ICCJ. Decizia nr. 7412/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7412/2011
Dosar nr.6806/1/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanţii R.M. şi R.F., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa, totodată, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenienţii P.G. şi P.I.-F.
În motivarea sentinţei, tribunalul a apreciat că Dispoziţia nr. 2063 din 10 iunie 2005, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul Municipiului Constanţa, este legală, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de moştenitori şi dreptul de proprietate asupra bunului solicitat, respectiv imobilul situat în Constanţa, str. C colţ cu str. E.V.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat şi acţiune în revendicare, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 381 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin Decizia nr. 280 din 9 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1490 din 10 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
În aceste hotărâri s-a reţinut că reclamanţii nu au putut proba acceptarea succesiunii de către autorul lor. Testamentul invocat pentru dovedirea faptului că U.C.R. este moştenitoarea E.L. nu a fost prezentat, aspectul dobândirii în proprietate de către U.C.R. a imobilului în litigiu de la E.L. nu a fost dovedit şi, de asemenea, nu s-a făcut dovada că U.C.R. este una şi aceeaşi persoană cu M.R.
Aceste motive au relevanţă în contextul dezlegării în drept a pricinii, legitimând considerentele dispoziţiei contestate, deoarece actele doveditoare ale dreptului de proprietate invocate în prezenta cauză sunt cele depuse şi cu ocazia promovării acţiunii în revendicare, iar reclamanţii nu au probat faptul că U.C.R. a acceptat testamentul pur şi simplu ori sub beneficiu de inventar, în condiţiile reglementării din acea perioadă şi nici împrejurarea că U.C.R. este persoana menţionată în actul de naţionalizare.
De fapt, în prezenta acţiune, reclamanţii au indicat-o pe M.G. ca moştenitoare legală a defunctei E.L. şi au susţinut că M.G. a transmis succesiunea fiicei sale U.C.R.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 316 din 15 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, admiterii contestaţiei, anulării Deciziei nr. 2063/2005 şi obligării pârâtului Primarul municipiului Constanţa la restituirea în natură către contestatori a imobilului situat în Constanţa, str. C colţ cu str. E.V., compus din 186 mp teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin expertiza ing. B.D.
Cererea de intervenţie formulată de intervenienţii P.G. şi P.I.F. a fost respinsă.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către pârâtul Primarul municipiului Constanţa şi intervenienţii P.G. şi P.I.F. au fost admise prin Decizia nr. 7544 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 258 C. proc. civ., respectiv pentru nesemnarea dispozitivul hotărârii de către toţi cei trei judecători din completul ce a pronunţat Decizia recurată.
După casare şi trimitere spre rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 309/36/2008, iar prin Decizia civilă nr. 144 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii R.M. şi R.F. împotriva Sentinţei civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a calităţii de moştenitori de pe urma defunctei U.R., iar înscrisurile prezentate în faza administrativă, cât şi cea contencioasă nu au schimbat situaţia de fapt - corect reţinută de către instanţa de fond cu prilejul soluţionării cauzei, avută în vedere sub toate aspectele, indiferent de cele invocate de pârât şi intervenienţi.
Astfel, defuncta L.Gh.E. a dobândit imobilul în litigiu prin succesiune de pe urma soţului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1077 (transcris sub nr. 2023/1930) intervenit între L.G. şi L.I. şi a actului de vânzare autentificat sub nr. 2873 (transcris sub nr. 3479/1930) intervenit între moştenitorii lui L.G. şi L.G.M.
Succesiunea de pe urma defunctei L.E. pentru acest imobil nu a fost dezbătută niciodată şi din foaia de date pentru carte funciară rezultă că singurul drept de proprietate intabulat este acela al numitei L.E., aceasta fiind ultima proprietară a imobilului înaintea naţionalizării.
Apelanţii au invocat o succesiune testamentară depunând la dosar adresa nr. 840 din 29 iunie 1994 de la Arhivele Statului Constanţa din care rezultă că E.L. face testament în formă autentică, înregistrat şi depus la Tribunalul Constanţa, conform prevederilor legale în vigoare, la acea dată. Nu rezultă din adresa eliberată că R.C.U. este moştenitorul testamentar al lui L.E. şi nici ce cuprinde masa succesorală, deşi existau la acea dată dispoziţii legale care reglementau instituţia moştenirii şi anterior apariţiei notariatelor de stat.
Testamentul doveditor despre care fac vorbire apelanţii nu a fost prezentat niciodată instanţei şi din nicio probă nu rezultă că U.C.R. a acceptat şi dobândit în proprietate bunul imobil de la defuncta L.E. Prin urmare, apelanţii nu au depus înscrisuri care să ateste succesiunea de pe urma defunctei E.L. şi că U.C.R. a acceptat succesiunea ca moştenitor testamentar pentru imobilul în litigiu.
Susţinerea apelanţilor că G.M., născută N., este sora lui L.E. a fost înlăturată de către instanţă, întrucât numele de familie al acesteia din urmă înainte de căsătorie a fost N. şi nicidecum N. Cu cele menţionate apelanţii au vrut să demonstreze că R.C.U. era fiica lui G.M. - născută N., soră cu defuncta L.E.
Procesul-verbal din 10 noiembrie 194… privind impozitul succesoral nu poate fi considerat un act de punere în posesie şi nici nu poate dovedi acceptarea unei succesiuni, pentru că: - are dată incompletă şi incertă, întrucât îi lipseşte anul fiind datat "10 XI 194."; - nu are număr de înregistrare la instituţia emitentă, element obligatoriu, potrivit temeiului legal, respectiv art. 25 din Legea nr. 269/1942; - nu are viză pentru plata taxelor şi impozitelor prevăzute de Legea timbrului promulgată prin Decretul nr. 1141/1927, în vigoare până în anul 1949, deci şi la data întocmirii procesului-verbal. Legea timbrului prevederea la art. 15 alin. (8), Secţiunea II - Acte la care impozitul se percepe prin viză că "pentru transmiterile cu titlu oneros şi transmiterile constatate prin orice fel de acte juridice sau hotărâri judecătoreşti, impozitul se percepe numai prin viză." Potrivit art. 27 din lege "viza trebuia să arate suma percepută, articolul de lege pe care se bazează precum şi numărul recipisei de încasare a impozitului". Or, înscrisului prezentat de reclamanţi îi lipseşte această viză, la dosar nefiind depusă nicio recipisă sau chitanţă care să arate plata impozitului succesoral.
În condiţiile neplăţii impozitului succesoral, Legea timbrului la art. 42 prevedea că "instanţele judecătoreşti în niciun caz nu vor încuviinţa transmiterea moştenirilor sau legatelor, nici nu vor pronunţa deciziile de predare a lor, nici nu vor elibera certificate de moştenitor decât dacă aceştia vor justifica achitarea impozitului sau obţinerea termenului de plată". Situaţia neplăţii impozitului succesoral este menţionată şi în Decizia Curţii Supreme de Casaţie şi Justiţie nr. 1490 din 10 iunie 2003.
În ce priveşte identificarea imobilului revendicat, acesta a fost naţionalizat fiind proprietatea numitei R.M., persoană care nu s-a dovedit prin probe a fi una şi aceeaşi persoană cu numita R.C.U., pretinsa autoare a reclamanţilor.
Instanţa de apel a înlăturat şi susţinerea că prima instanţă ar fi motivat respingerea acţiunii pe considerentele invocate în acţiunea întemeiată pe dreptul comun, întrucât soluţia a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, incidente în cauză, precum şi probele administrate; s-a făcut vorbire în considerentele hotărârii de Decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu ca autoritate de lucru judecat, ci ca probă existentă la dosar.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii R.M. şi R.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele.
Nu au fost respectate dispoziţiile pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care menţionează, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, orice acte cu efect translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului de proprietate.
Asemenea înscrisuri au fost depuse în cauză, creând prezumţia de proprietate în favoarea autoarei reclamanţilor E.Gh.L. şi ulterior U.C.R., dovadă care nu a fost răsturnată printr-un mijloc probator cu forţă juridică egală.
Astfel, dreptul de proprietate al defunctei E.Gh.L. este dovedit prin actele de vânzare autentificate cu nr. 1877/1931 (transcris cu nr. 2023/1931) şi cu nr. 2873/1930 (transcris cu nr. 3479/1930), pe care foaia de date pentru carte funciară, emisă de către Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, o evidenţiază ca proprietar al imobilului situat în str. C.N. (actuala str. E.V.), precum şi istoricul de rol fiscal al imobilului, rezultat din adresele nr. 130261/2005 şi nr. 67474/2000, de asemenea, contractele de închiriere încheiate de către defunctă şi înregistrate la Direcţia Financiară Constanţa.
Acelaşi istoric de rol fiscal atestă şi transmiterea proprietăţii de la defuncta E.Gh.L. la U.C.R., ambele indicate ca proprietare succesive ale imobilului, în adresa nr. 130261/2005 făcându-se vorbire despre menţiunea "dobândit în succesiune cerere înregistrată nr. 3411/1950".
De asemenea, în procesul-verbal de stabilire a impozitului pe averea succesorală a defunctei E.Gh.L. se evidenţiază bunurile din masa succesorală, inclusiv imobilul din cauză, iar la rubrica moştenitori este înscrisă U.C.R., nepoată, cu drepturi succesorale dobândite prin testament, în sarcina acesteia fiind stabilită obligaţia de plată a impozitului pe averea succesorală.
În mod greşit, acest înscris a fost înlăturat ca neavând valoare probatorie din cauza datei incomplete şi a lipsei vizei instituţiei emitente şi a timbrului, în condiţiile în care acest document se coroborează cu adresa de istoric de rol fiscal menţionată iar, pe de altă parte, poartă ştampila autorităţii, la finele documentului existând viza de timbru. U.C.R. figurează şi în matricola nr. 2 privind impozitul pe clădiri, la numărul de rol fiscal 312.
Aceeaşi persoană a încheiat şi contracte de închiriere cu privire la imobilul în discuţie, în calitate de proprietar, unul cu acelaşi chiriaş - I.I. - cu care autoarea E.Gh.L. încheiase anterior un act asemănător, pentru acelaşi spaţiu şi cu aceeaşi destinaţie de atelier de tinichigerie, iar un altul, cu nr. 6447/10/7/1948, încheiat cu numitul A.P. cu privire la imobilul în litigiu.
Recurenţii au arătat că toate aceste înscrisuri se impun a fi coroborate cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în absenţa unor probe contrare (care în speţă nu există), persoana individualizată în actul de preluare abuzivă este prezumată a fi titular al dreptului de proprietate la momentul deposedării.
Cum în speţă rezulta identitatea imobilului, astfel cum este menţionat în toate documentele, cu imobilul naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, se impune şi concluzia identităţii între U.C.R., menţionată ca proprietar şi M.C.R., menţionată în actul de naţionalizare. Concluzia se impune şi prin prisma adresei emise de către Consiliul Judeţean Giurgiu - Serviciul de Evidenţă a Populaţiei, în cadrul căreia se arată că, în urma verificărilor efectuate în Registrul Naţional de evidenţă a persoanelor nu s-a regăsit nicio persoană numită M.C.R.
Recurenţii au susţinut că aceleaşi înscrisuri fac dovada acceptării succesiunii, chiar în absenţa înscrisului constatator, întrucât dovezile care menţionează existenţa testamentului nu pot fi privite distinct şi se impun a fi coroborate cu probele arătate, din care rezultă ca U.C.R. a devenit proprietara imobilului în litigiu.
Pentru a se proba acceptarea moştenirii nu este necesar a se prezenta o declaraţie expresă de acceptare, simplul fapt al menţionării U.C.R., în calitate de proprietară a imobilului în litigiu, ulterior anului 1948, echivalează cu împrejurarea acceptării moştenirii. Sub acest aspect, în mod eronat instanţa de apel supune dovada calităţii de moştenitor condiţiei de prezentare a unui act de acceptare a succesiunii, condiţie neprevăzută de legea specială.
Raţionamentul conform căruia, în lipsa dovezii plăţii impozitului succesoral, moştenirea nu este considerată acceptată şi nu se poate realiza dovada calităţii de moştenitor este de asemenea lipsit de fundament, nefiind prevăzut de legea specială. Conform acesteia, dovada calităţii de moştenitor se poate face prin simpla prezentare a actelor de stare civilă, fiind îndreptăţit la restituirea imobilului şi acel moştenitor care nu a acceptat moştenirea în mod expres ori tacit, considerându-se că acceptarea este realizată prin notificarea formulată în temeiul legii, operand repunerea în termenul de acceptare a moştenirii prin cererea adresată unităţii deţinătoare.
Recurenţii au susţinut că, şi în ipoteza în care s-ar considera că nu se poate reţine devoluţiunea testamentară, în lipsa testamentului defunctei, dovada descendenţei se poate realiza prin actele de stare civilă, între defuncta E.Gh.L. şi U.C.R. existând legătura de rudenie, care se probează, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, prin actele de stare civilă.
Aşadar, E.Gh.L. a avut ca sora pe M.G., ambele fiind născute N. (N.) şi având ca părinţi pe D. şi C. Legătura de rudenie rezultă inclusiv din identitatea de nume în privinţa părinţilor, precum şi din actele de stare civilă ale celor două surori, respectiv certificate de deces, precum şi din extrasul din registrul actelor de naştere.
Menţionarea numelui în diferite variante în actele de stare civilă urmează a fi interpretată ca fiind o eroare de transcriere, în măsura în care situaţia rezultată din aceste documente se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei. În plus, este eronată susţinerea instanţei de apel conform căreia numele E.L. înainte de căsătorie a fost N., în condiţiile în care numele acesteia este transcris diferit în actele de stare civilă, respectiv M., N., N., N., N. Situaţia este, însă, similară şi în privinţa defunctei G.M. (sora E.L. şi autoarea defunctei U.C.R.), numele acesteia fiind transcris în aceleaşi modalităţi, respectiv N., N., N. Este evident că, în timp, numele acestor defuncte a fost înscris în mod diferit, din cauza unor erori de citire şi de transcriere (situaţii des întâlnite şi cărora practica le-a conferit în mod constant valoarea unor erori de scriere).
Drept urmare, E.Gh.L. a decedat în anul 1948, fără descendenţi direcţi, iar sora sa, M.G., în anul 1940, având ca fiică pe U.C.R. În lipsă de descendenţi direcţi, la moştenirea defunctei E.Gh.L. vine U.C.R., în calitate de nepoată de soră, prin reprezentarea autoarei sale predecedate (în anul 1940), M.G.
U.C.R. are ca moştenitori pe R.V. şi R.G. în calitate de fii, conform certificatului de moştenitor nr. 461/1994, de pe urma acestora rămânând reclamanta R.F., ca soţie supravieţuitoare a defunctului R.G., conform certificatului de moştenitor nr. 107/1996, respectiv reclamantul R.M., fiu şi unic moştenitor al defunctului R.V., conform certificatului de moştenitor nr. 151/1999.
Recurenţii au subliniat şi faptul că a fost dovedită identitatea dintre imobilul menţionat în toate actele referitoare la dreptul de proprietate, situat la adresa din str. C.N., colţ cu str. C şi compus din teren şi construcţie cu parter şi etaj, cuprinzând 6 apartamente, cu imobilul evidenţiat la poziţia 441 din anexa la Decretul de naţionalizare, situat în str. E.V. (fostă str. C.N.), compus din 6 apartamente. Din aceasta identitate, rezultă şi identitatea între persoana proprietarului, autoarea U.C.R. şi persoana menţionată în anexa la Decretul de naţionalizare, M.C.R.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - intervenient P.G. a solicitat constatarea nulităţii recursului, deoarece motivele de recurs nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., vizând exclusiv temeinicia deciziei de apel.
Aceste susţineri au fost reiterate la termenul de judecată din 30 septembrie 2011 şi reţinute ca atare de către Înalta Curte odată cu recursul.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor şi apărărilor părţilor, precum şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată, în primul rând, că din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă posibilitatea încadrării lor în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., perspectivă din care urmează a fi analizate.
Nu este incident cazul descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat, de asemenea, de către recurenţii - reclamanţi drept temei juridic al criticilor formulate.
În accepţiunea normei, actul juridic dedus judecăţii pretins a fi fost interpretat greşit este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretenţiile reclamanţilor, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat.
Or, referindu-se la modalitatea în care instanţa de apel a analizat calitatea de proprietar a autoarei lor la momentul preluării imobilului de către stat, recurenţii au în vedere regimul probator din reglementarea Legii nr. 10/2001, derogator de la dreptul comun, solicitând cercetarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pe acest aspect.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a constatat că imobilul ce formează obiectul notificării formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 - situat în Constanţa, str. E.V. nr. 2 - a reprezentat proprietatea exclusivă a numitei E.L., în parte pe cale succesorală de pe urma soţului său, în parte prin cumpărarea ulterioară a cotelor - părţi ce au revenit celorlalţi moştenitori ai acestuia.
Calitatea de proprietar a sus-numitei nu a fost contestată în cauză, ca, de altfel, nici împrejurarea preluării de către stat a imobilului ce formează obiectul notificării, în baza Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, nu reprezintă aspecte disputate în cauză nici existenţa imobilului în patrimoniul sus-numitei la data decesului său, survenit anterior naţionalizării, respectiv la 19 iunie 1948, nici identitatea dintre imobilul ce a aparţinut numitei E.L., situat în str. C.N. colţ cu str. I.C. B., naţionalizat în anul 1950, şi cel ce face obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, din str. E.V., colţ cu str. C.
Întrucât E.L. a decedat în anul 1948, este evident că preluarea imobilului de către stat în anul 1950 a operat în persoana succesorului sau a succesorilor acesteia.
În contextul acestei stări de fapt necontestate, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu sunt moştenitorii proprietarului imobilului în litigiu, în condiţiile în care nu au dovedit că autoarea lor, U.R. (nu s-a contestat că reclamanţii sunt moştenitorii acesteia), a acceptat succesiunea ca moştenitor testamentar al numitei E.L. şi nici nu au depus înscrisuri care să ateste succesiunea de pe urma acesteia din urmă.
Aceste constatări reflectă ignorarea regimului juridic instituit prin legea specială, reprezentată de Legea nr. 10/2001, derogator de la dreptul comun, în ceea ce priveşte dovada calităţii de proprietar la momentul preluării de către stat a imobilului.
Spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfăţişarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi ulterior acesteia (respectiv, Normele metodologice de aplicare a legii), atare modalitate constituie doar una dintre posibilităţile recunoscute alternativ de legiuitor.
Astfel, potrivit art. 23.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" în sensul art. 23 din lege se înţeleg nu numai actele juridice translative de proprietate (lit. a)), însă şi "orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii" de către persoana care a formulat notificarea sau autorul acesteia, inclusiv acte "emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective" (lit. d)).
În acelaşi timp, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Se observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă şi pe cele indirecte. În această categorie se înscriu prezumţia legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puţin, prezumţiile simple, pe baza evidenţelor autorităţilor publice referitoare la imobil, evident, cu condiţia ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe şi să se coroboreze cu dovezile administrate.
Se intenţionează, astfel, valorizarea aparenţei deţinerii proprietăţii ce operează în favoarea persoanei recunoscute de către autorităţile publice drept proprietar al imobilului la momentul preluării.
O atare derogare de la regimul probator de drept comun al dreptului de proprietate este justificată de intenţia legiuitorului de a repara prejudiciile create prin diferitele preluări operate de către stat, dovedite ca atare, indiferent dacă proprietarul deposedat mai deţine sau nu înscrisul constatator al dreptului de proprietate.
În acest context, în mod greşit, ambele instanţe de fond s-au preocupat de stabilirea modului de transmitere a dreptului de proprietate din patrimoniul E.L. în cel al autoarei reclamanţilor, U.R., respectiv prin succesiune legală ori testamentară, conchizând în sensul nedovedirii vreunei asemenea transmisiuni succesorale în absenţa înfăţişării testamentului sau a unui act din care să reiasă acceptarea succesiunii.
Procedând în acest mod, instanţele nu au cercetat tocmai probatoriul relevant în cauză, administrat de către reclamanţi cu scopul de a demonstra că U.R. figurează în toate evidenţele publice referitoare la imobilul în litigiu, înscrisuri depuse în fazele procesuale anterioare, menţionate din nou prin motivele de recurs, fiind depuse şi în dosarul de faţă (în cele ce urmează, pentru simplificarea prezentării, se va face trimitere doar la dosarul de recurs).
Astfel, din istoricul de rol fiscal al imobilului (adresa nr. 130261 din 20 decembrie 2005 emisă de Consiliul Local Constanţa - Agenţia fiscală nr. 3, recurs), rezultă că sus-numita a figurat în registrul matricol manual până în anul 1950, succedând-o pe E.Gh.L., existând menţiunea expresă "dobândit prin succesiune cerere înreg. nr. 3411/1950". Cum înregistrarea în evidenţele fiscale nu s-ar fi putut face decât în calitate de proprietar, nu este exclusă prezumţia că s-au înfăţişat, cu acea ocazie, înscrisurile doveditoare ale acestei calităţi.
S-a încercat a se proba faptul că U.R. a fost plătitor de impozit pentru imobil în nume propriu şi prin "declaraţia globală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite şi asimilate lor", prin care sus-numita se declară proprietar al imobilului în discuţie, în scopul plăţii impozitului cuvenit pentru chiriile percepute.
Autoarea reclamanţilor a încheiat două contracte de închiriere pentru spaţii din imobilul în litigiu, înregistrate la Administraţia Financiară, din care unul cu un chiriaş (I.I.) care se afla în prelungirea locaţiunii încheiate cu E.L. pentru acelaşi spaţiu, cu destinaţia de atelier de tinichigerie.
Instanţa de apel a analizat procesul-verbal întocmit de administratorul financiar pentru constatarea, evaluarea şi stabilirea impozitului succesoral pentru averea rămasă de pe urma E.L. exclusiv în contextul dovezilor asupra acceptării ori a neacceptării succesiunii, perspectivă greşită, după cum s-a arătat anterior.
Nu se poate infirma, însă, caracterul de act autentic al acestui înscris, astfel încât, în aplicarea art. 1173 C. civ., trebuie să se dea eficienţă menţiunilor agentului instrumentator, în funcţie de natura constatărilor sale ex propriis sensibus ori, cel puţin, celor inserate pe baza declaraţiilor altor persoane, după caz.
Rezultă din conţinutul înscrisului că funcţionarul fiscal a cercetat înscrisurile relevante şi a consemnat atât activul, cât şi pasivul succesoral, precum şi persoana moştenitorului, pe care a indicat-o ca fiind U.R., în calitate de nepoată şi beneficiară a unui testament.
Este de precizat că acest înscris, împreună cu alte înscrisuri, de care reclamanţii s-au prevalat în prezenta cauză (printre care contractul de închiriere încheiat între U.R. şi I.I., certificate emise de Administraţia Financiară Constanţa privind matricola 312/412 din evidenţa fiscală întocmită pentru perioada 1942 - 1950) au constituit obiectul unei plângeri penale pentru fals formulate de către intervenientul din prezenta cauză, P.G., împreună cu un alt chiriaş, V.G., într-un dosar anterior privind revendicarea aceluiaşi imobil de către R.V., autorul reclamantului R.M. (Dosarul nr. 6475/1997 al Judecătoriei Constanţa, ataşat la dosarul de faţă), finalizat prin renunţarea reclamantului la judecată.
În urma cercetărilor, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.V., întrucât s-a constatat că faptele reclamate nu există (rezoluţia procurorului din data de 1 iunie 1999 din Dosar nr. 5760/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa - Dosar 6475/1997 al Judecătoriei Constanţa).
În contextul unor asemenea menţiuni din cuprinsul unui act autentic, evaluarea înscrisurilor reprezentate de extrase din registrele de stare civilă, comunicate chiar de către autorităţi la solicitarea instanţei de apel, ar fi trebuit realizată în mod coroborat, pentru stabilirea unei concluzii corecte asupra legăturii de rudenie ce se tinde a fi demonstrată.
Ar fi trebuit să se observe numeroasele contradicţii existente în toate actele de stare civilă, chiar între cele privind pe una şi aceeaşi persoană; de exemplu, astfel cum s-a relevat prin motivele de recurs, chiar proprietarul necontestat de la 1948, E.L., a figurat în diferitele asemenea înscrisuri, ca purtând, anterior căsătoriei, numele de M., N., N., N., N.
S-ar fi impus a se determina, pe baza tuturor datelor de stare civilă ale E.L. şi M.G. (mama U.R. şi pretinsa soră a E.L.), în ce măsură aceste multiple contradicţii ar putea reprezenta erori de transcriere, săvârşite de funcţionarii de stare civilă, posibil a fi înlăturate prin coroborarea tuturor înscrisurilor administrate.
În acelaşi timp, în ceea ce priveşte identitatea dintre persoana care figurează în anexele decretului de naţionalizare şi autoarea reclamanţilor, ar fi trebuit să se cerceteze în ce măsură este suficientă coincidenţa numelui de familie R., ţinându-se cont de toate probele administrate şi în absenţa unui indiciu privind existenţa unui alte persoane cu acelaşi nume care să revendice calitatea de proprietar al imobilului.
Mai mult, în faza recursului, reclamanţii au depus o adresă emisă de către Consiliul Judeţean Giurgiu - Serviciul de Evidenţă a Populaţiei, în cadrul căreia se arată că, în urma verificărilor efectuate în Registrul Naţional de evidenţă a persoanelor, nu s-a identificat vreo persoană numită M.C.R., înscris ce urmează a fi evaluat prin prisma ansamblului probator administrat, cu ocazia rejudecării cauzei.
Dat fiind contextul în care ar fi trebuit evaluată dovada dreptului de proprietate în reglementarea Legii nr. 10/2001, se constată că instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită, aceea a înfăţişării a însuşi înscrisului constatator al transmisiunii succesorale sau al unui alt act juridic prin care imobilul în litigiu să fi intrat în patrimoniul autoarei reclamanţilor anterior preluării abuzive de către stat.
Este corectă susţinerea intervenientului P.G. din întâmpinarea depusă în recurs, în sensul că nu pot fi invocate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru a se pretinde că autoarea reclamanţilor, U.R., este repusă în termenul de acceptare a succesiunii E.L. Norma menţionată vizează doar pe moştenitorii persoanei deposedate abuziv de către stat, neputând fi extinsă prin interpretare la însăşi persoana de la care bunul a fost preluat şi care trebuie să fie chiar proprietarul bunului, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) lit. a) din lege.
Este posibil, însă, ca reclamanţii să se prevaleze de înlesnirea acordată de legiuitor prin reglementarea specială din punct de vedere probator, în ceea ce priveşte dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei lor şi din această perspectivă se constată o greşită aplicare a legii de către instanţa de apel.
Drept urmare, subzistă cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei pentru care Înalta Curte va admite recursul şi va modifica Decizia recurată.
Se constată că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată în considerarea litigiului anterior, în care cererea aceloraşi reclamanţi în revendicarea imobilului din prezenta cauză a fost respinsă pentru nedovedirea dreptului de proprietate, pe baza aceloraşi probe cu cele administrate în cauză, raţionament juridic ce echivalează cu valorificarea efectelor negative şi pozitive ale puterii de lucru judecat ce operează în privinţa hotărârii judecătoreşti irevocabile din dosarul anterior.
Or, dat fiind regimul probator din reglementarea specială, după cum s-a arătat prin prezentele considerente, nu poate fi reţinută prezumţia de lucru judecat a hotărârii pronunţate în regimul probator de drept comun.
Constatându-se că, astfel cum se susţine prin motivele de apel, prima instanţă nu a intrat, în fapt, în cercetarea fondului, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 reprezintă una dintre cerinţele de fond ce interesează analiza legalităţii şi temeiniciei contestaţiei emise în baza legii speciale de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
În consecinţă, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de aceiaşi reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o desfiinţează, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la acelaşi tribunal, cadru în care se va proceda la reevaluarea probatoriului deja administrat, din perspectiva indicată prin prezentele considerente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii R.M. şi R.F. împotriva Deciziei nr. 144/C din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de aceiaşi reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7413/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7411/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
