ICCJ. Decizia nr. 7522/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7522/2011
Dosar nr.2579/2/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, ulterior precizată, reclamanţii C.-Z.G.C. şi C.-Z.I.M., prin reprezentant legal C.-Z.I.O., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.M., obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin fapta ilicită, constând în depăşirea limitelor mandatului primit de pârâtă de la C.-Z.O., mama reclamanţilor (decedată), în sensul restituirii sumei totale de 445.000 dolari SUA., echivalent în RON, ridicată din contul defunctei deschis la B.T. şi neutilizată în interesul acesteia.
În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor numita C.A.O., în calitate de curator al acestora.
Ca urmare a declinării competenţei de către judecătorie în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţa astfel învestită, prin sentinţa civilă nr. 195 din 20 februarie 2004, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a acţiunii; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi şi cererea de intervenţie accesorie; a obligat pe reclamanţi şi pe intervenientă la plata sumei de 3.000.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii şi intervenienta.
Pe parcursul judecării apelului, calitatea procesuală a intervenientei C.A.O. a fost preluată de C.G., numită curator al celor doi reclamanţi minori, conform Dispoziţiei nr. 292 din 25 mai 2005 a Primarului Comunei Snagov.
Prin Decizia civilă nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi, prin reprezentant legal, precum şi de către apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea principală, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA către reclamanţi, a admis cererea de intervenţie accesorie în limitele pretenţiilor admise prin cererea principală, a menţinut dispoziţiile sentinţei privind soluţia dată excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes, a înlăturat menţiunea obligării intervenientei şi reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, a obligat pe intimata-pârâtă la 156.526.820 RON cheltuieli de judecată către apelanţii-reclamanţi şi la 35.780.820 RON cheltuieli de judecată către apelanta-intervenientă.
Prin Decizia civilă nr. 914 din 01 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta D.M., a casat Decizia nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru expertizarea semnăturii existente pe extrasul de cont din 1 august 2001, cu privire la care pârâta a susţinut că aparţine defunctei C.Z.O.
În considerentele deciziei de casare s-a mai menţionat că instanţa de rejudecare va ţine seama de împrejurarea că atât reclamantul C.Z.G.C., cât şi C.Z.I.O., reprezentat legal al acestuia şi al fratelui său, şi-au modificat numele pe cale administrativă, numindu-se în prezent C.Z.G.V. şi, respectiv, C.I.O.
În rejudecarea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 684 A din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de reclamanţi şi intervenientă, ca nefondate şi i-a obligat pe apelanţi să plătească intimatei-pârâte suma de 73.007.641 (ROL) cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere expertiza efectuată în cauză, prin care s-a constatat că semnătura de pe extrasul de cont datat 1 august 2001, emis de banca T. Bucureşti - Sucursala Alba Iulia, a fost executată de C.Z.O.
Instanţa a mai reţinut că, în cauză, contractul de mandat a încetat prin moartea mandantului, iar probele administrate nu au demonstrat că mandatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din acest contract. După decesul mandantului, mandatarul nu a mai efectuat alte operaţiuni (operaţiunea din 01 august 2001, conform expertizei, fiind făcută de C.Z.O.). Obligaţiile mandatarului au fost stinse şi prin executare, conform art. 1901 C. civ., aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar prin Decizia nr. 7996 din 07 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea pronunţată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut în esenţă că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor administrate, de a înlătura în mod justificat susţinerile părţii adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia. Hotărârea pronunţată în cauza pendinte, nefiind motivată, nu poate conduce la situaţia-premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situaţia de fapt, partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greşită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 553 A din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea principală, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA., în echivalent RON la data plăţii către reclamanţi, a admis cererea de intervenţie accesorie în limitele pretenţiilor admise prin cererea principală, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor, a înlăturat menţiunea obligării reclamanţilor şi a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 15.652 RON şi către apelanta-intervenientă a sumei de 3.578 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin ambele apeluri, formulate de reclamanţi şi de intervenientă, s-a criticat în esenţă greşita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă, cât şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia mandatului.
Instanţa de apel a apreciat că primul motiv de critică, referitor la greşita stabilire a situaţie de fapt, este fondat. Aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe, coroborate cu declaraţiile extrajudiciare date de cele două prietene ale defunctei, care au vizitat-o în perioada imediat anterioară internării, C.Z.O. a fost internată la Spitalul de Urgenţă Floreasca la data de 16 august 2001, în stare de inconştienţă, aşa cum relevă şi actele medicale depuse la dosar, care atestă totodată că pacienta se afla într-o stare foarte gravă, fiind diagnosticată cu ciroză hepatică nutriţional-toxică decompensată vascular şi parenchimatos, potrivit fişei de internare.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanţilor referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul reţinerii de către prima instanţă că la momentul internării defuncta nu se afla în stare de comă, în condiţiile în care din fişa de internare, cât şi din biletul de ieşire din spital, rezultă fără dubiu că defuncta a fost adusă la camera de gardă în stare de inconştienţă, fiind calificată drept o pacientă comatoasă, cu icter intens sclerotegumentar.
Biletul de ieşire din spital relevă în rezumat evoluţia stării de sănătate a defunctei, ulterior momentului internării în spital, în sensul că după 4 zile are loc oprirea tranzitului intestinal, care a făcut necesară o intervenţie chirurgicală, succedată de aceeaşi stare generală gravă, marcată de accentuarea icterului sclerotegumentar, insuficienţă respiratorie şi comă hepatică. La data de 23 august 2001, defuncta a făcut stop cardiac care a condus la decesul acesteia.
Din conţinutul biletului de ieşire din spital, instanţa a reţinut şi faptul că se certifică de către un organ medical de specialitate că starea de comă hepatică s-a menţinut pe toată perioada internării în spital, aspect care de altfel a fost evidenţiat şi de către martorii audiaţi în faţa primei instanţe. Astfel martorul A.C.I. a arătat cu ocazia audierii că anterior internării defuncta consumase o cantitate mare de alcool, (acesta fiind şi motivul deteriorării stării sale de sănătate, reţine instanţa de apel, pe baza întregului material probator administrat) şi că în perioada cât se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilităţii de comunicare cu aceasta s-a datorat stării de comă, care s-a instalat şi care apoi s-a generalizat. De asemenea, martorii au mai învederat faptul că după operaţia la care a fost supusă la 4 zile de la internare, aşa cum reiese din biletul de ieşire din spital, defuncta a fost intubată, astfel că este evidentă imposibilitatea acesteia de a comunica cu cei din jur.
Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa de apel a reţinut că defuncta a avut o stare generală proastă şi în perioada anterioară internării în spital, cu aproximativ 2 săptămâni. Martora P.I. a declarat că pe o perioadă de o săptămână, defuncta a fost imobilizată la pat, după care a urmat o revenire, ulterior starea acesteia agravându-se din nou, astfel încât a fost necesară internarea acesteia în spital. Martora T.V. (care a avut calitate de menajeră în casa defunctei) a relevat faptul că aproximativ 3 săptămâni anterior internării defuncta era la pat, starea sa de sănătate nefiind bună, astfel că martora nu şi-a primit salariul aferent lunii august 2001, arătând totodată că ceilalţi angajaţi ai casei şi-ai primit drepturile salariale de la fostul soţ al defunctei, despre care crede că a suportat şi cheltuielile legale de înmormântare.
Din declaraţiile extrajudiciare instanţa a reţinut că mătuşa şi prietena defunctei au vizitat-o cu aproximativ o săptămână anterior internării, ocazie cu care au constatat că starea acesteia era destul de gravă (fiind într-o stare de sevraj, semiconştientă), astfel încât abia vorbea, în condiţiile în care ambele martore confirmă faptul că defuncta se afla la pat de aproape două săptămâni (fiind chiar în imposibilitate să se deplaseze la baie) şi că i se furnizau în continuare băuturi alcoolice, pe care le consuma, deşi acest lucru nu era permis, în schimb refuza mâncarea.
Din declaraţia mătuşii defunctei L.M., a reieşit că aceasta suferea de alcoolism de mai multă vreme şi că toate încercările celor apropiaţi de o ajuta în această privinţă erau refuzate sistematic, defuncta înconjurându-se de proprii angajaţi, care în schimbul unor avantaje materiale substanţiale, îi tolerau viciile.
În ceea ce priveşte relaţia pârâtei cu defuncta, examinând coroborativ întregul material probator, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost contabila defunctei, în perioada anterioară decesului, beneficiind de drept de semnătură în bancă, în virtutea căruia era abilitată să retragă sume de bani din conturile bancare ale acesteia. În exercitarea acestei prerogative conferite, pârâta, în calitate de mandatară a defunctei, a scos în perioada 25 iulie - 16 august 2001 importante sume de bani, în cuantum total de 445.000 dolari SUA, sumă pe care reclamanţii o pretind de la pârâtă, în temeiul obligaţiei mandatarului de a da socoteală mandatului pentru toate actele juridice pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului. Reclamanţii apelanţi susţin în esenţă, faptul că pârâta a acţionat şi a retras aceste sume mari de bani, fără să aibă vreo dispoziţie din partea defunctei şi fără să dovedească că au fost folosite în interesul mandantei, respectiv conform voinţei acesteia.
Apelanţii mai susţin că pârâta nu avea cum să dea socoteală defunctei în timpul vieţii acesteia, cu privire la retragerea acestor sume de bani, astfel că pârâta trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de a justifica scopul retragerii banilor şi destinaţia dată acestora, faţă de moştenitorii defunctei.
Pentru a verifica modul de aplicare a prevederilor legale incidente în speţă, de către prima instanţă, instanţa de apel a considerat necesară clarificarea prealabilă a situaţiei da fapt sub aspectul relaţiei care s-a stabilit între defunctă şi pârâtă, prin raportare la declaraţiile date de martorii audiaţi în cauză în faţa instanţei de fond. Curtea a avut în vedere depoziţiile martorului N.I. şi ale martorelor T.V. şi P.I.
Astfel, din declaraţiile celor două martore s-a reţinut că exista o relaţie de încredere între defunctă şi pârâtă, în sensul că defuncta apela la serviciile pârâtei ori de câte ori avea nevoie de bani sau trebuia rezolvată o altă problemă. Între părţi exista o relaţie normală din punct de vedere profesional, elementul încrederii fiind normal să fie prezent, dată fiind natura şi specificul profesiei exercitate de pârâtă, aceea de contabil.
Martorul N.I. a avut o funcţie de conducere în cadrul Băncii T. şi în această calitate a dezvoltat o relaţie profesională cu defuncta, care i-a permis să cunoască modul de lucru al acesteia în ceea ce priveşte manipularea sumelor importante de bani.
Acest martor a arătat că operaţiunile care se realizau în conturile bancare ale defunctei aveau la bază fie contacte directe, personale cu martorul, prin care i se comunicau toate datele necesare operaţiunii ce urma să aibă loc, fie convorbiri telefonice, urmate de trimiterea de reprezentanţi, care desăvârşeau operaţiunea respectivă, martorul specificând că, în ipoteza în care era vorba doar de convorbiri telefonice, deşi defuncta avea reprezentanţi, confirmarea sa cu privire la veridicitatea operaţiunii respective presupunea şi semnătura acesteia, pe lângă discuţiile telefonice care aveau loc.
Totodată, martorul a evidenţiat că documentele justificative ale operaţiunilor dispuse de defunctă erau generate întotdeauna de defunctă şi apoi de reprezentantul său. Începând din decembrie 2000, reprezentantul defunctei în raporturile cu banca a fost pârâta intimată, martorul relevând faptul că după aproximativ 2 săptămâni de la acordarea mandatului pârâtei, toate operaţiunile bancare ale defunctei erau efectuate de către pârâtă, aceasta fiind singura care semna documentaţia necesară.
Martorul a mai arătat că a încercat frecvent să ia legătura direct cu defuncta, pentru a obţine confirmarea operaţiunilor bancare dar nu a reuşit. În acest context martorul a evidenţiat faptul că nici sumele retrase în perioada iulie - august 2001 nu au fost confirmate de defunctă, actele justificative ale operaţiunilor bancare fiind semnate doar de către pârâtă, contrar practicii anterioare a defunctei.
Instanţa de apel a considerat că posibilitatea acordată pârâtei de a retrage sume de bani din conturile bancare ale defunctei, în virtutea dreptului de semnătură conferit acesteia, constituie un mandat, o împuternicire acordată de titularul contului beneficiarului unei astfel de clauze, acesta din urmă având obligaţia să dea socoteală mandantului pentru sumele ridicate în aceste condiţii, inclusiv să remită sumele de bani retrase şi neîntrebuinţate în folosul mandantului, în măsura în care raporturile de mandat nu sunt dublate de alte raporturi juridice.
Mandatul este un contract intuitu personae, astfel că încetează prin moartea mandantului, mandatarul fiind obligat să termine operaţiunea juridică începută, dacă întârzierea ar provoca prejudicii moştenitorilor mandantului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1539 alin. (2) C. civ. Încetarea contractului de mandat nu atrage exonerarea mandatarului de obligaţia de da socoteală pentru modul de îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că această obligaţie se execută faţă de moştenitori (fiind o obligaţie cu caracter patrimonial care se transmite pe cale succesorală).
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă, instanţa de apel a apreciat că pârâta are obligaţia de a justifica modul de folosire a sumelor retrase în ultima lună de viaţă a defunctei, faţă de reclamanţi, în calitate de moştenitori ai acesteia. Nu se poate considera că pârâta şi-ar fi executat această obligaţie de a da socoteală direct faţă de mandanta însăşi, cu privire la întreaga sumă retrasă de la bancă, dat fiind faptul că, aproximativ 2 săptămâni anterior internării (16 august 2001), defuncta s-a aflat într-o stare de semiconştienţă, fiind în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur şi de a se deplasa, în condiţiile în care era imobilizată la pat din cauza consumului excesiv de alcool. La data internării, defuncta s-a aflat în stare de inconştienţă, instalându-se coma hepatică.
Starea defunctei în această perioadă a fost exclusivă de discernământ, astfel că nu se poate considera că pârâta ar fi putut să-şi execute în mod valabil această obligaţie faţă de mandantă cu privire la sumele de bani retrase începând cu data de 01 august 2001.
În ceea ce priveşte interpretarea depoziţiei martorului N.I. (care, în opinia intimatei pârâte, ar releva relaţia deosebită de încredere care a existat între ea şi defunctă, iar în opinia apelanţilor reclamanţi, ar fi de natură să releve reaua-credinţă a pârâtei, care, folosindu-se de starea de sănătate precară a mamei acestora, şi-a depăşit prerogativele acordate), instanţa de apel s-a raportat la conduita ulterioară a pârâtei, care, în momentul în care i s-a cerut să justifice modul în care s-au folosit acele sume considerabile de bani, a arătat că au fost predate lui S.B., prezentând în acest sens două chitanţe olografe, redactate în limba italiană, prin care acesta recunoaşte primirea sumelor de bani. Expertiza grafică efectuată în cursul judecăţii la instanţa de fond a confirmat faptul că cele două chitanţe au fost scrise şi semnate de cetăţeanul italian.
Ulterior, în cursul primei judecăţi a apelului declarat de reclamanţi, S.B. a revenit asupra celor arătat iniţial prin cele două chitanţe, învederând, în cadrul unei declaraţii autentice, faptul că nu a cunoscut-o niciodată pe defunctă şi nici pe pârâtă, precum şi faptul că cele două chitanţe au fost scrise de el personal în Italia, conţinutul fiind dictat de către o avocată din Cluj, numita P.M.M., sora lui P.I., căsătorită cu A.V., despre care cetăţeanul italian declară că este prietenul său.
Aşa cum relevă S.B. în declaraţia sa, a acceptat să scrie cele două chitanţe, prin care confirma primirea banilor, în schimbul unui comision, iar ulterior, când a fost contactat de reprezentantul fostului soţ al defunctei, care i-a învederat situaţia reală, cetăţeanul italian a realizat că a fost implicat într-o fraudă (aşa cum el însuşi arată) şi a înţeles să retracteze cele declarate iniţial prin chitanţele olografe, scrise în Italia la data de 11 noiembrie 2001.
Pe lângă declaraţia autentică, cetăţeanul italian a mai dat şi o declaraţie olografă, prin care învedera acelaşi lucru, declaraţia care a fost expertizată atât din punct de vedere grafic, cât şi din punct de vedere grafologic, experţii confirmând că scrisul şi semnătura emană de la S.B.
În legătură cu veridicitatea declaraţiilor ulterioare ale cetăţeanului italian, s-a susţinut că acesta ar fi fost forţat să le dea, în condiţiile în care a fost contactat în Italia de reprezentantul fostului soţ al defunctei, care ar avea calitatea de recuperator de creanţe. Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada vicierii consimţământului lui S.B., în condiţiile în care, declaraţia olografă este urmată de o declaraţie autentificată, care concordă cu prima.
În raport de împrejurările reţinute anterior, instanţa de apel a constatat că pârâta a încercat să-şi confecţioneze o modalitate de probă în ceea ce priveşte modul de folosire şi destinaţia sumelor de bani retrase în ultima perioadă a vieţii mandantei, singura concluzie care se poate trage din atitudinea nesinceră a pârâtei fiind aceea că aceasta a fost de rea-credinţă, neputând face dovada că sumele de bani scoase din conturile bancare ale defunctei, după data de 01 august 2001, au fost folosite conform voinţei şi dispoziţiei acesteia.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei din apel că simplul fapt al nedeţinerii de către pârâtă a banilor retraşi din bancă în prima jumătate a lunii august 2001, nu poate constitui o dovadă a faptului că pârâta a dat banilor destinaţia dorită de mandantă şi pe cale de consecinţă, nu poate fi considerată ca o dovadă a descărcării mandatarei de obligaţiile ce-i revin în această calitate.
Faptul că prin expertiză grafică s-a stabilit că semnătura existentă pe extrasul de cont din data de 01 august 2001 aparţine defunctei nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care acest lucru nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea a confirmării retragerii sumei de bani respective (100.000 dolari SUA), iar pârâta nu a făcut dovada faţă de succesorii în drepturi ai mandantei că a folosit această sumă de bani în interesul defunctei. Esenţa obligaţiei de a da socoteală, a cărei neexecutare este invocată de reclamanţi, constă în a justifica modul de utilizare a acestor bani, şi anume în interesul mandantei şi conform dispoziţiilor acesteia.
Argumente similare au fost reţinute de instanţa de apel şi în ceea ce priveşte suma de 300.000 dolari SUA, care a fost retrasă la data de 16 august 2001, în sensul că, deşi nu s-a efectuat o expertiză care să certifice apartenenţa semnăturii, existenţa unei astfel de semnături poate însemna doar confirmarea retragerii sumei de bani, dar modul de utilizare a acestei sume, în sensul că a servit interesului mandantei, respectându-se dispoziţiile date de aceasta, nu a mai fost dovedit. În acest context, instanţa a avut în vedere faptul că pârâta a încercat să dea o aparenţă de legitimitate modului de întrebuinţare a sumelor de bani retrase, prin cele două chitanţe scrise şi semnate de S.B., care ulterior s-au dovedit a nu reprezenta adevărul.
S-a mai avut în vedere şi faptul că suma de 405.000 dolari SUA a fost retrasă de către pârâtă, în condiţiile în care operaţiunea de retragere nu a fost confirmată de către defunctă faţă de reprezentanţii băncii, potrivit practicii sale statornicite şi relevate de martorul N.I.
În ceea ce priveşte suma de 5000 dolari SUA, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit utilizarea acestei sume pentru acoperirea unor cheltuieli legate de plata drepturilor salariale ale personalului angajat în casă, în condiţiile în care, din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe (declaraţia martorei T.V.), rezultă că salariile personalului din casa defunctei, precum şi cheltuielile de înmormântare au fost suportate de către fostul soţ al acesteia.
Cu privire la restul sumei de bani solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă (40.000 dolari SUA), instanţa de apel a constatat că această sumă a fost retrasă până la data de 01 august 2001 (de când s-a reţinut, pe baza actelor medicale şi a declaraţiilor martorilor audiaţi, coroborate cu cele extrajudiciare, că defuncta s-a aflat într-o stare de semiconştienţă, urmată de coma hepatică şi de decesul acesteia la data de 23 august 2001), pârâta descărcându-se prin extrasele de cont semnate de mandantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta D.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate, se arată următoarele:
În ceea ce priveşte caracterul parţial sau total al casării dispuse prin Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, în rejudecare, prin încheierea din 23 septembrie 2010, a reţinut că este vorba despre o casare totală. Recurenta consideră că soluţia sub acest aspect nu este corectă, deoarece s-au încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare şi cele ale art. 315 alin. (4) raportate la art. 296 C. proc. civ., referitoare la principiul neagravării situaţiei recurentei pârâte în propria cale de atac, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici se arată că, în recursul declarat numai de către pârâtă împotriva Deciziei nr. 1570/2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a solicitat modificarea deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, în sensul respingerii apelurilor declarate de către reclamanţi şi intervenientă. Casarea s-a dispus din raţiuni ce ţin de clarificarea situaţiei de fapt prin administrarea probatoriului indicat expres. A existat o casare totală din necesitatea tratării unitare a problematicii de fapt şi de drept a cauzei. Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că în recurs s-a invocat necesitatea verificării prin expertiză a semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001 referitor la retragerea sumei de 100.000 dolari SUA, deoarece prin Decizia recurată, Decizia nr. 1570/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut şi s-a valorificat judiciar corect semnificaţia aplicării şi existenţei semnăturii defunctei pe extrasele de cont din 25 şi 26 iulie 2001, ca valorând aprobarea retragerii, pentru efectuarea căreia a fost suficientă activitatea mandatarei pârâtă. Verificarea unei ratificări identice pe extrasul de cont din 1 august 2001 a impus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru expertizarea semnăturii, nerecunoscută şi contestată de moştenitorii defunctei în procedura de recurs. În rejudecarea apelurilor nu se putea agrava situaţia pârâtei, modalitatea procesuală în care s-a dovedit darea socotelii prin dovada semnăturii de confirmare din partea mandantei aplicată pe documentul bancar ce atestă retragerea sumei intrând în câmpul de aplicare al art. 315 alin. (4) C. proc. civ. Această apărare a fost invocată expres, de pârâtă, însă nu a fost analizată şi înlăturată motivat de instanţa de apel în rejudecare.
În ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, recurenta invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
Împrejurările de fapt relative la starea medicală a mandantei nu sunt relevante şi sunt greşit apreciate de instanţa de apel în Decizia recurată. Instanţa reţine în mod contradictoriu că, în perioada în care se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilităţii de comunicare s-a datorat stării de comă, care s-a instalat şi care apoi s-a generalizat după operaţie. Aceste aprecieri sunt contrare celor afirmate de martorul (medic) A.C.I.
Împrejurările de fapt reţinute în mod inconsecvent de instanţa de apel sunt contrazise de probele administrate la prima instanţă. Probatoriul administrat a fost corect apreciat de către prima instanţă, în sensul că pârâta a acţionat permanent conform indicaţiilor mandantei, iar însărcinările primite le-a executat întocmai în condiţii de confidenţialitate, discreţie şi de secret impuse de caracterul intuitu personae al contractului de mandat.
Se mai susţine de către recurenta pârâtă că dezlegarea dată de instanţa de apel în ceea ce priveşte declaraţiile extrajudiciare ale mătuşii şi prietenei defunctei este contradictorie. Decizia preia variante susţinute de reclamanţi şi intervenientă, fără a avea suport probator. Procedeul instanţei de a crea conceptul unei stări de semi-conştienţă în care s-ar fi aflat mandanta este contrazis de probele administrate.
Concluzia instanţei, potrivit căreia esenţa obligaţiei de a da socoteală constă în a justifica modul de utilizare a acestor sume de bani, şi anume în interesul mandantei şi conform dispoziţiilor acesteia, excede examinării judiciare în cadrul firesc al acesteia, iar prezumţia judiciară potrivit căreia toate sumele retrase s-au utilizat de pârâtă, care ar trebui să justifice şi dispoziţia mandantului şi destinaţia sumelor, este străină de natura pricinii.
Sentinţa reţine corect, pe baza adresei din 07 noiembrie 2001 a Băncii T. SA, că solicitarea şi programarea retragerilor de bani din contul bancar al defunctei s-au făcut înainte de internarea acesteia în spital. De asemenea, sentinţa reţine corect că intimata pârâtă a dovedit că a remis sumele de bani pe bază de chitanţă descărcătoare lui S.B. şi că au existat relaţii bazate pe deplină încredere între mandantă şi mandatară, aspect necriticat de apelanţi.
În mod greşit s-au luat în considerare probele extrajudiciare şi s-a ajuns la concluzia confecţionării pro cauza a chitanţelor descărcătoare privind predarea sumei de bani către S.B. Aceste înscrisuri nu se coroborează cu nicio altă probă şi nu pot avea valoarea pretinsă de reclamanţi.
Probele dovedesc faptul că desocotirea a avut loc în timpul vieţii mandantei, ceea ce exclude o nouă desocotire cu moştenitorii acesteia.
Toate dezlegările privitoare la natura relaţiilor stabilite între defunctă şi pârâtă sunt străine de natura pricinii, deoarece justificarea modului de utilizare a sumelor de bani retrase în timpul vieţii mandantei, faţă de moştenitori, sub aspectul conformităţii destinaţiei prezumat date de mandatar, altfel decât conţinutul însărcinării primite, excede obligaţia de a da socoteală, potrivit legii.
Recurenta mai susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 1552 pct. 3, art. 1539 alin. (1), art. 651, art. 688, art. 1541, art. 1091 C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, deoarece mandatul s-a stins prin moartea mandantei, din probele administrate a rezultat că mandatara a înştiinţat mandanta cu privire la îndeplinirea însărcinărilor primite până la decesul acesteia, astfel încât reclamanţii nu au dobândit prin succesiune un drept de a cere socoteală şi nici dreptul accesoriu de a solicita remiterea sumelor primite de la bancă în temeiul mandatului.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, ca urmare a stabilirii greşite a limitelor casării, critică încadrată de recurentă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., nu este fondată.
Nu se poate reţine că prin Decizia recurată i s-ar fi creat recurentei o situaţie mai grea decât cea decurgând din Decizia nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, deoarece atât prin hotărârea menţionată, cât şi prin cea atacată pe calea prezentului recurs, s-au admis apelurile declarate de reclamanţi şi intervenientă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 405.000 dolari SUA, reprezentând suma retrasă de pârâtă din contul defunctei în luna august 2001.
Împrejurarea că în considerentele Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că pârâta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a da socoteală mandantei pentru sumele de 10.000 dolari SUA şi 30.000 dolari SUA, retrase la datele de 25 iulie 2001 şi 26 iulie 2001, ca urmare a constatării existenţei semnăturii mandantei pe extrasele de cont, nu poate conduce la concluzia susţinută de recurenta pârâtă în motivarea prezentului recurs, în sensul că, în rejudecarea apelurilor, ca urmare a verificării de scripte şi a stabilirii pe bază de expertiză a existenţei semnăturii defunctei şi pe extrasul de cont din 01 august 2011 privind suma de 100.000 dolari SUA, instanţa ar fi fost ţinută să considere aceasta ca o dovadă suficientă a desocotirii şi să respingă pretenţiile reclamanţilor şi în ceea ce priveşte această sumă.
În motivarea Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut, pe lângă argumentul potrivit căruia pârâta nu a acţionat în limitele mandatului atunci când a ridicat suma menţionată, şi pe acela potrivit căruia, chiar dacă s-ar accepta susţinerile pârâtei în sensul că retragerea sumei s-a făcut la dispoziţia mandantei, nu s-a făcut dovada că banii au fost întrebuinţaţi în interesul celei în numele căreia a pretins că a acţionat. De asemenea, pentru sumele ridicate din cont în luna august 2001 instanţa avut în vedere amplul probatoriu care a relevat starea de inconştienţă a mandantei, care nu mai avea reprezentarea actelor şi nu mai era în măsură să dea descărcare de mandat dacă acest lucru i s-ar fi cerut. Ca atare, prima instanţă de apel, prin Decizia nr. 1570 din 22 noiembrie 2005, a considerat întemeiată pretenţia reclamanţilor în ceea ce priveşte suma de 100.000 dolari SUA ridicată de pârâtă la data de 1 august 2001, nu doar pe motivul că extrasul de cont nu purta semnătura mandantei, ci şi pe argumente ce reieşeau din celelalte probe administrate, referitoare la lipsa dovezii descărcării de mandat.
Admiţând recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte a casat în totalitate Decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanţa de recurs a apreciat că se impune efectuarea unei expertize grafologice pentru lămurirea situaţiei de fapt sub aspectul existenţei semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 01 august 2001, însă nu a statuat cu efect obligatoriu asupra celorlalte împrejurări ale cauzei, în rejudecare instanţa nefiind limitată în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la întregul material probator. Aşadar, faptul că proba dispusă prin Decizia de casare, respectiv raportul de expertiză grafologică, a evidenţiat existenţa semnăturii defunctei pe extrasul de cont menţionat, nu a înlăturat eficienţa celorlalte probe administrate în cauză.
Rejudecând pricina în integralitate şi stabilind situaţia de fapt pe baza ansamblului probelor administrate, instanţa de rejudecare nu a încălcat în niciun fel Decizia de casare din primul ciclu procesual, care nu a dezlegat o anumită problemă de drept, ci a trimis cauza spre rejudecare datorită insuficienţei probatoriului, de natură a nu permite stabilirea unei situaţii de fapt clare.
La rândul său, Decizia nr. 7996 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a casat Decizia nr. 684A din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti datorită lipsei motivării. Sarcina trasată prin această a doua decizie de casare, referitoare la obligaţia instanţei de rejudecare de a stabili limitele casării dispuse prin Decizia de casare anterioară, a fost întrutotul respectată de curtea de apel, în cea de-a doua rejudecare a apelurilor.
Este adevărat că împotriva Deciziei nr. 1570/A din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs doar pârâta, ceea ce a făcut ca soluţia de respingere parţială a pretenţiilor din acţiune, privind sumele de 10.000 dolari SUA şi 30.000 dolari SUA, retrase la datele de 25 iulie 2001 şi 26 iulie 2001, să intre sub puterea lucrului judecat (nefiind contestată pe calea recursului de către reclamanţi). Însă această constatare, chiar dacă poate justifica susţinerea recurentei, în ceea ce priveşte greşita stabilire de către instanţa de rejudecare a caracterului total al casării dispuse prin Decizia nr. 914 din 01 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situaţiei recurentei în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelurilor, prin Decizia ce formează obiectul criticilor în prezenta fază procesuală, soluţia asupra pretenţiilor privind sumele menţionate a fost aceeaşi, respectiv de respingere. Ca atare, în rejudecarea apelurilor, situaţia recurentei nu s-a înrăutăţit.
În ceea ce priveşte criticile susţinute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta invocă greşita apreciere a probelor, reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări de fapt nerelevante, a unor considerente contrazise de probe sau străine de natura pricinii.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Nemulţumirea recurentei legată de modul în care instanţa a evaluat şi a interpretat probele administrate nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute în prezent de art. 304 C. proc. civ. Reglementarea actuală nu mai cuprinde fostul motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ("când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate").
Hotărârea recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorilor, precum şi cele pentru care au fost înlăturate anumite susţineri ale părţilor, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Deşi se susţine de către recurentă existenţa unor "considerente contradictorii" în conţinutul motivării deciziei recurate, în realitate critica vizează pretinsa "contradicţie" între starea de fapt reţinută de instanţă şi cea care ar rezulta din probe. Întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează pe o prezentare comparativă a considerentelor instanţei, pe de o parte şi a unor fragmente din declaraţiile martorilor, interogatorii sau din înscrisurile administrate ca probe, pe de altă parte. În acest mod, recurenta pretinde stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor administrate, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor permise de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte "considerentele străine de natura pricinii", aspect invocat în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta apreciază că s-ar încadra în această categorie acele considerente referitoare la necesitatea justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei şi conform dispoziţiei acesteia a sumelor de bani ridicate din contul defunctei, recurenta apreciind că o astfel de justificare faţă de moştenitori excede obligaţiei de a da socoteală, potrivit legii.
În realitate, obligaţia de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C. civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul - "mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale (…)" - în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligaţie se execută faţă de moştenitori.
Recurenta a ridicat sumele de bani din contul defunctei pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului. În lipsa vreunui alt mandat care să-i confere recurentei pârâte împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligaţia să justifice modul în care a utilizat sumele respective.
În consecinţă, analiza făcută de instanţă sub aspectul justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei şi conform dispoziţiei acesteia a sumelor de bani ridicate în puterea mandatului este pertinentă, lămurirea acestei probleme fiind esenţială în soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi "actul juridic" dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura Decizia instanţei de apel din această perspectivă.
În măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul judecăţii, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin "act juridic" se înţelege izvorul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, în sensul de convenţie, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 - 985 C. civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare şi evaluare de către instanţele de fond nu intră sub cenzura instanţei de recurs.
Înalta Curte găseşte nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia se arată că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit prevederile art. art. 1552 pct. 3, art. 1539, art. 1541 C. civ. (dispoziţii referitoare la încetarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului), art. 1091 (privind stingerea obligaţiilor), respectiv art. 651, art. 688 C. civ. (dispoziţii privind deschiderea succesiunii şi efectele acceptării acesteia).
Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părţi (art. 1552 pct. 3 C. civ.), cum este cazul în speţă (decesul mandantei). Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligaţie a părţilor.
Conform art. 1539 alin. (2) C. civ. mandatarul este ţinut să termine operaţiunea începută la moartea mandantului dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor acestuia.
Potrivit art. 1541 C. civ., mandatarul este dator să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului şi să restituie tot ceea ce a primit în puterea mandatului. În caz de încetare a contractului prin moartea mandantului, obligaţia subzistă faţă de moştenitorii acestuia, în măsura în care nu a fost îndeplinită faţă de mandant însuşi.
În speţă, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a făcut dovada desocotirii faţă de mandantă în timpul vieţii acesteia în ceea ce priveşte suma de 405.000 dolari SUA. S-a reţinut că starea mandantei după data de 1 august 2001 a exclus posibilitatea unei desocotiri valabile pentru sumele ridicate din cont după această dată.
Instanţa a apreciat corect semnificaţia existenţei semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001, în sensul că aceasta poate face cel mult dovada că pârâta a ridicat suma de bani în baza împuternicirii date de defunctă, nu şi faptul că ar fi avut loc o desocotire în sensul art. 1541 C. civ.
În raport de starea de fapt astfel stabilită, instanţa a reţinut în mod corect că obligaţia de a da socoteală se execută faţă de moştenitorii mandantei, dreptul corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial - transferându-se acestora prin moştenire.
În consecinţă, Înalta Curte găseşte nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Constatând nefondate motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta D.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.M. împotriva Deciziei nr. 553A din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii C.Z.I.M. şi C.Z.G.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7518/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7514/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
