ICCJ. Decizia nr. 7319/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7319/2011
Dosar nr.159/1/2011
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 537 din 8 mai 2003, a respins ca prematur introdusă cererea prin care reclamanta M.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului Ploieşti, Administraţia Financiară a Municipiului Ploieşti, Comisia de Evaluare a despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a se dispune obligarea acestora la plata contravalorii celor patru apartamente situate în Ploieşti precum şi daune materiale şi morale.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 175 din 03 septembrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând că aceasta a notificat pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, dar nu s-a emis o dispoziţie sau decizie, astfel că acţiunea în justiţie este prematur introdusă.
Prin Decizia nr. 4674 din 2 iunie 2005, instanţa supremă a admis recursul declarat de reclamanta M.A., a casat Decizia şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului, motivat de faptul că nu se poate refuza persoanei îndreptăţite accesul liber la justiţie pe motiv că unitatea deţinătoare trebuia mai întâi să emită o decizie sau după caz o dispoziţie motivată.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2006, a dispus suspendarea judecării cauzei în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului 8609/2005 al Tribunalului Prahova, având ca obiect contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 8018/2005 emisă de Primăria Ploieşti, ulterior promovării cererii ce face obiectul litigiului de faţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 483 din 22 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 8609/2005, Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia, a anulat Dispoziţia nr. 8018/2005 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti şi a constatat dreptul contestatoarelor de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Împotriva Sentinţei nr. 483/2007 a formulat apel intimata Primăria Ploieşti prin primar, cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 8604/105/2005.
Între timp, contestatoarele au solicitat şi repunerea pe rol a dosarului nr. 9889/2005 suspendat la data de 27 ianuarie 2006, până la soluţionarea dosarului 8609/2005 al Tribunalului Prahova.
La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2007, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. a dispus conexarea dosarului nr. 8604/100/2005 al Curţii de Apel Ploieşti la dosarul nr. 9889/2005 al aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia nr. 430 din 19 octombrie 2007 Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de Primăria Municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 483 din 22 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot această sentinţă în sensul că a respins excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fond a respins acţiunea precizată, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, chiar dacă nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al defunctului G.A., acesta este prezumat a fi fost proprietarul imobilului naţionalizat prin Decretul 92/1950, fiind indicat în mod corespunzător în anexa la acest decret poziţia nr. 322.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Primăria municipiului Ploieşti.
La data de 23 mai 2008 S.M.E., I.M. şi T.V.I. au formulat cerere de intervenţie în interesul Primăriei municipiului Ploieşti, arătând că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate, ci s-au prevalat de Decretul nr. 92/1950, în ale căror anexe figurează autorul lor, G.Gh.A., şi nu a autorului reclamantelor G.A., zis D.
Prin Decizia nr. 770 pronunţată la 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia nr. 430 din 19 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantele nu şi-au dovedit legitimitatea procesuală activă, susţinerile acestora cu privire la calitatea de proprietare fiind contrazise de intervenientele S.M.E., I.M. şi T.V.I., care au afirmat că ele sunt moştenitoarele autorului G.A., de profesie meşteşugar-croitor, soţul proprietarei G.A.E., cea care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, reclamantele nefăcând dovada acestui drept real.
În rejudecare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize care a relevat că petentele nu au prezentat acte în susţinerea notificării lor; pentru imobilul în litigiu au existat ca moştenitori legali I.M., T.V. şi S.M.E. de pe urma defunctului G.Gh.A., iar în situaţia în care instanţa va admite pentru M.A. acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a aparţinut autorului indicat, aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, solicitat prin înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 244 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a fost admis apelul declarat de Primăria municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 483 pronunţată la 22 martie 2007 de Tribunalul Prahova, a fost schimbată în parte această sentinţă, în sensul că s-a respins în tot contestaţia formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei nr. 8018 din 21 noiembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Ploieşti, s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea acţiunii. Totodată a fost respins apelul conex declarat de contestatoare împotriva Sentinţei civile nr. 537 pronunţată la 8 mai 2003 de Tribunalul Prahova, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia a fost pronunţată în considerarea faptului că, din probatoriile administrate a rezultat că reclamantele nu sunt moştenitoarele autorului ce a deţinut imobilul preluat de stat.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta M.A., în nume propriu şi ca mandatar al surorilor sale, S.E. şi M.N., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi menţinerea Sentinţei civile nr. 483/2007 a Tribunalului Prahova. Se susţine că Decizia atacată a fost semnată doar de 2 judecători, în loc de trei, astfel cum este menţionat în încheierea de amânare a pronunţării pronunţată în 10 noiembrie 2010. Mai arată că instanţa de apel a soluţionat litigiul fără a respecta prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, fiind neglijate probele depuse de reclamante. Decizia atacată este "plină de confuzii", întrucât dispoziţia nr. 7798 emisă de Primarul municipiului Ploieşti nu a fost cuprinsă în motivele de apel formulate de acest pârât împotriva Sentinţei civile nr. 483/2007 a Tribunalului Prahova. Nici una dintre judecătoare nu a încercat "să facă lumină" în dosar, iar pârâţii şi intervenientele au indus în eroare instanţa prin informaţii şi declaraţii false. Decizia 1036/2009 a Tribunalului Prahova nu are nicio legătură cu prezentul litigiu, întrucât se referă la un alt titlu de proprietate.
Mai arată că, în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.
###Prima critică a recursului vizează greşita compunere a completului de judecată. Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege. Potrivit art. 54 Legea nr. 304/2004 (r): „cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător. Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători".
Prin Încheierea din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a amânat pronunţarea asupra apelurilor declarate pentru data de 17 noiembrie 2010, când acelaşi complet, cu aceeaşi compunere, a pronunţat Decizia atacată. Ambele hotărâri sunt semnate de ambii judecători care le-au pronunţat, astfel că nu poate fi primită critica reclamantei relativ la acest aspect.
Reclamanta susţine că instanţa de apel nu a analizat înscrisurile depuse de reclamantă şi nu a stăruit în aflarea adevărului, interpretând greşit dispoziţiile legii speciale de reparaţie. Această afirmaţie este nefondată având în vedere că, pentru a fi persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, trebuie mai întâi să dovedeşti legitimitatea procesuală activă.
Prin Decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa de trimitere să elucideze şi cine este proprietarul imobilului, raportat la anexa decretului de naţionalizare, pentru a stabili fără dubiu dacă G.A. figurează sau nu înscris ca proprietar la data preluării imobilului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Totodată, au fost date indicaţii cu privire la necesitatea depunerii de înscrisuri care să ateste calitatea de succesori cu privire la persoanele ce se pretind moştenitoarele dreptului de proprietate, în raport de stabilirea care au stăpânit imobilul cu acest titlu, la data preluării de către stat.
S-a mai arătat că, în rejudecare, instanţa de trimitere va analiza şi dacă coexistă o dublă despăgubire dată prin hotărârea judecătorească în favoarea contestatorilor, precum şi prin Dispoziţia nr. 7798/2005 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul construcţie imposibil de restituit în natură, către interveniente.
Conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru a se identifica imobilul solicitat şi să se stabilească regimul juridic al acestuia la data preluării de către stat, precum şi la data depunerii notificărilor; să se stabilească, raportat la toate actele şi lucrările dosarului, la actele de proprietate prezentate de părţi, precum şi la actele de preluare a imobilului de către stat, respectiv anexa la Decretul 92/1950, dacă imobilul litigios a aparţinut lui G.A. - autorul reclamantei sau lui G.A. - autorul intervenientelor, dacă a făcut obiectul unor legi speciale de reparaţie şi către cine şi în ce modalitate pot fi acordate măsurile reparatorii prevăzute de legea 10/2001; să se precizeze dacă coexistă o dublă despăgubire cu cea stabilită prin Dispoziţia nr. 7798 din 2 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, prin care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent.
La data de 23 iunie 2010 instanţa a abilitat intervenienta S.M.E. pentru a obţine copie de pe actul de stare civilă privind-o pe aceasta de la Registrul Stării Civile din cadrul Primăriei Municipiului Ploieşti.
Din probatoriile administrate în dosar a rezultat că autorul reclamantelor nu a avut nicio legătură cu imobilul în cauză, ci acesta a aparţinut bunicii intervenientelor - G.E. născută D., situaţie ce reiese din foaia matricolă nr. 218 şi planul cadastral din anul 1934 în care aceasta figurează ca proprietar.
Raportat la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, s-a reţinut că, la nivelul anului 1950 existau în Ploieşti două persoane cu acelaşi nume, respectiv autorii intervenientelor: G.Gh.A. (născut la 08 martie 1875 în Ceptura, meşteşugar-croitor, decedat la data de 13 aprilie 1953) şi G.A.E. (cum rezultă din dovada eliberată de Primăria comunei Ceptura) şi unchiul intimatelor G.A., zis şi D., născut la 12 decembrie 1898, în comuna Drajna de Sus, necăsătorit, horticultor, decedat la 12 mai 1961.
Prin urmare, analizând în mod corect totalitatea probatoriilor administrate, instanţa de apel a constatat că reclamantele nu sunt moştenitoare ale adevăratului proprietar al imobilului ce a făcut obiectul naţionalizării, acestea nefiind persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii.
Mai mult, reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu, fapt ce rezultă şi din expertiza efectuată în cauză de către experta N.M., care a concluzionat că contestatoarea nu a depus nici un act de proprietate sau orice alt document anterior anului naţionalizării prin care să facă dovada că imobilul a aparţinut autorului său G.A., zis şi D., de profesie horticultor.
Referirile instanţei de apel la Dispoziţia nr. 7798/2005 emisă de Primarul municipiului Ploieşti nu sunt străine de prezentul litigiu, cum susţine recurenta, ci au o strânsă legătură cu soluţionarea acestuia întrucât prin aceasta s-au propus măsuri reparatorii pentru interveniente, moştenitoarele adevăratului proprietar al imobilului. Însuşi expertul în lucrarea efectuată a arătat că, prin emiterea unei dispoziţii pentru contestatoare, în condiţiile în care deja a fost emisă dispoziţia de măsuri reparatorii pentru interveniente, s-ar realiza o dublă despăgubire pentru acelaşi imobil.
Alegaţiile recurentei cu privire la cererea de intervenţie, hotărârile judecătoreşti pronunţate în celelalte faze procesuale, despăgubirile acordate prin Dispoziţia nr. 7798/2005 nu pot constitui motiv al analizei instanţei de recurs, având în vedere că, în mod corect instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor procedurale care reglementează excepţia de conexitate prevăzută în art. 164 C. proc. civ. Prin conexare acţiunile sunt şi rămân distincte, doar judecata lor s-a făcut de aceeaşi instanţă, pentru evitarea unor hotărâri contradictorii. Ca atare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie să fie sprijinite cu necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept, fiind suficient un izvor comun juridic sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză.
În ceea ce priveşte obstrucţionarea judecăţii prin înscrisurile şi declaraţiile false depuse de pârâţi şi interveniente, recurenta ar fi avut la îndemână procedura înscrierii în fals sau alte metode pentru a dovedi cele susţinute, însă aceasta nu a uzat de acestea.
În privinţa cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, deşi reclamanta critică obligarea sa la plata acestora, omite dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care a pierdut procesul, cade în pretenţii.
Faţă de cele ce preced Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele M.A., S.E. şi M.N. împotriva Deciziei civile nr. 244 din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7320/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7318/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
