ICCJ. Decizia nr. 7413/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7413/2011
Dosar nr.1289/115/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 762 din 3 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta S.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de aceasta, ca urmare a deportării în fosta URSS, aplicată în perioada ianuarie 1945 - 18 decembrie 1949, precum şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 200.000 euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta S.E. a fost deportată în URSS, în ianuarie 1945 până în decembrie 1949, pe motive etnice.
Aceasta şi-a întemeiat acţiunea care face obiectul prezentei cauze pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
După cum rezultă din chiar titlul legii, aceasta vizează perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Constatând că legea invocată are scopul de a repara prejudiciile morale şi materiale produse de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945 persoanelor condamnate din motive politice sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, rezultă, pe cale de consecinţă, că această lege nu se aplică şi persoanelor supuse unor măsuri administrative pe consideraţii de apartenenţă la o anumită etnie, anterior datei de 6 martie 1945.
Prin urmare, este necesar ca măsura administrativă să fi fost dispusă după 6 martie 1945, fapt ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (3) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 380/A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta S.E. împotriva sus-menţionatei sentinţe, cu următoarea motivare:
Chiar dacă reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată, la acea dată, un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război, prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la momentul respectiv Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România, la Moscova, pe 12 septembrie 1944, stipula, în art. 3, că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român, indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic."
În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că "Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite" şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
În consecinţă, a fost lansată somaţia din 6 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor R.M. I şi ale Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat, de către legiuitor, şi în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.E., criticând-o pentru următoarele motive:
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cale prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar art. 1 alin. (3) face trimitere directă la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
OUG nr. 214/1999, la art. 3, descrie măsurile administrative abuzive, prin analogie cu infracţiunile săvârşite din motive politice, de la art. 2 alin. (1), astfel: "Prin măsuri administrative abuzive se înţelege orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
Prin urmare, măsura administrativă descrisă la art. 3 lit. e), "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice", constituie de drept, ex lege OUG nr. 214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimiterea directă la aceste texte de lege, operată de Legea nr. 221/2009, această măsura administrativă abuzivă devine şi măsura administrativă cu caracter politic, în înţelesul Legii nr. 221/2009, cu toate că a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, dată pe care de fapt ambele acte normative o menţionează în titlu ca început al perioadei de aplicare a acestora.
Foarte important de subliniat este starea de drept potrivit căreia, în felul în care este redactată, Legea nr. 221/2009 are prevederi diferit stabilite cu privire la aplicarea în timp a condamnărilor, respectiv a măsurilor administrative.
Astfel, în ceea ce priveşte condamnările, atât la art. 1 alin. (1), unde sunt definite condamnările cu caracter politic, cât şi la art. 4 alin. (1), unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, se menţionează strict perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cu privire la măsurile administrative, nici la art. 3, unde sunt definite măsurile administrative cu caracter politic, nici la art. 4 alin. (2), unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, nu este menţionată o perioadă anume de timp.
Este tocmai ceea ce a avut în intenţie legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi aplicabil şi deportărilor la muncă pentru reconstrucţia URSS.
Măsura deportării recurentei la munca de reconstrucţie în fosta URSS a reprezentat o măsură administrativă dispusă de autorităţile române suverane, pusă în aplicare de autorităţile române şi asumată explicit de Statul Român, care, prin adeverinţa nr. 077685 din 17 iunie 1960, eliberată de Ministerul Afacerilor Interne, confirmă participarea acesteia la munca de reconstrucţie în URSS, în perioada ianuarie 1945 - decembrie 1949, cât şi prin înscrierea în carnetul de muncă a perioadei petrecute în fosta URSS.
De altfel, statul comunist instaurat în România, la 6 martie 1945, a achiesat la această măsură a deportării, prin faptul că a acceptat ca proprii cetăţeni să fie menţinuţi încă 4 ani, de la instaurare, într-o formă de sclavie modernă, de către un alt stat, de asemenea comunist.
Deportarea la muncă forţată neplătită a fost îndreptată împotriva unei întregi colectivităţi de etnici germani paşnici, de cetăţenie română, neînrolaţi în Armata română sau a altui stat, deci, fără nicio contribuţie la cel de-al doilea război mondial.
Este evident că măsura administrativă la care recurenta a fost supusă a fost luată pe criterii etnice, discriminând o întreagă etnie, nu are caracter militar şi a fost dusă la îndeplinire de organe de represiune româneşti, neavând importanţă apartenenţa acestora la miliţie, securitate sau alte organe, potrivit art. 3 din OUG nr. 214/1999, cum greşit afirmă pârâtul.
Conform art. 3 "Prin măsuri administrative abuzive se înţelege orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe".
Fapta săvârşită de reclamantă, adică vina de a purta nume german, de a fi cetăţean român de naţionalitate germană, care în acele vremuri tulburi a provocat deportări în masă ale cetăţenilor români, etnici germani, la muncă forţată în fosta URSS, a avut ca scop exprimarea în mod deschis a împotrivirii faţă de luarea unor astfel de măsuri discriminatorii, şi este descrisă explicit de art. 2, alin. (1), lit. e) din OUG nr. 214/1999:
"e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Prin urmare, prin trimiterile operate de textele Legii nr. 221/2009, orice măsură administrativă abuzivă, potrivit OUG nr. 214/1999, devine ex lege măsură administrativă cu caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009.
Potrivit OUG nr. 214/2009, deportarea în străinătate după 23 august 1944 este neîndoielnic o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic.
Este evidentă intenţia legiuitorului de a include în prevederile legii etnicii germani deportaţi la muncă în fosta URSS, dar textul legal, din considerente diplomatice, nu putea numi o ţară anume.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac.
Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a depus întâmpinare.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform susţinerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Recurenta a susţinut că, spre deosebire de condamnările cu caracter politic, unde legea prevede în mod expres că aceasta trebuia să fie pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru ca persoana condamnată să poată beneficia de dispoziţiile acestei legi, în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, nu există o dispoziţie legală care să facă trimitere la o anumită perioadă în care măsura trebuia dispusă. Ca atare, şi în cazul unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă în afara perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în speţă, în ianuarie 1945, este incidentă Legea nr. 221/2009.
Susţinerile recurentei nu sunt întemeiate.
Astfel cum a arătat şi aceasta, art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Pe de altă parte, deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din OUG nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 cu referire la art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fie dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, "(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situaţia reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece reclamanta a fost pur şi simplu deportată fără voinţa ei în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
A mai invocat recurenta aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor art. 3 lit. e) din OUG nr. 214/1999, conform cărora prin măsuri administrative abuzive se înţelege "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice".
Textul nu este incident deoarece Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. (3), nu face trimitere la dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 214/1999, ci doar la art. 2 alin. (1) din acest act normativ.
Acesta este şi unul dintre argumentele care fundamentează concluzia că Legea nr. 221/2009 nu a fost edictată în scopul acordării unei reparaţii suplimentare în cazul tuturor persoanelor care au beneficiat de actele de reparaţie anterioare, Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, ci doar pentru anumite cazuri, dintre care nu face parte şi cazul reclamantei.
Cum s-a arătat deja, ipotezele prevăzute în actele de reparaţie anterioare şi cele din Legea nr. 221/2009 nu se suprapun în totalitate.
De asemenea, chiar dacă art. 4 alin. (2) se referă la alte măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3, ceea ce ar presupune ca acestea să nu fie luate neapărat de organele fostei miliţii sau securităţi, indicate în această din urmă dispoziţie, este fără dubiu că măsura trebuia luată de un organ al Statului Român.
Or, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării, constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act, dispoziţii de care reclamanta a şi beneficiat.
Actele de mobilizare anterior menţionate exced, însă, cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva Deciziei civile nr. 380 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7414/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7412/2011. Civil → |
|---|
