ICCJ. Decizia nr. 7499/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7499/2011
Dosar nr.10586/1/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul R.A.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, H.N. şi H.R. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâţi cu privire la apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, str. O. nr. 4, et.1, sector 1, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reprezentat de apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. O. nr. 4, et.1, sector 1, compus din 4 camere şi dependinţe, împreună cu cota indiviză de 28,71% din părţile de folosinţă comune ale întregului imobil şi din terenul aferent.
Prin Sentinţa civilă nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâţii H.N. şi H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. O. nr. 4, et.1, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996.
Prin Decizia nr. 300/A din 13 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu opinie majoritară, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâţii, iar prin Decizia nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală au fost admise recursurile pârâţilor şi modificată în parte Decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceştia şi, pe fond, a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamant. Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
În analiza făcută acţiunii în revendicare, instanţele s-au raportat exclusiv şi trunchiat la jurisprudenţa instanţei europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, omiţând că în viziunea acestei instanţe atât reclamantul, cât şi pârâţii trebuie să beneficieze de garanţiile conferite de Convenţie.
În acest sens s-a reţinut că cei ce deţin un bun în sensul Convenţiei sunt pârâţii, deoarece au cumpărat spaţiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul şi nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.
Instanţa de recurs a mai reţinut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acţionat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puţin ar fi temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menţionat, iar încheierea contractului înainte de soluţionarea cererii reclamantului şi în condiţiile contestării valabilităţii titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilităţii contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât şi din cea a relei-credinţe a părţilor contractante.
În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, aşa cum de altfel au reţinut şi instanţele care au constatat valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de lege în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptăţiţi să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Instanţa de recurs a apreciat că preferabilitatea titlului pârâţilor derivă şi din perspectiva normelor convenţionale şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparaţie, de care s-a prevalat de altfel şi reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piaţă a imobilului.
Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenţie, Statul Român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane de bună credinţă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul R.A.E., invocând dispoziţiile art. 318 şi urm. C. proc. civ.
Contestatorul solicită admiterea contestaţiei în anulare şi, în consecinţă, anularea Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi, rejudecând recursurile, admiterea recursului declarat de reclamant şi modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel formulate de reclamant şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria municipiului Bucureşti cu pârâţii H.N. şi H.R.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată, în esenţă, că instanţa de recurs nu a cercetat şi nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv cele care vizau greşita respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului ca urmare a omiterii instanţei de a se pronunţa cu privire la unul din motivele de modificare ori de casare invocate.
Arată contestatorul că, deşi se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanţă a motivelor de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau acţiunea în revendicare, instanţa de recurs nu a analizat aceste motive şi nu a înlăturat în hotărârea pronunţată criticile aduse sub acest aspect, limitându-se să arate că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru aceleaşi motive pentru care s-a admis recursul pârâţilor ce viza acţiunea în revendicare.
Intimaţii H.N. şi H.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei în anulare.
Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să îşi desfiinţeze propria hotărâre în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din perspectivă convenţională, respectiv art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 şi Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noţiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanţă să examineze în mod real problemele esenţiale ale raportului juridic litigios - în cauza de faţă, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
În speţă, se reţine că, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate, respectiv şi aceea vizând greşita respingere a cererii de aderare la apel şi, în consecinţă, greşita respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria municipiului Bucureşti cu pârâţii H.N. şi H.R.
Expunerea de argumente a soluţiei pronunţate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, deşi cuprinde o motivare destul de amplă, rezumându-se, cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menţiona că va fi respins ca nefondat "pentru considerentele enunţate", considerente ce vizează, de fapt, răspunsul la criticile pârâţilor şi care au condus la admiterea recursurilor declarate de aceştia.
Prin urmare, instanţa de recurs a analizat şi a motivat soluţia în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ţinând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs invocate de pârâţi.
Se constată, aşadar, că este întemeiată susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant şi care viza soluţia pronunţată în Decizia recurată privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat şi prezentat pe larg în cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 318 teza II C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Anulează Decizia atacată.
Fixează termen la data de 03 aprilie 2012, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7514/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7495/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
