ICCJ. Decizia nr. 7320/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7320/2011
Dosar nr.301/3/2000
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 la data de 20 iunie 2006, reclamantul R.I.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, M.M., M.N., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligaţi pârâţii a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 462 mp şi construcţia situate în Bucureşti.
În motivarea cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 481 C. civ., reclamantul a arătat că imobilul a aparţinut autorului său Radu D. Ion, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1915, 1928 şi 1938, imobil ce a făcut obiectul naţionalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi autorul său era exceptat de la aceasta măsură fiindcă era de profesie mic meseriaş.
Reclamantul a mai susţinut că, decretul de naţionalizare contravenea dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1948, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, că deşi s-a adresat pârâtului Municipiul Bucureşti în vederea restituirii imobilului odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 cererea sa nu a fost soluţionată.
Reclamantul a solicitat a fi comparat titlul său de proprietate cu cel al pârâţilor, urmând a se da preferinţă titlului său, apreciind că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost încheiate în frauda dispoziţiilor art. 948 alin. (2) şi 4 C. civ., 966, 968, 972 şi 1803 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 3457 din 30 aprilie 2007 Judecătoria sector 2 a admis acţiunea, a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul, sentinţă ce a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 1094 din 08 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, care a apreciat acţiunea formulată împotriva pârâtului M.M., ca fiind inadmisibilă.
Atât sentinţa Judecătoriei sector 2 cât şi Decizia de apel pronunţată împotriva acesteia au fost casate prin Decizia civilă nr. 323 din 18 februarie 2009 în care se stabileşte că cele două hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât cauza revenea spre competentă soluţionare în fond Tribunalului.
În paralel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 01 septembrie 2000 reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC A. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se constate că imobilul din Bucureşti, sector 2 a trecut în patrimoniul statului fără titlu în sensul Legii nr. 112/1995 să fie obligaţi pârâţii a-i lăsa în deplină proprietate imobilul.
Cererea de chemare în judecată menţionată anterior a fost precizată la data de 02 mai 2001 în sensul că a fost chemată în judecată pârâta M.I. şi s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost vândut contrar dispoziţiilor art. 12 lit. a) din HG nr. 20/1996 şi HG nr. 11/1997, art. 966 C. civ.
Cele două cauze au fost conexate prin încheierea din data de 22 ianuarie 2010 sub nr. 301/2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 385 F din 19 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi M.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul din Bucureşti a fost dobândit de către R.I. în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 40927/1938, actul de vindere-cumpărare nr. 2043/1928 şi nr. 4076/1915, imobil ce a trecut în patrimoniul statului urmare aplicării Decretului nr. 92/1950 şi că, prin Sentinţa civilă nr. 183 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a stabilit că preluarea în patrimoniul statului a imobilului s-a făcut în mod abuziv întrucât autorul reclamantului era mic meseriaş de profesie şi deci exceptat de la măsura naţionalizării.
Reclamantul s-a adresat pârâtului Municipiul Bucureşti cu cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din notificarea emisă prin intermediul BEJ „Boambeş Raileanu Badea" nr. 2535 din 08 noiembrie 2001.
Sub aspectul cererii de constatare a preluării abuzive a imobilului în patrimoniul statului tribunalul a reţinut că anterior într-un alt dosar s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 183, prin care se rezolvă irevocabil acest aspect.
Comparând cele două titluri de proprietate, tribunalul a constatat că atât titlul autorului reclamantului cât şi titlul pârâtului M.M., sunt constituite în mod valabil, susţinerea reclamantului în sensul că contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost încheiat de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant al vânzătorului neputând fi reţinută, întrucât SC F. SA, administrator al imobilului a acţionat în baza contractului de prestări servicii încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, contract în temeiul căruia îndeplinea formalităţile de vânzare ale imobilelor proprietatea statului în schimbul unui comision de 1% din preţul acestor imobile.
Verificând condiţiile de valabilitate ale acestui contract prin prisma respectării dispoziţiilor art. 948, 966, 968, 972, 1083 C. civ., la care se face referire în cererea precizatoare tribunalul a constatat că reclamantul nu arată în ce mod au fost încălcate aceste dispoziţii şi care sunt motivele de nulitate concrete ale actului contestat astfel că, constatându-se că imobilul era în patrimoniul statului la momentul vânzării, făcea parte din categoria celor avute în vedere de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, pârâtul M.T., fiind titular al contractului de închiriere, criticile reclamantului au fost găsite ca nefondate.
Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului declarat în termen s-au arătat următoarele:
Prima instanţă a pronunţat sentinţa cu încălcarea dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a conexat în mod greşit dosarul suspendat ce avea ca obiect cererea din anul 2000 cu dosarul ce avea ca obiect cererea din anul 2006 aflată într-un al doilea ciclu procesual.
Apelantul arată că deşi obiectul cererilor din dosarele conexate este parţial diferit, instanţa prin hotărârea atacată a respins ca neîntemeiată acţiunea în ansamblul său, fără a preciza soluţia pe cererea principală şi soluţia pe cererea conexă.
Apelantul mai arată că hotărârea primei instanţe nu este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Decizia nr. 584 din 7 octombrie 2010 a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa civilă apelată cu trimiterea cauzei spre judecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, independent de aplicarea dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ. şi art. 245 C. proc. civ., şi la pronunţarea hotărârii, Tribunalul omite a soluţiona distinct cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 4916/2000 (care în urma conexării ar avea caracterul unei cereri principale) şi cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 9598/300/2006 (care în urma conexării ar avea caracterul unei cereri conexe).
Necesitatea pronunţării unor soluţii distincte pe cele două cereri rezultă pe de o parte din faptul că obiectul acestora este parţial diferit, iar pe de altă parte din faptul că instituţia conexării are un regim juridic diferit faţă de instituţia litispendenţei (care ar fi permis soluţionarea cererilor reunite la modul în care a procedat prima instanţă).
Faţă de cele arătate s-a constatat că, prin cererea din data de 01 septembrie 2000, astfel cum a fost modificată la data de 2 mai 2001, reclamantul solicita: constatarea preluării imobilului în cauză fără titlu de către stat, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4526 din 21 iulie 2000 şi obligarea pârâţilor la a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului imobilul în cauză. De asemenea, Curtea constată că prin cererea din data de 20 iunie 2006 reclamantul solicita în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, M.M. şi M.N., (moştenitori ai numiţilor M.T. şi M.I.), obligarea acestora din urmă la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 462 mp situat în Bucureşti şi construcţii formate din două corpuri, primul având destinaţia de locuinţă şi fiind vândut soţilor M. potrivit Legii nr. 112/1995 şi cel de-al doilea având destinaţia de atelier de umplut sifoane, transformat în locuinţă şi fiind ocupat de chiriaşi.
Nici în considerentele hotărârii apelate, nici în dispozitivul acesteia nu sunt analizate, respectiv soluţionate, de o manieră punctuală capetele de cerere din acţiunile ce formează obiectul dosarelor conexate.
În lipsa unei soluţii care să rezolve atât cererea din 2000 cât şi cererea din 2006, s-a constatat că prima instanţă nu a realizat o cercetare completă a fondului cauzei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Soluţia desfiinţării sentinţei apelate cu menţinerea calificării situaţiei celor două construcţii este neavenită, atâta timp cât există identitate între obiectele celor două acţiuni în revendicare.
- Între petitul celor două cererii conexe există o strânsă legătură iar motivarea instanţei este una unitară, prin care a soluţionat toate capetele de cerere cu care a fost învestită, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
- Faptul că instanţa de fond a înţeles să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere, respingându-le ca neîntemeiate, nu echivalează cu nesoluţionarea vreunuia dintre ele şi nici nu reprezintă un impediment în corelarea considerentelor cu dispozitivul şi stabilirea soluţiei date fiecăreia dintre cererile reclamantului.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed.
Instanţa de apel prin soluţia pronunţată a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare pentru necercetarea fondului cauzei, în concret, instanţa fondului a omis să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită.
Recurentul critică hotărârea instanţei de apel ilustrând că, prin soluţia pronunţată s-au încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. susţinând constant că, din considerentele sentinţei apelate rezultă cu prisosinţă legalitatea acesteia sub aspectele procedurale cerute de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. trebuie menţionat că hotărârea are trei părţi: practica, considerente, dispozitiv.
Dispozitivul este considerat partea cea mai importantă a hotărârii pentru că el este pus în executare şi împotriva lui se exercită căile de atac.
Prin dispozitiv trebuie rezolvate toate cererile părţilor, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale.
În speţă, reclamantul a învestit instanţa fondului cu mai multe capete de cerere formulate în dosare distincte.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 164 C. proc. civ., corect s-a dispus conexarea cauzelor.
Conexitatea este o măsură de bună administrare a justiţiei, lăsată la aprecierea instanţelor, pentru a se evita pericolul unei contrarietăţi de hotărâri.
Prin urmare, nu se poate reţine că prin conexare, cererile şi-au pierdut indivizibilitatea.
Din dispozitivul sentinţei apelate rezultă că instanţa a respins cererea ca nefondată.
Or, instanţa fondului a fost învestită cu judecata a mai multor cereri şi potrivit dispozitivului, care este cea mai importantă parte a hotărârii, s-a respins o singură cerere de chemare în judecată, celelalte cereri fiind lăsate nesoluţionate.
Atunci când printr-o acţiune sunt deduse judecăţii mai multe capete de cerere, instanţa are obligaţia de a arăta expres, în dispozitivul hotărârii, soluţia ce a dat-o fiecărei cereri, nefiind permis a se face vorbire despre soluţia dată doar unui capăt de cerere, zicându-se că este suficient a se învedera prin considerentele hotărârii soluţia privitoare la celelalte pretenţii.
Prin dispozitivul hotărârii, instanţa este obligată să rezolve corect toate cererile formulate de părţi şi nu să se pronunţe selectiv doar asupra unora dintre ele.
Cum, în speţă, instanţa fondului nu s-a pronunţat distinct cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită, legal instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Nepronunţarea instanţei pe un capăt de cerere, echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi drept urmare s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. mai sus enunţat.
În concluzie, hotărârea recurată este legală şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul M.M. împotriva Deciziei civile nr. 584A din 07 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7322/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7319/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
