ICCJ. Decizia nr. 741/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 741/2011
Dosar nr. 2257/1/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 16 octombrie 2006, A.E., C.I.N., C.M.G.C., M.E.S. şi T.I. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul oraşului Sinaia şi în temeiul Legii nr. 10/2001, modificarea în parte a dispoziţiei nr. 411 din 18 septembrie 2006, în sensul anulării art. 2 şi obligării pârâtului să emită dispoziţia de restituire în natură a întregului teren în suprafaţă de 3718,2 mp, situat în Sinaia.
La 6 noiembrie 2006, reclamanţii au depus o precizare si completare a contestaţiei, prin care au solicitat, pe lângă modificarea în parte a dispoziţiei nr. 411 din 18 septembrie 2006, în sensul anulării art. 2 al acesteia, şi să se constate că sunt proprietarii întregii suprafeţe de teren de 3718,2 mp situat în Sinaia, să fie obligat pârâtul să le restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie întreaga suprafaţă de teren menţionată şi să se stabilească valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru construcţiile demolate.
La aceeaşi dată, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză fi a altor persoane, respectiv a C.M.P.S. Sinaia, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 2412,19 mp situat în Sinaia, şi să se stabilească valoarea despăgubirilor pentru construcţiile edificate de intervenientă, în principal având în vedere dispoziţiile Codului civil privitoare la constructorul de rea-credinţă, iar, în subsidiar, dacă aceasta prezintă autorizaţie de construcţie să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
La 12 ianuarie 2007, pârâtul Consiliul local al oraşului Sinaia a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lucrărilor de dotări şi îmbunătăţiri efectuate pe cheltuiala sa la imobilul situat în Sinaia, obiect al contractului de asociere în participaţiune nr. 2376/8359/1993 încheiat între Consiliul local Sinaia şi sucursala CEC Prahova.
La 12 noiembrie 2007, contestatorii au solicitat restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren de 4190 mp, suprafaţă reală rezultată din măsurătorile cadastrale.
Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1465 din 19 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de C.M.G.C., C.I.N., M.E., A.E. şi T.I. în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Sinaia, Consiliul local Sinaia, C.M.P.S. şi CEC Sinaia împotriva dispoziţiei nr. 411 din 18 septembrie 2006 şi cererea reconvenţională formulată de Consiliul local al oraşului Sinaia.
Prin sentinţa nr. 25 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinţei civile nr. 1465/2007, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 281 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa s-a pronunţat asupra cererii principale şi a celei reconvenţionale, cu care a fost învestită, dispunând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Consiliului local Sinaia, CEC Sinaia şi a C.M.P.S. Sinaia şi luând act de precizarea şi completarea contestaţiei.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 181 din 25 iunie 2008 a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 19 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut în esenţă că deşi s-au formulat cereri prin care reclamanţii au învestit instanţa cu noi capete de cerere şi s-a depus totodată şi o cerere reconvenţională care a fost „admisă în principiu" de instanţă, prin hotărârea pronunţată, tribunalul a omis a cerceta fondul şi a dispune în consecinţă şi cu privire la aceste cereri care aveau alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, limitându-se a respinge ca neîntemeiată contestaţia cu motivarea că imobilul a cărui restituire se solicită a fost edificat în anul 1960 de P.S. Sinaia.
Decizia curţii de apel a rămas irevocabilă prin decima nr. 1653 din 18 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a respins ca tardiv recursul declarat împotriva acesteia de pârâţii Primarul oraşului Sinaia şi Consiliul local Sinaia.
Rejudecând, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1149 din 29 mai 2009 a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane invocată de P.S.C.M. A admis în parte contestaţia completată şi precizată, inclusiv la data de 12 noiembrie 2007, în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Sinaia, Consiliul local Sinaia, P.S.C.M. şi CEC Sinaia. A anulat în parte Dispoziţia nr. 411 din 18 septembrie 2006 şi a constatat dreptul contestatorilor, în calitate de moştenitori ai defunctului C.Z.N. la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Sinaia, judeţul Prahova, compus dintr-un teren în suprafaţă de 4190 mp şi construcţiile constând într-o prăvălie, birou, o cameră, sala-atelier, garaj cu 10 boxe. A obligat pe pârâtul Primarul oraşului Sinaia să restituie în natură, în sensul să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă totală de 4190 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova, identificat pe schiţa de plan a raportului de expertiză tehnică topo întocmit de expert O.D., prin pct. 1-2-3-4-5-6-1, în loc de 432 mp. A constatat dreptul contestatorilor de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Sinaia, judeţul Prahova, compus din construcţiile constând într-o prăvălie, birou, o cameră, sala-atelier, garaj cu 10 boxe, imposibil de restituit în natură fiind demolate, despăgubiri ce vor fi stabilite şi calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A respins cererea reconvenţională formulată de Consiliul local al oraşului Sinaia ca neîntemeiată. A respins ca inadmisibile capetele contestaţiei precizate, completate şi ale cererii de chemare în judecată a altor persoane constând în constatarea dreptului de proprietate al contestatorilor asupra terenului de 3718,3 mp şi respectiv 2412,19 mp situat în Sinaia, judeţul Prahova. A respins ca neîntemeiat capătul cererii de chemare în judecată a altor persoane privind stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcţiile edificate de C.M.P.S., iar în subsidiar cu aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că potrivit raportului de expertiză topo întocmit de O.D., terenul în litigiu are suprafaţa de 4190 mp, fiind identificat pe schiţa de plan în perimetrul 1-2-3-4-5-6-1, teren din care s-a restituit contestatorilor, în baza Dispoziţiei nr. 411/2006, terenul de 432 mp, identificat prin pct.7-8-9-6-7. Totodată, pe aceeaşi schiţă de plan a fost identificat terenul de 599 mp, folosit de Agenţia CEC Sinaia, prin pct.13-14-15-16-17-13, terenul de 1974 mp folosit de P.S. prin pct. 8-10-11-12-9-8, terenul de 794 mp rămas în administrarea Primăriei Sinaia şi folosit ca străzi pentru acces prin pct. 1-2-3-4-15-14-13-17-11-10-7 şi terenul fără construcţii sau investiţii în suprafaţă de 391 mp, ce poate fi restituit în natură, în perimetrul 11-17-16-15-4-5-12-11.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) şi ale art. 21 din Legea nr. 10/2001, în raport de actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că terenul în suprafaţă de 4190 mp a aparţinut autorului contestatorilor, C.Z.N., fiind preluat abuziv de stat din anul 1949, fără niciun titlu legal, astfel încât faptul că pe o parte din teren sunt edificate construcţii autorizate, atât înainte cât şi după 1990, nu poate constitui un impediment al restituirii în natură, cu atât mai mult cu cât pârâţii nu au deţinut şi nu deţin vreun drept de proprietate asupra terenului.
A apreciat tribunalul că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, modificată nu sunt aplicabile în speţă, în condiţiile în care terenul în litigiu este liber din punct de vedere juridic, iar construcţiile edificate în baza unor autorizaţii nu constituie o cauză de natură să înlăture caracterul liber al terenului, având în vedere că respectivele construcţii nu fac parte din categoria celor a căror folosire, pentru realizarea destinaţiei pentru care au fost edificate se află într-o strânsă legătură cu terenul pe care-l ocupă şi terenul aferent unei folosiri normale corespunzătoare, neexistând nicio afectaţiune în favoarea construcţiilor a unor parcele de teren.
A considerat că împrejurarea că prin încheierea nr. 1673 din 20 decembrie 2000 s-a intabulat dreptul de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor proprietatea pârâtei P.S. nu reprezintă un impediment pentru restituirea în natură a terenului persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care o atare încheiere nu creează în favoarea pârâtei un drept de proprietate asupra terenului, aceasta având un drept de proprietate numai asupra construcţiilor.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane, invocată de P., întrucât se pretinde un drept de proprietate asupra unei părţi din terenul în litigiu şi nu există niciun temei legal care să interzică acest lucru în cadrul unei contestaţii formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Au fost respinse ca inadmisibile capetele contestaţiei precizate şi ale cererii de chemare în judecată a altor persoane constând în constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 3718,2 mp şi respectiv 2412,19 mp, în condiţiile în care s-a dispus restituirea în natură a întregului teren în suprafaţă de 4190 mp ce a aparţinut autorului reclamanţilor.
Prin deriva nr. 5 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul contestatorilor împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelurile pârâţilor Primarul municipiului Sinaia şi Consiliul local Sinaia, C.M.P.S. Sinaia şi CEC Sinaia împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a CEC Sinaia şi a respins contestaţia faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Sinaia să restituie în natură şi suprafaţa de 391 mp identificată prin raportul de expertiză topo O.D. (filele 276-278 dosar fond) prin punctele 11, 17, 16, 15, 4,5, 12 şi 11, situată în Sinaia, alături de cei 432 mp din dispoziţie. A constatat dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren de 2895,2 mp. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei. A respins ca nedovedită cererea apelanţilor - pârâţi privind plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a reţinut temeinicia apelului declarat de CEC Sinaia, raportat la motivul invocat referitor la lipsa capacităţii sale de folosinţă, astfel încât a arătat că nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de apel.
S-a respins critica formulată de P.S. Sinaia referitoare la prematuritatea contestaţiei cu privire la partea de imobil care nu a fost restituită în natură, în condiţiile în care s-a apreciat că reiese fără putinţă de tăgadă că prin dispoziţia contestată s-a recunoscut că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul de 3718,2 mp şi construcţia ce se afla pe acesta şi a fost demolată, dispunându-se restituirea în natură numai pentru o suprafaţă de 432 mp.
Au fost constatate ca întemeiate criticile pârâţilor P.S., Primarul şi Consiliul local Sinaia referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în verificarea legalităţii dispoziţiei contestate.
Astfel, în condiţiile în care din coroborarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 reiese că restituirea în natură priveşte terenul rămas liber, respectiv terenul liber de construcţii autorizate, cu excepţia reglementată de alin. (5), rezultă că în mod eronat a fost obligat Primarul oraşului Sinaia să restituie în natură şi suprafaţa de 1974 mp teren pe care se află construcţia edificată de C.M.P. Sinaia, conform autorizaţiei de construire nr. 4025/1960. Din acelaşi motiv a fost constatată nelegalitatea sentinţei apelate şi sub aspectul obligării primarului la restituirea în natură şi a terenului de 599 mp pe care se află construcţia edificată de CEC Sinaia în baza contractului de asociere în participaţiune nr. 8359 din 16 iunie 1993 şi a autorizaţiei de construire nr. 5 din 15 februarie 2004.
S-a constatat totodată referitor la excepţia reglementată de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 că oportunitatea aplicării acestei măsuri este apreciată exclusiv de către unitatea deţinătoare.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut ca evidentă nelegalitatea sentinţei şi în ceea ce priveşte restituirea suprafeţei de 794 mp identificată în raportul de expertiză topo efectuat în cauză prin perimetrul 1,2,3,4,15,15,14,13,17,11,10,7 cu destinaţia de stradă, asfalt în domeniul public al Consiliului local Sinaia.
Totodată, în condiţiile în care obiectul restituirii, conform Legii nr. 10/2001, îl constituie imobilul preluat abuziv, dat fiind că din actul de proprietate depus în dovedirea acestui drept reiese existenţa lui pentru suprafaţa de 3718,2 mp, curtea a apreciat temeinicia motivului de apel invocat de pârâţi cu privire la nelegalitatea soluţiei de constatare a dreptului contestatorilor la măsuri reparatorii pentru suprafaţa mai mare rezultată din măsurători, de 4190 mp, potrivit precizării din data de 12 noiembrie 2007.
Referitor la apelul contestatorilor, instanţa a reţinut că acesta este nefondat. S-a constatat că în mod corect prima instanţă a apreciat în sensul inadmisibilităţii capătului cererii de chemare în judecată a altor persoane, respectiv CEC Sinaia şi C.M.P.S. Sinaia. Astfel, în condiţiile în care pentru restituirea imobilului în litigiu este reglementată o procedură specială prin Legea nr. 10/2001, pe care contestatorii au urmat-o, exercitarea concomitentă a unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, fiind incident în speţă principiul „specialia generalibus derogant. Totodată, raportat la faptul că acţiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracterul unei acţiuni în realizarea dreptului, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în mod just s-a reţinut inadmisibilitatea capătului cererii de chemare în judecată a altor persoane privind constatarea calităţii de proprietari a reclamanţilor asupra terenului situat în Sinaia, în fapt o acţiune în constatare.
Din aceleaşi considerente, a fost reţinută ca evident neîntemeiată susţinerea apelanţilor Primarul şi Consiliul local Sinaia referitoare la contradictorialitatea soluţiei pronunţate, dat fiind că, deşi a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane, a fost apreciat ca inadmisibil capătul cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în judecată a altor persoane, respectiv CEC Sinaia şi C.M.P.S. Sinaia referitoare la constatarea calităţii de proprietar a reclamanţilor asupra întregii suprafeţe de teren de 3718,2 mp, precum şi obligarea de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, respectiv privind constatarea calităţii de proprietari a reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 2412,19 mp, de vreme ce celălalt capăt al acestor cereri a fost apreciat în mod legal ca neîntemeiat, atâta timp cât în cadrul prezentei contestaţii se poate cere stabilirea de despăgubiri pentru construcţiile edificate de pârâţi, conform art. 10.5 din Legea nr. 10/2001.
Tot neîntemeiat a fost constatat şi motivul de apel invocat de Primarul şi Consiliul local Sinaia referitor la încălcarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează stabilirea cadrului procedural prin introducerea în cauză a Consiliul local Sinaia şi CEC Sinaia, faţă de împrejurarea că în mod corect la cererea reclamanţilor, la 6 noiembrie 2007 (încheierea de la fila 27 a dosarului de fond) s-a dispus introducerea în cauză a acestora având în vedere calitatea de părţi în contractul de asociere în participaţiune nr.8359 din 15 iunie 1993, calitatea procesuală pasivă a Primarului oraşului Sinaia în cauză fiind justificată de faptul că dispoziţia contestată emană de la acesta în baza atribuţiei reglementată de Legea nr. 10/2001. De vreme ce curtea a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate în modalitatea arătată, s-a reţinut ca fiind evident că se menţine şi soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii reconvenţionale, care apare ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului propriu şi respingerii apelului pârâţilor şi menţinerea sentinţei tribunalului care a dispus restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren de 4190 mp.
După prezentarea istoricului cauzei, recurenţii au considerat că hotărârea este nelegală întrucât instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut. Astfel, instanţa a constatat dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren nerestituită, deşi acest lucru nu s-a solicitat. Au arătat că au solicitat exclusiv restituirea în natură a terenului, având în vedere faptul că acesta este integral în posesia Oraşului Sinaia reprezentat prin primar, neexistând nici un impediment juridic la restituire.
O altă critică a privit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 296 teza a doua C. proc. civ., reclamanţii considerând că a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. Au arătat că a fost încălcat principiul neagravării situaţiei procesuale în propria cale de atac prin admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a CEC Sinaia. Această excepţie a fost invocată de CEC Bank SA în condiţiile în care reclamanţii au precizat că s-au judecat cu CEC sucursala Ploieşti, considerând relevant faptul că toate actele procedurale din primul ciclu procesual au fost efectuate cu şi de către sucursala Prahova şi nu de către Agenţia CEC Sinaia.
Au arătat că respectiva excepţie a fost invocată pentru prima dată în apelul celui de-al doilea ciclu procesual, în condiţiile în care acest ciclu a fost posibil urmare admiterii apelului declarat de contestatori împotriva sentinţei pronunţată în primul ciclu procesual.
Al treilea motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a art. 10 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001, la o situaţie de fapt căreia îi era aplicabil art. 14 din legea specială de reparaţie. Au arătat că întregul teren este în proprietatea Oraşului Sinaia, din acesta 600 mp făcând obiectul unui contract de asociere în participaţiune încheiat între Consiliul local Sinaia şi CEC sucursala Ploieşti. Faptul că a fost edificată o construcţie cu autorizaţie nu înseamnă că nu se aplică art. 14, căci legea nu a distins în privinţa tipurilor de asocieri în participaţiune, iar unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Ca atare, ori de câte ori terenul este în posesia statului şi face obiectul unui contract de asociere în participaţiune, soluţia este restituirea imobilului şi subrogarea de drept a notificatorilor în respectivul contract. Au invocat în acest sens, decizii pronunţate de instanţa supremă.
Un alt motiv de recurs a privit nelegalitatea hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, sub două aspecte. In primul rând, au arătat că susţinerea instanţei de apel potrivit căreia suprafaţa de teren de 794 mp este afectată de lucrări de utilitate publică având destinaţia de stradă şi se află în domeniul public al Consiliului local Sinaia, nu are niciun suport probatoriu, pârâţii nedepunând niciun act din care să rezulte acest aspect. Au precizat totodată că trotuarul a cărui utilitate publică nu poate fi contestată nu este inclus în această suprafaţă, ci în cea dată în folosinţă către S., precum şi faptul că accesul auto în zonă se face şi pe Aleea Poştei, paralelă cu terenul în litigiu. In al doilea rând, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1974 mp pe care se află construcţia proprietatea C.M.P.S. şi trotuarul aferent, au arătat că respectiva suprafaţă este proprietatea primăriei, fiind atribuită în folosinţă către P. pe durata existenţei construcţiei. Au considerat că punctul de vedere exprimat de instanţa de fond este cel corect, cu privire la interpretarea sintagmei „teren liber", care se referă exclusiv la perspectiva juridică asupra noţiunii, ceea ce impune analizarea situaţiei terenului nu în fapt ci în drept.
Au arătat totodată că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1 ale Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 2 alin. (2), art. 21 şi art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 107 din Legea nr. 1/2005. Astfel, dreptul de proprietate face parte din ordinea publică a Uniunii Europene şi orice limitare a acestuia trebuie să se circumscrie în mod exact şi neechivoc ipotezelor în care legislaţia europeană o permite. Au concluzionat, în raport de textele de lege menţionate ca greşit aplicate, că terenul trebuie restituit integral în natură, raporturile juridice dintre proprietarul terenului şi cel al construcţiilor urmând a se regla ulterior conform regulilor de drept privat.
Ultimul motiv de recurs a vizat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul respingerii cererii reclamanţilor de despăgubire a proprietarului construcţiei, întemeiată pe acest articol, prin care au arătat că respectivul imobil nu mai este necesar C.M.P.S. şi că sunt de acord să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei.
Astfel, cu privire la sintagma „imobil necesar unităţii deţinătoare", aceasta trebuie interpretată în sensul că respectiva unitate să-şi desfăşoare activitatea în imobil, or, în speţă, întregul imobil, mai puţin aripile lăsate în paragină, este închiriat unor societăţi comerciale, motiv pentru care modul de folosire efectivă nu are nicio legătură cu obiectul de activitate al Cooperativei Meşteşugăreşti.
Au arătat totodată că la valoarea imobilului stabilită prin expertiza necontestată de părţi s-a adăugat un coeficient de 65% provenit din locaţia terenului, valoarea construcţiei fiind astfel sporită datorită locaţiei ultracentrale a terenului.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la faptul că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, prin constatarea dreptului contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren nerestituită, deşi s-a solicitat exclusiv restituirea în natură a terenului, se reţine că acesta nu poate fi primit.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie principiul preeminenţei restituirii în natură, dar reglementează şi excepţiile de la această regulă, în situaţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este cazul în speţă.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
In speţă, instanţa de apel a obligat pe Primarul municipiului Sinaia să restituie în natură reclamanţilor, alături de suprafaţa de 432 mp acordată prin dispoziţia contestată, şi suprafaţa de 391 mp, identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de O.D. şi a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 2895,2 mp.
Prin urmare, acţionând potrivit prevederilor legii speciale de reparaţie, curtea de apel a aplicat dispoziţiile acesteia la situaţia de fapt şi nu a acordat mai mult decât s-a cerut, prin încălcarea principiului disponibilităţii, ci a judecat în limitele învestirii.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanţa de apel a principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, prin admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a CEC Sinaia.
Din economia dispoziţiilor cuprinse la art. 296 teza a II-a C. proc. civ. reiese că apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Textul consacră deci principiul non reformatio in pejus care presupune că părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.
Dacă nu s-ar aplica acest principiu, părţile, cunoscând că există riscul de a li se înrăutăţi situaţia, ar putea să renunţe la atacarea hotărârii, deşi aceasta este nelegală şi netemeinică, ceea ce ar impieta grav asupra aflării adevărului şi asigurării respectării legii.
În speţă însă, au declarat apeluri atât reclamanţii cât şi părţile adverse astfel încât inevitabil soarta apelanţilor - reclamanţi s-a agravat, însă nu ca efect al nerespectării principiului non reformatio in pejus de către curtea de apel, ci prin constatarea de către instanţă a caracterului fondat al criticilor formulate de CEC Sinaia.
A fost admisă astfel excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a CEC Sinaia, o agenţie de tip B, care potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare al unităţilor teritoriale CEC este o unitate operaţională fără personalitate juridică.
In ceea ce priveşte critica potrivit căreia încălcarea principiului enunţat s-a realizat şi având în vedere faptul că cel de-al doilea ciclu procesual a fost generat prin admiterea apelului declarat reclamanţi, se reţine că prin desfiinţarea sentinţei pronunţată de tribunal în primul ciclu procesual, judecata a fost reluată de la instanţa de fond.
In plus, admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Agenţiei CEC Sinaia nu reprezintă un aspect al încălcării principiului non reformatio in pejus, ţinând cont şi faptul că pretenţiile reclamanţilor referitoare la restituirea în natură a terenului în litigiu au fost respinse şi pe fondul cauzei.
Cel de-al treilea motiv de recurs, care vizează aplicarea greşită a art. 10 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001, la o situaţie de fapt căreia îi era aplicabil art. 14 din legea specială de reparaţie nu poate fi primit.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stipulează că „situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", iar alin. (2) prevede că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autoritate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Este eronată astfel susţinerea recurenţilor privind neaplicabilitatea dispoziţiei legale menţionate la situaţia de fapt, având în vedere că pe terenul în litigiu care n-a fost restituit în natură, demolându-se construcţiile vechi, au fost edificate construcţii noi, atât de pârâta C.M.P.S. Sinaia, în baza autorizaţiei de construire nr. 4025/1960, cât şi de CEC Sinaia, în baza contractului de asociere în participaţiune nr. 8359 din 15 iunie 993 încheiat cu Consiliul local Sinaia şi a autorizaţiei de construire nr. 5 din 15 februarie 2004.
Textul de lege considerat de părţi ca incident speţei, respectiv cel cuprins la art. 14 din Legea nr. 10/2001 care precizează că „dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii", s-ar fi aplicat pricinii numai în situaţia în care, în condiţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din lege, terenul ar fi fost liber şi restituibil în natură, ceea ce nu este cazul.
Se constată totodată că deciziile instanţei supreme, invocate de recurenţi în susţinere, privesc o altă situaţie de fapt decât cea care face obiectul prezentului dosar.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, sub cele două aspecte prezentate.
Astfel, referitor la suprafaţa de 794 mp, curtea de apel a constatat că aceasta este afectată de lucrări de utilitate publică, având destinaţia de stradă, aflată în domeniul public al Consiliului local Sinaia.
Faptul că pârâţii Consiliul local şi Primarul oraşului Sinaia, potrivit susţinerilor recurenţilor, nu au depus niciun înscris din care să rezulte apartenenţa la domeniul public a terenului denumit „Alee de acces ce deserveşte magazinele C.M.P.S. Sinaia, brutăriei şi service auto" nu are relevanţă în speţă, atâta timp cât prin raportul de expertiză efectuat în cauză de O.D., respectiva suprafaţă, identificată prin perimetrul 1, 2, 3, 4, 15, 15, 14, 13, 17, 11, 10, 7, are destinaţia cale de acces şi parcări, motivarea instanţei de apel fiind astfel fundamentată pe situaţia de fapt reţinută prin raportul de expertiză.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat, după cum s-a arătat mai sus, că terenul în suprafaţă de 794 mp nu este liber, fiind legală constatarea instanţei de apel, potrivit căreia nu poate fi restituit în natură, constituindu-se într-o excepţie de la principiul restituirii în natură consacrat de Legea nr. 10/2001 şi care se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor, cum este cazul în speţă.
Potrivit Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Aceeaşi critică priveşte şi suprafaţa de teren de 1974 mp pe care se află construcţia proprietatea C.M.P.S. şi trotuarul aferent, recurenţii considerând că punctul de vedere exprimat de instanţa de fond cu privire la sintagma "teren liber" este cel corect, întrucât analizarea situaţiei terenului trebuie efectuată nu în fapt ci în drept.
Se reţine însă ca legală aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu pot fi restituite în natură terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv, în prezent demolate şi pe care s-au edificat noi construcţii, autorizate, atâta timp cât textul de lege nu face nicio distincţie între construcţiile noi, indiferent de deţinătorul terenului şi proprietarul construcţiei, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
In ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 ale Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se retine, fără a relua cele de mai sus, că instanţa de apel a făcut corect aplicaţiunea legii speciale de reparaţie, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, nefiind astfel încălcate prevederile în materia proprietăţii reglementate de convenţie.
Curtea Europeană a decis, în ceea ce priveşte noţiunea de bun, că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Curtea Europeană a statuat însă că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. l0/2001.
Referitor la ultimul motiv de recurs care a privit aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se reţine că acesta vizează o critică de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, în înţelesul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., recurenţii susţinând aspecte de fapt privitoare la lăsarea în paragină a unor aripi ale clădirii aparţinând P.S. Sinaia şi la închirierea restului imobilului unor societăţi comerciale.
In plus, se reţine că potrivit pct. 10.5 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, oportunitatea aplicării măsurii reglementată de respectivul text de lege revine exclusiv unităţii deţinătoare, or în speţă, atât P.S. Sinaia cât şi Primarul şi Consiliul local Sinaia au declarat apeluri împotriva sentinţei tribunalului prin care s-a restituit în natură reclamanţilor inclusiv terenul în suprafaţă de 1974 mp pe care se află edificate construcţiile care, în opinia recurenţilor, nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare.
Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se priveşte ca nefondat fiind respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A.E., C.I.N., C.M.G.C., M.E.S. şi T.I. împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 744/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 687/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
