ICCJ. Decizia nr. 7405/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7405/2011
Dosar nr.5087/111/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 20 octombrie 2008, astfel cum a fost precizată, reclamanţii B.D.V., B.D., H.I.A., HG, S.M.E. şi S.F. au chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul local al municipiului Oradea, solicitând instanţei obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, constatate nule prin Sentinţa civilă nr. 2784/2003 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 222/C din data de 05 iulie 2010, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 2784/2003 pronunţată de Judecătoria Oradea, a fost admisă acţiunea formulată împotriva reclamanţilor din prezentul dosar, constatându-se nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia cu fostul R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor, anulându-se şi încheierile de CF cu privire la imobilele cumpărate, iar sentinţa civilă a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
Instanţa a reţinut faptul că, contractele de vânzare - cumpărare ale chiriaşilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate în dispreţul legii în vigoare, la data înstrăinării.
În raport de dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instanţa a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la restituirea preţului achitat şi actualizat, şi nu la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, deoarece aceştia, chiar dacă au suferit un prejudiciu moral afectiv în urma desfiinţării contractelor, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Oradea, contractele de vânzare - cumpărare au fost încheiate în dispreţul legii, la acea dată.
Astfel, restituirea preţului achitat şi actualizat corespunde criteriilor de proporţionalitate ale unui just echilibru şi sunt menţinute criteriile interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului, deoarece echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate este în mod rezonabil şi proporţional în raport cu valoarea preţului achitat, aşa cum a fost determinată la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.
Pornind de la ideea reţinută mai sus, în sensul păstrării echilibrului, instanţa a reţinut că reclamanţii nu suportă o încărcătură specială şi exorbitantă, cu toate că dispuneau de un "bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O, până în momentul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare prin sentinţa civilă sus-menţionată, rămasă irevocabilă, moment de la care ei au fost privaţi de proprietatea asupra apartamentelor din litigiu, deoarece contractele lor au fost încheiate în dispreţul legii la acea dată.
În speţă, dat fiind modul în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, respectiv cu eludarea Legii nr. 112/1995, rambursarea preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, acoperă prejudiciul încercat de reclamanţi, prin privarea lor de proprietate, motiv pentru care aceştia nu sunt îndreptăţiţi nici la contraechivalentul prejudiciului moral suferit, fiind în culpă.
Cum, în speţă, reclamanţii au solicitat doar restituirea preţului de piaţă al imobilelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare, şi nu preţul plătit actualizat la care sunt îndreptăţiţi, instanţa a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 109 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piaţă a apartamentelor cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr. ..., cu nr. top. ..., astfel:
- pentru apartamentul nr. 1, suma de 260.000 RON - în favoarea familiei B.;
- pentru apartamentul nr. 2, suma de 137.000 RON - în favoarea familiei H.;
- pentru apartamentul nr. 3, suma de 132.000 RON - în favoarea familiei S..
S-a admis excepţia invocată de intimatul Consiliul local al municipiului Oradea, prin Administraţia Imobiliară Oradea, şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acesta pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A fost obligată partea intimată să plătească părţii apelante suma de 6.190 RON cheltuieli de judecată, în fond şi apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut că sunt fondate criticile formulate de reclamanţii apelanţi, pentru următoarele considerente:
Aceştia au cumpărat imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, îndeplinind toate condiţiile cerute de actul normativ.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 2784/2003 a Judecătoriei Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţi cu fostul RAGCL Oradea, respectiv SCCTI Bihor, anulându-se şi încheierile de CF cu privire la imobilele cumpărate, sentinţă ce a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea.
Instanţa a reţinut cu acea ocazie, faptul că, contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece, potrivit acestei legi, puteau fi înstrăinate chiriaşilor imobile aflate în proprietatea statului, ce fuseseră preluate de la persoane fizice şi aveau destinaţia de locuinţă, or, imobilul în speţă nu se încadrează în condiţiile acestei legi, câtă vreme, din cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia naţionalizării, rezultă că preluarea a avut ca obiect depozit de produse petroliere.
La data când a fost cumpărat imobilul, vânzătorul Statul Român a apreciat că acesta poate face obiect al vânzării în baza Legii nr. 112/1995, în aceste condiţii, chiar dacă chiriaşii au fost lipsiţi de diligenţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, această lipsă neputând fi echivalată cu reaua-credinţă, cât timp vânzătorul - reprezentantul Statului Român - le-a confirmat, prin însăşi încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, că imobilul este apt pentru vânzare, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aşadar, reaua-credinţă aparţine Statului, prin instituţiile care au încheiat vânzarea, iar culpa acestuia fiind majoră, exclude total culpa cumpărătorilor chiriaşi. Aceste instituţii ale statului au fost parte în procesele prin care titlul Statului a fost rectificat în cartea funciară şi reînscris titlul în favoarea fostului proprietar, şi, în acelaşi timp, şi-au dat acordul pentru vânzarea unui bun în favoarea chiriaşilor care-l ocupau. Instituţiile aveau competenţa de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare vânzării în conformitate cu Legea nr. 112/1995.
Aşa fiind, instanţa a apreciat că sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, dispoziţii potrivit cărora reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
De altfel, cererea reclamanţilor este justificată şi potrivit dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, speţa de faţă fiind similară cu cea care s-a finalizat prin condamnarea României în cauza Raicu.
De menţionat că numai valoarea de circulaţie se constituie într-o despăgubire reală şi efectivă, corespunzătoare prejudiciului suferit de reclamanţi din culpa exclusivă a Statului Român, care a creat aparenţa unei înstrăinări valabile, iar reclamanţii, ulterior, au fost evinşi.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Consiliul local Oradea, prin Administraţia Imobiliară Oradea, Curtea a considerat că este întemeiată câtă vreme, pentru a avea calitate procesuală pasivă, trebuie să existe identitate între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, or, în prezenta cauză, această instituţie nu a fost parte la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român cu chiriaşii reclamanţi (în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanţii din prezenta cauză, Statul Român a fost reprezentat de fostul R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor) şi nu a încasat preţul din vânzarea imobilului, neavând calitate procesuală pasivă, conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Fiind în culpă procesuală, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat partea intimată să plătească părţii apelante suma de 6.190 RON cheltuieli de judecată, în fond şi apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia este nelegală faţă de prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, conform cărora "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".
De asemenea, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Or, în prezenta cauză, acest articol de lege nu este aplicabil, deoarece, conform Sentinţei civile nr. 2784 din 22 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, s-a constatat că "contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate în dispreţul legii în vigoare la data înstrăinării".
În atare situaţie, în prezenta cauză, nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, Legea nr. 112/1995 nefiind respectată.
Despăgubirile ce se pot acorda reclamanţilor sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001, adică restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a apartamentelor ar însemna încălcarea principiilor stabilite de C. civ. cu privire la principiul îmbogăţirii fără just temei.
2. Referitor la sumele stabilite de expertiza tehnică judiciară întocmită de expert Z.T., instanţa a greşit obligând statul român la plata sumei totale de 529.000 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentelor în litigiu.
În absenţa unei prevederi legale exprese (favorabile reclamaţilor), este inadmisibilă plata unor despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentelor, în condiţiile în care vânzarea imobilelor din fondul locativ de stat (atât la data cumpărării apartamentelor care fac obiectul litigiului, cât şi în prezent) este guvernată de dispoziţii speciale în ceea ce priveşte stabilirea preţului de vânzare - inferior valorilor de piaţă ale apartamentelor proprietate privată, iar prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt foarte clare.
3. În ceea ce priveşte practica CEDO menţionată în Decizia atacată, aceasta nu poate fi asimilată legislaţiei în vigoare. Dacă CEDO a condamnat Statul Român în anumite cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare ca o practică a instanţelor de judecată din România şi nicidecum nu poate fi asimilat legislaţiei în vigoare. Este cunoscut faptul că doar după epuizarea căilor de atac prevăzute de legislaţia internă, partea care se consideră lezată de neaplicarea corectă a prevederilor Protocolului şi Convenţiei Europene se poate adresa CEDO. De asemenea, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, legiuitorul a încercat tocmai să asigure o reparaţie echitabilă a prejudiciului suportat de persoanele care au suferit în urma preluării abuzive a imobilelor.
Statul Român nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, iar practica existentă la nivelul instanţelor judeţului Bihor, de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri băneşti, reprezintă o gravă încălcare a legii. În sprijinul acestor afirmaţii este practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care constată, în mod frecvent, lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
4. Solicită respingerea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că nu s-a opus, în principiu, la primul capăt de cerere, în ce priveşte restituirea preţului achitat pentru cumpărarea imobilului (întâmpinarea depusă la dosarul de fond în data de 11 mai 2009), mai puţin comisionul de 1 % achitat, de către reclamanţi, la SC C.T.I. B. SA, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Nefiind în culpă procesuală, este nefondată obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a Sentinţei civile nr. 222/C/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor.
Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Curtea de Apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie, considerând că intimaţii reclamanţi au dreptul la valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu.
Astfel, potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Prin urmare, textul de lege prevede, ca cerinţă necesară pentru obţinerea preţului de piaţă al imobilelor, de către cumpărătorii chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 2784 din 22 aprilie 2003 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţii din prezentul litigiu, reţinându-se că actele juridice au fost perfectate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în ceea ce priveşte obiectul contractelor, deoarece imobilul din care fac parte apartamentele vândute nu avea destinaţia de locuinţă la data preluării, trecând în proprietatea statului cu destinaţia de depozit petrolier. Prin urmare, imobilul în discuţie nu putea face obiect al Legii nr. 112/1995.
S-a mai constatat că reclamanţii din prezentul dosar nu pot invoca, în beneficiul lor, buna-credinţă, dimpotrivă, ei trebuie consideraţi de rea-credinţă la încheierea contractelor, deoarece nu au depus minime diligenţe pentru a afla regimul juridic al imobilului, din cuprinsul cărţii funciare şi procesului-verbal de naţionalizare rezultând destinaţia bunului la data preluării.
Reţinându-se, cu putere de lucru judecat, că actele juridice respective au fost încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, nu sunt întrunite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanţii să beneficieze de preţul de piaţă al imobilului.
Hotărârile judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanţi pentru imobilul în litigiu se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., astfel încât, Curtea de Apel nu mai putea repune în discuţie o pretinsă bună-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractelor, cum în mod greşit a procedat, în acest fel, aducând atingere puterii de lucru judecat a hotărârilor respective.
Indiferent de pretinsa imprecizie terminologică folosită, de legiuitor, în cuprinsul art. 501 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu "desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995", invocată prin întâmpinare, în speţă, nu se pune problema realizării unui examen de interpretare gramaticală a dispoziţiei legale enunţate, deoarece, în cazul reclamanţilor, în litigiul anterior, s-a constatat, în mod irevocabil, tocmai încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea actelor juridice.
Prin urmare, nu se poate pune problema vreunei neconcordanţe între soluţia de desfiinţare a contractelor şi respectarea dispoziţiilor acestei legi, pentru a se putea aprecia dacă, într-un asemenea caz, cumpărătorii chiriaşi ale căror contracte au fost desfiinţate au sau nu dreptul la preţul de piaţă al imobilului.
Nefiind îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanţii să aibă dreptul la preţul de piaţă al imobilului, devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cumpărătorii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului plătit de aceştia, reactualizat.
Este ipoteza în care se află intimaţii reclamanţi, ale căror acte juridice de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâre irevocabilă, reţinându-se încălcarea actului normativ sus-menţionat, la încheierea lor.
Prin urmare, aceste părţi au dreptul la restituirea preţului reactualizat cu indicele de inflaţie de la data plăţii, în condiţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a susţinut, în mod corect, şi recurentul, sume de bani la care acesta din urmă va fi obligat prin prezenta hotărâre.
Instanţa de recurs va proceda la obligarea pârâtului la plata preţului plătit de reclamanţi pentru apartamentele în litigiu, reactualizat, neputând considera că părţile nu au formulat o asemenea solicitare şi, prin urmare, nu li s-ar cuveni sumele achitate cu acest titlu, cum, în mod greşit, a considerat prima instanţă.
Reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani al cărei cuantum este superior preţului achitat de ei, la data contractării bunurilor, astfel încât, dispoziţia prin care recurentul va plăti preţul reactualizat înseamnă o admitere în parte a acţiunii, în niciun caz, o depăşire a limitelor cererii de chemare în judecată, cum a susţinut prima instanţă.
2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se reiau, în principiu, criticile prin care s-a susţinut aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, care au fost deja analizate cu referire la primul motiv de recurs, astfel încât argumentele prezentei instanţe nu vor fi reluate.
3. În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, susţinerile recurentului în sensul că, prin obligarea sa la plata preţului actualizat către reclamanţi, nu se încalcă dispoziţia enunţată, sunt corecte.
Nu se pune problema că, în litigiul de faţă, nu s-au epuizat căile de atac prevăzute de legislaţia internă, pentru a se putea recurge la examinarea pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene create în legătură cu aceasta, cum a susţinut recurentul, deoarece judecătorul naţional este primul chemat să respecte şi să aplice documentul european şi practica relevantă în materie.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Pe de altă parte, pentru a putea reclama protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, reclamanţii ar trebui să fie titularii "unui bun", în sensul dispoziţiei enunţate, care, în ceea ce priveşte pretenţiile lor, ar consta în dreptul de creanţă referitor la preţul de piaţă al imobilului sau, cel puţin, în speranţa legitimă, că, potrivit legislaţiei naţionale unită cu o jurisprudenţă constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă preţului de piaţă.
Reclamanţii nu au un asemenea drept de creanţă, potrivit legislaţiei naţionale, şi nu au nicio speranţă legitimă că ar putea obţine o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudenţă constantă care, pornind de la ideea de reparaţie integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriaşi, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de desfiinţare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piaţă a imobilului.
În cazul reclamanţilor, nu se poate considera că s-ar fi procedat la o reparaţie inechitabilă prin obligarea pârâtului la restituirea preţului reactualizat.
Astfel, Legea nr. 112/1995 este o legislaţie de protecţie a chiriaşilor cu vocaţie la cumpărarea imobilelor care cad sub incidenţa acestei legi, ei plătind, în condiţiile acestei legi, un preţ inferior preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate.
În cazul desfiinţării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze preţul plătit reactualizat, iar nu preţul de piaţă al bunului.
Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obţinerea preţului de piaţă, este o dispoziţie de favoare pentru chiriaşii cumpărători, caz în care aceştia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condiţiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuţie, impunerea acestor condiţii intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea şi aplicarea unei legislaţii reparatorii.
Cum, în speţă, pentru argumentele deja arătate, reclamanţii nu îndeplinesc aceste condiţii, ei nu pot invoca protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, deoarece nu au "un bun" în sensul acestei dispoziţii.
Ca urmare, cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desfiinţat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a preţului plătit, reactualizat, este în deplină concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cauza Raicu contra României, avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei, nu este similară cu litigiul de faţă, pentru a se putea aplica, în prezenta speţă, considerentele Curţii Europene din acel proces.
Astfel, în acel litigiu, s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca urmare a anulării, prin intermediul exercitării unui recurs în anulare, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care se confirmase dreptul de proprietate al reclamantei A.R. asupra apartamentului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, jurisdicţiile interne considerând-o de bună-credinţă la perfectarea actului juridic.
În cauza de faţă, nu se poate pune problema desfiinţării unei hotărâri irevocabile favorabile reclamanţilor, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, aflată la îndemâna procurorului general, şi nici a bunei-credinţe a acestor părţi la încheierea actelor juridice de cumpărare, dimpotrivă, instanţele reţinând, în mod irevocabil, reaua lor credinţă la acest moment.
În concluzie, nici din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reţine dreptul reclamanţilor la valoarea de piaţă a apartamentelor în litigiu.
Referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se constată, în mod frecvent, lipsa calităţii procesuale pasive a Statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, această susţinere este neîntemeiată, deoarece nu în litigii ca cel de faţă există o asemenea jurisprudenţă, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferind, în mod neechivoc, legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, atât în cazul pretenţiilor cumpărătorilor chiriaşi de restituire a preţului de piaţă al imobilului, cât şi în cazul pretenţiilor vizând restituirea preţului reactualizat.
4. Cât priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în fazele procesuale anterioare, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în recurs, acesta va fi obligat la plata sumelor de bani aferente limitelor în care reclamanţii au câştigat procesul şi în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Ca urmare, pârâtul va fi obligat la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond apel, reprezentând 1.000 RON onorariu de avocat, în dosarul de apel şi 3.000 RON onorariu de avocat în dosarul primei instanţe; suma de 2.190 RON, reprezentând onorariu de expert, va fi înlăturată de la plată, deoarece expertiza a fost dispusă în vederea stabilirii valorii de piaţă a imobilului în litigiu, sumă de bani care nu va fi obţinută de reclamanţi în urma admiterii recursului de faţă.
Referitor la eliminarea totală a obligaţiei recurentului, de plată a cheltuielilor de judecată către părţile adverse, raportat la inexistenţa culpei procesuale şi la pretinsa recunoaştere parţială a pretenţiilor reclamanţilor, susţinerile sunt neîntemeiate.
Conform art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Una dintre cerinţele înlăturării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată vizează, deci, ca recunoaşterea să aibă loc la prima zi de înfăţişare.
Dispoziţiile textului de lege citat nu îşi găsesc aplicare atunci când pârâtul, la un termen ulterior celui ce a constituit prima zi de înfăţişare, declară că este de acord cu admiterea acţiunii.
În speţă, prima zi de înfăţişare a avut loc la termenul din 26 ianuarie 2009, când cauza a fost amânată pentru a se depune înscrisuri la dosar, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi hotărârile judecătoreşti prin care aceste acte juridice au fost desfiinţate, în consecinţă, pentru a se administra probe.
Or, administrarea probelor presupune depăşirea momentului procesual al primei zile de înfăţişare, astfel cum este reglementat de art. 134 C. proc. civ., în sensul că părţile legal citate pot pune concluzii.
Cum întâmpinarea prin care recurentul pârât a recunoscut că datorează reclamanţilor preţul reactualizat al imobilului a fost depusă la 11 mai 2009, după prima zi de înfăţişare, recunoaşterea pârâtului în sensul arătat nu atrage incidenţa art. 275 C. proc. civ., în sensul înlăturării obligaţiei sale de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
De asemenea, pentru a nu fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul trebuie să recunoască integral pretenţiile reclamanţilor, ceea ce nu este cazul, acesta susţinând, chiar în raport de preţul reactualizat, că nu datorează suma aferentă comisionului de 1%, încasat de societatea care administra apartamentele vândute.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, considerând că reclamanţii au dreptul la preţul de piaţă al imobilului în litigiu, în raport de hotărârile judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia, cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi în condiţii de rea-credinţă.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite, în parte, acţiunea reclamanţilor şi îl va obliga pe pârât la plata preţului plătit de reclamanţi, reactualizat în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii, pentru apartamentele cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr. ..., nr. top...., potrivit celor menţionate în dispozitiv pentru fiecare apartament în parte.
Îl va obliga pe pârât la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond şi apel.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea şi respingerea acţiunii faţă de această parte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, împotriva Deciziei nr. 109/2010-A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică, în parte, Decizia atacată, în sensul că admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B.D.V., B.D., H.I.A., HG, S.M.E. şi S.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
Obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând preţul plătit de reclamanţi, reactualizat în funcţie de rata inflaţiei, la data plăţii, pentru apartamentele cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr. ..., nr. top...., astfel:
- pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, în favoarea familiei B., respectiv 16.385.610 ROL, preţ reactualizat în funcţie de rata inflaţiei, la data plăţii;
- pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, în favoarea familiei H., respectiv 7.575.697 ROL, preţ reactualizat în funcţie de rata inflaţiei, la data plăţii;
- pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 septembrie 1996, în favoarea familiei S., respectiv 6.232.110 ROL, preţ reactualizat în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii.
Obligă pe pârât la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond şi apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea şi respingerea acţiunii faţă de această parte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7410/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7404/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
