ICCJ. Decizia nr. 7365/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7365/2011
Dosar nr.11027/2/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 36A din 17 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamantele C.E.S. şi C.C., moştenitoare ale apelantei-reclamante C.A., împotriva Sentinţei civile nr. 733 din 30 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat sentinţa atacată, a admis contestaţia şi a anulat Decizia nr. 146 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, obligând pârâta să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 2.342 mp şi construcţia cu destinaţie de moară de cereale situată pe acest teren din comuna Gândeşti nr. 846, judeţul Neamţ, identificate prin raportul de expertiză omologat de instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că între imobilul revendicat de către apelanţi şi cel proprietatea, la data preluării de către stat în 1949, al apelantei iniţiale C.A. şi a autorului acesteia, Ş.M., există identitate. Rezoluţia de pe adresa nr. 17 din 26 martie 1949 şi procesul-verbal încheiat în aplicarea acesteia ar putea reprezenta chiar actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. In aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 a constatat că persoana individualizată în aceste înscrisuri era autorul apelantelor, Ş.M. De aceea, Curtea a înlăturat considerentele sentinţei referitoare la nedovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, dar şi cele referitoare la identitatea dintre acesta şi cel situat în comuna Gâdinţi (fostă Sagna), judeţul Neamţ. De altfel, aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului a fost dezlegat cu caracter obligatoriu de Înalta Curte în considerentele deciziei de casare.
De asemenea, a reţinut că imobilul a fost preluat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, respectiv în anul 1949, aşa cum rezultă din adresa nr. 17 din 26 martie 1949 a întreprinderii Naţionalizate Moara N. Bălcescu şi din procesul-verbal din 20 aprilie 1949 al Primăriei comunei Nicolae Bălcescu. Aceste înscrisuri reprezintă dovada unei preluări de fapt, dar şi prezumţia preluării imobilului în temeiul art. 1 alin. (1) pct. 50 şi alin. (9) din Legea nr. 119/1948.
Curtea a constatat că imobilul în litigiu nu se încadra în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 119/1948, deoarece acesta era o moară ţărănească şi nu o moară sistematică, motiv pentru care preluarea a fost una abuzivă, apelantele fiind persoane îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Notificarea a fost adresată instituţiei intimate, deoarece până în anul 1998 imobilul a aparţinut societăţii comerciale P. SA, fostă I. SA, societate reorganizată în baza Legii nr. 15/1990, având capital majoritar de stat. Aceasta a vândut imobilul, care a intrat în circuitul civil prin înstrăinări succesive, în prezent aflându-se în proprietatea unor persoane fizice, al căror drept de proprietate este intabulat în cartea funciară.
În raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar şi de prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, curtea de apel a reţinut că în prezent AVAS nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii, modalitatea de acordare şi stabilire a acestora fiind în sarcina Comisiei Centrale constituită pentru stabilirea despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând schimbarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei instanţei de fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în temeiul Legii nr. 10/2001 AVAS are numai competenţa de a emite decizie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptăţite, iar acordarea acestor măsuri se face numai de Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor şi de către AVAS, care nu are abilităţi în acest sens. De aceea, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel ca AVAS să emită decizie de restituire în echivalent pentru imobilul în litigiu este nelegală.
În acelaşi timp, pârâta a criticat Decizia instanţei de apel pentru că a fost obligată să emită Decizia în lipsa înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv asupra terenului de 2.342 mp, reclamanţii ignorând prevederile art. 3 lit. a) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi termenul limită de depunere a actelor doveditoare. A susţinut că faptul că la dosarul cauzei intimaţii-reclamanţi depun şi alte înscrisuri, nu suplineşte lipsa acestor acte din dosarul administrativ al notificării. De asemenea, a susţinut că nu s-a dovedit nici faptul că imobilul ce face obiectul notificării este unul şi acelaşi cu imobilul descris în înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Prima critică, referitoare la nelegalitatea obligaţiei instituite de instanţa de apel în sarcina AVAS, se priveşte ca nefondată.
Prin dispozitivul deciziei atacate s-a dispus obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren şi construcţie situat în comuna Gâdeşti, jud. Neamţ. Dispozitivul deciziei poate fi înţeles prin raportarea la considerentele care au stat la baza pronunţării hotărârii.
Or, curtea de apel a reţinut în considerente, textual, că AVAS nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar competenţa de a emite decizie cu propunerea acordării măsurilor reparatorii. De asemenea, a reţinut că modalitatea de acordare şi stabilire a acestora este în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Aşadar, Înalta Curte reţine că Decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Nici critica referitoare la lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate al autorilor intimatelor-reclamante, respectiv nedepunerea acestora la dosarul administrativ, nu poate fi primită.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte dovezi necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Expresia „soluţionarea notificării" trebuie înţeleasă în sensul că ea vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară -înaintea instanţei de judecată, până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. Singura sancţiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
A considera altfel, ar însemna a duce atingere principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
Cât priveşte dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor la data preluării abuzive a imobilului, Înalta Curte constată că aceasta a fost făcută pe deplin.
Astfel, în considerentele deciziei de casare nr. 2839 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte s-a reţinut că din conţinutul procesului-verbal din 20 aprilie 1949 încheiat de Primarul comunei Nicolae Bălcescu rezultă că moara din această comună era proprietatea autorului Ş.M. şi a fost naţionalizată în baza hotărârii Comisiunii judeţene de expropriere luată în şedinţa din 7 aprilie 1949 şi transmisă prin executare prin adresa 17/1949.
Aceste dovezi au fost întregite cu menţiunile din actul de vânzare-cumpărare depus la fila 11 dosar fond, cu autorizaţia nr. 212/1942 prin care Ş.M. este autorizat să deschidă şi să pună în funcţiune moara în comuna Carol I, judeţul Roman, cum şi cu autorizaţia nr. 16/1946, acte ce dovedesc deţinerea bunului cu titlu de proprietate ulterior anului 1940 şi până în anul 1948.
Nici critica referitoare la lipsa dovezilor privind identitatea dintre imobilul notificat şi cel la care fac referire actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate nu poate fi primită.
Instanţa de apel a administrat toate probele impuse de Decizia de casare mai sus amintită, referitoare la identificarea imobilului, precum şi la clarificarea denumirilor succesive primite de comuna Carol I, judeţul Roman şi apartenenţa administrativ-teritorială a acesteia până la data notificării (relaţiile comunicate de Primăria comunei Sagna, planurile cadastrale comunicate de Biroul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Roman, expertiza topografică întocmită de expert A.F.), împrejurare care exclude orice dubiu cu privire la identitatea şi situarea bunului notificat.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 36A din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7366/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7364/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
