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele susţineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate şi urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această instanţă sub aspectul temeiniciei lor.
Trimiterea pe care recurenta o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru evaluarea posibilităţii soluţionării notificării de către instanţa de judecată, urmare a refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul legal şi, de altfel, recurenta nici nu a integrat o asemenea referire într-un raţionament juridic prin care să demonstreze neviabilitatea argumentării instanţei de apel.
Dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamantul este îndreptăţit, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respectat în cauză aceste dispoziţii legale, cât timp au procedat la soluţionarea notificării, recunoscând generic dreptul la despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora.
Pentru determinarea sumelor de bani pe care reclamanţii urmează a le încasa (fie în numerar, fie sub formă de acţiuni la Fondul "Proprietatea", potrivit legii în vigoare în acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea de către unitatea deţinătoare a deciziei cu propunere de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile din cauză ale tribunalului.
Pentru considerente similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturat şi motivul de recurs privind lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privinţa înscrisurilor depuse de către reclamant în susţinerea notificării, constatându-se că instanţa de apel a răspuns acestor susţineri regăsite în motivarea căii ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă vreo referire la considerentele deciziei de apel pe acest aspect.
De altfel, chiar dacă acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de apel, se reţine că, întocmai ca în cadrul apelului, susţinerile pârâtei sunt formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de caracter doveditor.
Deşi din conţinutul acestor susţineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamantul nu ar fi înfăţişat însuşi actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, se constată că la dosar se regăseşte însuşi titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personală, prin care reclamantul şi soţia sa au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Pe temeiul acestui înscris, prima instanţă a apreciat că reclamantul a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără ca recurenta să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare din această perspectivă.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva Deciziei civile nr. 32A din 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7316/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7313/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
