ICCJ. Decizia nr. 7410/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7410/2011
Dosar nr.8139/2/2007
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1307 din 16 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta C. – S.G.C.D.A., în contradictoriu cu pârâta SC G.S. SRL şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 269.876,52 RON, cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pentru perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 şi la plata sumei de 32.397,45 RON dobânda legală conform OG nr. 9/2000, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată parţiale.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că pârâta nu contestă obligaţia legală de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale de import, prevăzută la art. 109 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, dar susţine că această obligaţie, conform legii în vigoare la data efectuării importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, se referă doar la copiatoare şi multifuncţionale cu funcţie de copiere, în absenţa, la acel moment, a unei liste de aparate cărora li se aplică procentul prevăzut de lege.
Tribunalul a respins susţinerile pârâtei în sensul că legiuitorul nu a stabilit lista aparatelor cu privire la care există obligaţia de plată pentru perioada de dinaintea aplicării Deciziei nr. 147/2005 a ORDA şi a apreciat, de asemenea, că nu este relevantă opinia ORDA (conform adresei din 24 aprilie 2003) cu privire la lista unor asemenea aparate, competenţa în interpretarea dispoziţiilor legale şi cu privire la respectarea şi aplicarea acestora revenind instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât instituţia în cauză a emis anterior o opinie contrară privind aceeaşi problemă (adresa din 28 mai 2001).
Tribunalul a reţinut, totodată, că, urmare a negocierilor intervenite între actorii interesaţi, a fost confirmată lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie, ca fiind fotocopiatoare, imprimante, scannere şi aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de reproducere, stabilindu-se însă alte procente aplicabile valorii acestora, decât procentul de 5% prevăzut de lege, acesta fiind însă avut în vedere până la data intrării în vigoare a hotărârii arbitrale, respectiv până în iunie 2005.
În aceste condiţii, s-a constatat că pârâta datorează remuneraţia compensatorie, în procentul de 5% prevăzut în dispoziţiile art. 34 şi art. 109 din Legea nr. 8/1996, doar pentru imprimante, întrucât funcţia de reproducere a aparatului este aceea care determină aplicarea dispoziţiilor legale citate, independent de modul de funcţionare a aparatului respectiv şi indiferent de împrejurarea că aparatul funcţionează în mod autonom sau prin conexiune cu alte aparate ori dacă reproducerea se face prin procedee optice sau prin prelucrarea informaţiilor digitale, atâta timp cât rezultatul este sau poate fi acela al realizării unor copii, pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii.
În raport de valoarea imprimantelor importate de pârâtă în perioada 04 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, stabilită de expertul desemnat în cauză la 5.397.530,5913 RON, tribunalul a constatat că pârâta datorează suma de 269.876 RON, precum şi dobânda legală prevăzută de OG nr. 9/2000, aplicată la totalul importurilor din perioada menţionată, în cuantum de 32.397,45 RON, sume de bani la plata cărora a obligat pârâta.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 61 din 19 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Curtea a examinat cu prioritate susţinerile apelantei pârâte în sensul că nu datorează remuneraţia în perioada de referinţă şi pentru imprimante, deoarece analiza celorlalte critici decurge din soluţia dată acestei prime critici.
Art. 109 din Legea nr. 8/1996, care prevedea plata remuneraţiei pentru copia privată de către importatorii de aparate ce permit reproducerea operelor grafice într-un procent de 5 %, a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587/30.07.2004 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august 2004.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 285/2004, "în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare."
Or, singurul text în vigoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 şi care să se refere la chestiunea în discuţie este art. 107, astfel că prevederile art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu se pot referi decât la acest text şi nu la cel prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996, abrogat expres la momentul intrării în vigoare a legii modificatoare.
În ceea ce priveşte Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecăţii, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă, astfel că instanţei de judecată îi revine sarcina de a interpreta dispoziţiile legale incidente pentru a determina sfera aparatelor al căror import atrage obligaţia plăţii remuneraţiei compensatorii la care se referă art. 107 din lege.
În acest sens, Curtea a constatat că art. 107 alin. (1) în forma din Legea nr. 285/2004 face referire la "autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport", care au dreptul la remuneraţie compensatorie pentru "copia privată efectuată în condiţiile art. 34 alin. (2)", iar alin. (2) prevede că "remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de către fabricanţii şi importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analog sau digital."
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 107 şi art. 34 alin. (2), Curtea a constatat că de la momentul modificărilor aduse legii, remuneraţia în discuţie se datora numai corelativ dreptului autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport şi ai operelor reproduse de pe hârtie pe orice alt tip de suport, iar în noua reglementare nu se mai face referire expresă la operele fixate pe suport grafic sau analog.
În consecinţa acestor prevederi legale, Curtea a constatat, pe de o parte, că aparatele în discuţie (imprimante) nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existenţă autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele mai sus citate.
Modificarea ulterioară a Legii nr. 8/1996, prin care art. 34 a fost modificat în sensul eliminării condiţiei ca aparatul să aibă o existenţă de sine stătătoare, a intervenit prin OUG nr. 123 din 01 septembrie 2005, deci în afara perioadei de referinţă pentru raportul juridic dedus judecăţii.
Instanţa de apel a înlăturat apărările intimatei-reclamante şi pe aspectul procentului folosit pentru calculul remuneraţiei compensatorii în perioada de referinţă, deoarece aceasta nu face obiectul discuţiei în apel, motivele de critică privind exclusiv nedatorarea sumelor pretinse, şi nu cuantumul acesteia (respectiv procentul din valoarea de import a aparatelor).
În consecinţă, Curtea a constatat că pârâta apelantă nu datora remuneraţie compensatorie pentru importul de imprimante, astfel că, în condiţiile în care pârâta a achitat anterior litigiului sumele reprezentând remuneraţiile compensatorii aferente celorlalte categorii de aparate importate de ea şi supuse remuneraţiei, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, o altă sumă nu mai este datorată în prezentul proces.
Prin prisma acestor constatări, devin lipsite de relevanţă şi, ca atare, nu pot fi reţinute ca fondate, criticile legate de acordarea a mai mult decât s-a cerut, de caracterul civil sau comercial al dobânzii datorate (caracterul accesoriu al acestora implicând nedatorarea lor, în condiţiile inexistenţei debitului principal), de neregulile procedurale comise în legătură cu efectuarea expertizei (greşita analizare şi respingere a obiecţiunilor pârâtei), de greşita respingere a probei cu interogatoriul reclamantei, critici ce au rămas fără obiect în apel, unde s-a efectuat o nouă expertiză pentru calculul dobânzii ce ar fi fost datorată dacă aceasta ar fi avut caracter civil şi s-a încuviinţat şi administrat proba cu interogatoriul reclamantei.
De asemenea, Curtea a constatat că greşeala instanţei nu era legată de interpretarea probelor administrate, cum a reproşat apelanta-pârâtă, ci de observarea modificărilor legislative intervenite în perioada de referinţă, cu consecinţa interpretării greşite a legii aplicabile.
Totodată, apelanta-pârâtă nu poate imputa primei instanţe omisiunea de a analiza anumite apărări ale sale, cuprinse, potrivit susţinerilor din cererea de apel, în concluziile scrise, câtă vreme acestea sunt, conform art. 146 C. proc. civ., concluzii sau prescurtări ale susţinerilor lor verbale şi nu pot cuprinde apărări de fond noi, nesupuse dezbaterii părţilor.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Considerând că legea aplicabilă în perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005 este reglementată de prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004, de modificare şi completare a Legii nr. 8/1996, instanţa de apel nu a ţinut cont de regulile privind aplicarea legii în timp.
Astfel, a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii noi, însă şi cel al ultraactivităţii legii vechi, în condiţiile în care art. IV din Legea nr. 285/2004 prevede aplicarea vechilor metodologii privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi, până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor noii legi, aşadar aplicarea art. 109 din Legea nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 285/2004. Această concluzie se impune şi prin interpretarea normei din art. IV în sensul producerii de efecte juridice.
Pe de altă parte, prin modul de interpretare şi aplicare a legii în speţă, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin imixtiunea în reglementarea situaţiei juridice create prin noua metodologie, ce implică recurgerea la negocieri între subiecţii determinaţi prin lege, respectiv organismele de gestiune colectivă şi reprezentanţii principalelor structuri asociative ale fabricanţilor şi importatorilor de aparate din domeniu. Aceste negocieri s-au încheiat procedural prin pronunţarea în ultimă instanţă a Hotărârii Arbitrale din 23 mai 2005, intrată în vigoare la data publicării în M. Of. - 14 iunie 2005.
Recurenta - reclamantă a susţinut, totodată, că aparatele ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată în procentul de 5%, potrivit art. 109 din Legea nr. 8/1996, nemodificată, sunt reprezentate de imprimante, scannere, multifuncţionale, copiatoare, astfel cum acestea au fost stabilite în mod cert odată cu operaţiunile de vămuire realizate de organele vamale.
Instanţa de apel, prin respingerea cererii şi excluderea imprimantelor din categoria aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise, a considerat în mod greşit că acestea nu au un caracter de sine - stătător, eludând nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părţi, prin care s-a stabilit contrariul.
În ceea ce priveşte sistemul de implementare al copiei private, din punctul de vedere atât al remuneraţiei, cât şi al aparatelor ce permit reproducerea, acesta se raportează la prevederile Directivei 29/CE/2001, care a fost preluată în legislaţia naţională.
La termenul din 30 septembrie 2011, intimata - pârâtă a susţinut că motivele de recurs nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. pen.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susţinerilor intimatei - pârâte, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea lor în cazul de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta referindu-se la modul de valorificare, de către instanţa de apel, a regulilor ce interesează aplicarea legii în timp, precum şi a naturii aparatelor pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată, perspectivă din care vor fi analizate criticile formulate.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea cererii având ca obiect plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor scrise pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei şi datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise pe orice tip de suport.
Instanţa de apel, schimbând în tot hotărârea primei instanţe, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, exclusiv în considerarea naturii aparatelor pentru care importatorii datorează remuneraţia în discuţie, nu şi a procentului ce interesează calculul acestei remuneraţii, întrucât, prin motivele de apel, pârâta nu a formulat critici pe acest aspect.
Astfel, a apreciat că, în perioada în discuţie: 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, remuneraţia nu era datorată pentru imprimante (singurele aparate pentru care prima instanţă a considerat în cauză că există obligaţia pârâtei de plată a remuneraţiei), după cum reiese din dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi în condiţiile în care art. 109, din forma iniţială a Legii nr. 8/1996, a fost abrogat prin Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august 2004.
În contextul în care instanţa de apel a evocat fondul dreptului dedus judecăţii, motivele de recurs vizând aplicarea legii în timp urmează a fi evaluate prin prisma legii aplicabile în cauză doar cu referire la aparatele care permit reproducerea operelor scrise, nu şi a procentului în care remuneraţia este legal datorată în perioada în discuţie.
După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, analiza instanţei s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 8/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin Legea nr. 285/2004.
O asemenea analiză nu ţine, însă, cont de împrejurarea că art. 107, în forma citată şi aplicată de instanţa de apel, a fost introdus abia prin Legea nr. 285/2004, care a intrat în vigoare la data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. - 30 iulie 2004).
Or, pretenţiile deduse judecăţii au vizat perioada 4 noiembrie 2002 - 14 iunie 2005, perioadă ce se suprapune doar parţial cu cea de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, respectiv doar între 30 august 2004 şi 14 iunie 2005, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a făcut o aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 107, în ceea ce priveşte perioada anterioară începerii activităţii Legii nr. 285/2004.
Ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 107 pentru perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, analizând natura aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată prin prisma unei alte norme decât cea în vigoare la acel moment, anume art. 109 şi art. 34, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004, al căror conţinut este diferit de cel al dispoziţiilor legale la care instanţa de apel a făcut referire.
Această constatare echivalează cu necercetarea fondului pretenţiilor pentru perioada în discuţie, motiv pentru care se impune reanalizarea pretenţiilor reclamantei în raport de normele în vigoare, potrivit regulii tempus regit actum, sens în care Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005, însă pentru argumente diferite de cele expuse anterior.
Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de apel a apreciat în mod corect că legea aplicabilă raportului juridic născut din obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în perioada în discuţie este reprezentată de art. 107 din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004.
Astfel, art. 109 care reglementa, în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remuneraţiei pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres prin Legea nr. 285/2004.
Prin art. 107 reformulat prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit că autorii operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport, au dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată, efectuată în condiţiile prevăzute la art. 34 alin. (2).
Dată fiind abrogarea expresă, art. 109 ar putea fi aplicabil doar în virtutea unei ultraactivităţi prevăzute expres de legiuitor.
Potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004, "În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare".
Această normă tranzitorie, al cărei mod de aplicare de către instanţa de apel a fost criticat prin motivele de recurs, vizează exclusiv cuantumul remuneraţiei, nu şi categoriile de aparate pentru care aceasta se datorează.
În condiţiile în care procentul ce interesează calculul remuneraţiei nu constituie obiect de analiză în cauză, pentru considerente deja expuse, norma tranzitorie, în raport cu care recurenta a susţinut că art. 109 ultraactivează, nu este incidentă de plano, constatându-se, aşadar, că nu există niciun temei al supravieţuirii art. 109 după data de 30 august 2004, din perspectiva categoriilor de aparate pentru care este datorată remuneraţia pentru copia privată.
Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a analizat cerinţele art. 107, cu referire la art. 34 alin. (2), la care norma trimite expres, pentru pretenţiile vizând perioada 30 august 2004 - 14 iunie 2005 (doar cu privire la imprimante, singurele asemenea aparate pentru care prima instanţă a constatat că subzistă obligaţia de plată în sarcina pârâtei).
Curtea de Apel, evocând fondul, a respins cerere de chemare în judecată, apreciind că aparatele în discuţie nu sunt aparate de sine stătătoare în sensul de a permite copierea operelor prin ele însele, nu au o existenţă autonomă (ci permit copierea numai în cadrul folosirii lor împreună cu alte aparate - un computer) iar, pe de altă parte, că aceste aparate nu permit reproducerea de pe hârtie, astfel cum prevăd textele incidente.
Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat în concret critici din perspectiva aptitudinii imprimantelor de a permite reproducerea operelor scrise, în contextul dispoziţiilor art. 107 şi 34 alin. (2), referindu-se doar la condiţiile din art. 109 (nerelevante, după cum s-a arătat pentru perioada de după 30 august 2004).
Este, de asemenea, lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că, prin aprecierile formulate, instanţa de apel a eludat nejustificat concluziile expertizei tehnice agreate de părţi, prin care s-a stabilit contrariul.
Singura expertiză judiciară pe aspectul naturii aparatelor a fost efectuată de expertul contabil L.I., în faza judecăţii în primă instanţă, probă care nu a avut ca obiectiv determinarea aparatelor pentru care este datorată remuneraţia, prin prisma cerinţelor legale, ci doar calculul remuneraţiei pe baza importurilor efectuate de către pârâtă.
Drept urmare, criticile pe acest aspect urmează a fi înlăturate.
În considerarea criticilor vizând aplicarea legii în perioada 4 noiembrie 2002 - 29 august 2004, pentru argumentele expuse prin prezenta decizie, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu a fost cercetat fondul pretenţiilor reclamantei în raport de legea aplicabilă, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C. SOCIETATE DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTURILOR DE AUTOR împotriva Deciziei nr. 61A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7411/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7405/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
