ICCJ. Decizia nr. 7544/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7544/2011
Dosar nr.6810/99/2007
Şedinţa publică din 26 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. 6810/99/2007, reclamantul A.D. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Primăria Iaşi şi Consiliul local Iaşi, solicitând instanţei, în contradictoriu cu aceştia, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 2316 din 02 august 2006 şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 460 m.p., teren situat în Iaşi, str. R.
Prin Sentinţa civilă nr. 1801 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iaşi, invocată de pârâtul Primarul municipiului Iaşi; s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A.D. - decedat şi continuată de moştenitorii acestuia A.E. şi A.L.F., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Iaşi, invocată de pârâtul Primarul municipiului Iaşi.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.D. - decedat - şi continuată de moştenitorii acestuia, A.E. şi A.L.F., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi şi Primăria municipiului Iaşi; s-a anulat Dispoziţia nr. 2316 din 2 august 2008, emisă de pârâtul Primarul municipiului Iaşi; s-a constatat că reclamantul A.D. - decedat, prin moştenitorii săi, A.E. şi A.L.F., sunt persoane îndreptăţite la restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 495 m. p., situat în Iaşi, str. R. (fosta str. M.L. în prezent, Aleea D.); s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 304,66 m.p., situat în Iaşi, str. R., identificat de punctele 7,8,9,10,11,12,7 din schiţa-anexă la expertiză, care face parte integrantă din prezenta şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 190,34 m.p., situat în Iaşi, str. R.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit expertizei topografice efectuată în cauză, suprafaţa de teren, fostă proprietate a autorilor reclamanţilor, este, fizic, de 495 m.p., din care suprafaţa de 304,66 m.p. poate fi restituită în natură, fiind teren liber de construcţii şi ocupat de spaţiu verde neamenajat.
Primarul Municipiului Iaşi, Primăria Municipiului Iaşi, prin primar, A.E. şi A.L.F. au declarat apel, considerând sentinţa tribunalului nelegală şi netemeinică.
Primarul Municipiului Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi au susţinut că, în mod greşit, s-a apreciat că moştenitorii notificatorului sunt persoane îndreptăţite la restituirea terenului, în suprafaţă de 495 m.p., deşi, cererea de restituire formulată de A.D. (defunctul) avea ca obiect suprafaţa de 460 m.p. teren.
S-a mai susţinut că soluţia este greşită în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 304,66 m.p., care este ocupat, în totalitate, de spaţiu verde neamenajat. S-a învederat că apelanţii nu au avut în vedere faptul că exproprierea s-a făcut în vederea construirii unei grădiniţe, că scopul a fost realizat, spaţiul verde fiind afectat acestei investiţii, astfel încât nu poate fi considerat excedentar.
A.L. şi A.E. au criticat sentinţa tribunalului, sub următoarele aspecte:
- în mod greşit, instanţa a respins cererea reclamanţilor de suplimentare a probatoriului, în sensul unei adrese către Primăria Iaşi, prin care să se solicite informaţii despre situaţia juridică a terenurilor învecinate, precum şi realizarea unui supliment de expertiză, prin care să se stabilească dacă terenurile învecinate sunt afectate de detalii de sistematizare sau nu;
- nu s-a stabilit de instanţă dacă există terenuri în compensare sau bunuri şi servicii care să fie acceptate de persoanele îndreptăţite;
- în mod greşit, instanţa de fond a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în baza legii speciale.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 26 iunie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în complet de divergentă, a respins apelurile formulate de Primarul Municipiului Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 1801 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a păstrat-o.
În opinia separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului formulat de Primarul Municipiului Iaşi, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva Dispoziţiei nr. 2316 din 2 august 2006.
Prin Decizia nr. 1924 din 22 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de reclamanţii A.L.F., A.E. şi pârâţii Primarul Municipiului Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi, s-a casat Decizia civilă nr. 124 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu s-a lămurit pe deplin situaţia juridică a imobilului în litigiu cu privire la evidenţele terenurilor disponibile pentru compensare şi nici nu s-a identificat exact suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură, în sensul stabilirii dacă o parte este amplasată în incinta grădiniţei.
Cu prilejul rejudecării, instanţa va trebui să pună în discuţia părţilor efectuarea unei noi expertize pentru identificarea suprafeţei de teren ce nu poate fi restituită în natură şi va verifica evidenţele privind terenurile disponibile pentru compensare.
Prin Decizia civilă nr. 173 din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de Primarul Municipiului Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 1801 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot; a respins contestaţia formulată de A.D., decedat la 27 ianuarie 2008, continuată de moştenitorii legali, A.E. şi A. L.-F., împotriva Dispoziţiei nr. 2316 din 2 august 2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, pe care a menţinut-o; a respins apelul formulat de A.E. şi A.L.-F. împotriva aceleiaşi sentinţe a Tribunalului Iaşi şi a obligate apelanţii A.E. şi A.L.-F. să plătească Biroului local de Expertize de pe lângă Tribunalul Iaşi, pentru expertul tehnic A.C., diferenţa de onorariu expert de 588 RON.
Curtea a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 2316 din 2 august 2006, Primarul, Municipiului Iaşi a dispus modificarea Dispoziţiei nr. 3939 din 16 decembrie 2005, în sensul respingerii cererii de restituire în natură către A.D. a imobilul-teren, în suprafaţă de 460 m.p., din Iaşi, str. R., motivat de faptul că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, amplasamentul fostei proprietăţi fiind ocupat de Grădiniţa nr. 18 şi de Aleea D.
Autorii reclamanţilor, S.D. şi E., au atestat dreptul de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare din 22 martie 1918.
Prin Decretul de expropriere nr. y/1962, a fost expropriată suprafaţa de 460 m.p., iar notificatorul A.D., prin notificarea din 4 iulie 2006, a solicitat restituirea în natură a imobilului teren de 460 m.p., situat în Iaşi, str. R. (fost str. M.L., actual Aleea D.).
În cauză, a fost efectuată o expertiză tehnică de cadastru-topografie, prin care s-a constatat că vechiul amplasament al soţilor S. - autorii reclamanţilor A.L.F. şi A.E., este ocupat, în prezent, în totalitate, cu detalii de sistematizare, pe acest amplasament, edificându-se construcţia Liceul D.C., Grădiniţa nr. 18, Creşa nr. 6.
Expertul a detaliat, în concluziile raportului, că întreaga suprafaţă este ocupată, în totalitate, de detalii de sistematizare, astfel: 64 m.p. - spaţiu verde în apropierea blocului s; 64 mp. - carosabilul aleii D.; 34 mp - trotuarul aleii D.; 320 mp - spaţiu verde în incinta Grădiniţei nr. 18; 9 mp. - alee betonată din incinta Grădiniţei nr. 18. Mai mult, expertul a răspuns în mod expres cu privire la cei 320 m.p. spaţiu verde, arătând că acest spaţiu se află în incinta comună a Grădiniţei nr. 18 şi a Creşei nr. 68, reprezentând un spaţiu de utilitate publică - loc de joacă pentru copiii celor două instituţii.
Este cert că terenul în litigiu a fost expropriat pentru construcţia unei grădiniţe, iar, în conformitate cu art. 11.5 din HG nr. 250/2007, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă în totalitate terenul, restituirea în natură nefiind posibilă.
Buna funcţionare a grădiniţei necesită nu numai spaţiul pentru executarea lucrărilor de întreţinere, ci şi suprafaţa ce constituie spaţiu verde, necesară programului educativ - loc de joacă pentru copii, ce răspunde unei necesităţi fireşti. Această zonă este cuprinsă în planul urbanistic al oraşului Iaşi şi, în acord cu prevederile Legii nr. 213/1998, aparţine domeniului public de interes local.
Expertul a precizat că nu există terenuri limitrofe ce pot fi oferite în compensare petenţilor, fiind afectate de detalii de sistematizare, pentru care au fost edificate imobilele de pe strada R.
În acelaşi sens, Primarul Municipiului Iaşi, prin adresa din 21 septembrie 2010, a comunicat Curţii de Apel Iaşi că municipiul Iaşi, în prezent, nu are în proprietate bunuri sau servicii şi cu atât mai puţin terenuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi care, în prezent, sunt sistematizate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii A.L.F. şi A.E., criticând-o pentru motive de nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, către o altă curte de apel, cu obligativitatea pentru instanţa de trimitere de a administra efectiv expertiza topo necesară pentru lămurirea aspectului dacă entitatea administrativ-teritorială are bunuri care ar putea fi oferite în compensare, iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii pentru cei 320 m.p.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au arătat următoarele:
Prin Decizia de casare a Înaltei Curţi, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probelor necesare pentru lămurirea în mod efectiv a posibilităţii entităţii administrative de a acorda în compensare teren.
Deşi dispoziţia de trimitere este obligatorie, în baza art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a refuzat, iniţial, să includă, în obiectivele la expertiză, şi lămurirea situaţiei terenurilor învecinate celor 304 mp, cu toate că acesta fusese motivul casării şi obiectivul ar fi trebuit stabilit chiar şi din oficiu. S-a cerut expertului doar să se verifice dacă există terenuri disponibile în lista Primăriei, deşi aspectul era deja clarificat, din primul ciclu procesual, în sensul că nu există.
După ce s-a criticat raportul de expertiză şi atitudinea expertului, s-a învederat că respingerea obiecţiunilor şi a contraexpertizei pentru cercetarea bunurilor în compensare de către instanţă nu respectă art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu s-a motivat de ce instanţa nu le poate primi.
S-a susţinut că limitarea compensărilor la lista Primăriei încalcă însăşi scopul legii de reparaţie; nu se poate considera că bunurile care pot fi oferite în compensare sunt doar acelea pe care entitatea administrativă doreşte să le ofere şi le include în tabelul pe care ea însăşi îl întocmeşte, întrucât art. 1.7. din Normele Metodologice face referire la orice bunuri sau servicii disponibile pe care entitatea le deţine.
În subsidiar, s-a motivat că suprafaţa de 320 m.p. este liberă şi neafectată de detalii de sistematizare, fiind spaţiu verde, iar diferenţele constau în faptul că primul expert considera terenul restituibil, iar cel de-al doilea afectat de detalii, deşi chestiunea dacă terenul este sau nu afectat de detalii nu mai este o problemă de expertiză, ci este o problemă de drept pe care o clarifică judecătorul, conform art. 10 alin. (4) din Legea 10, art. 10.1. şi 10.3 din Normele metodologice.
Astfel, aceste dispoziţii prevăd că detalii de sistematizare înseamnă afectarea unei utilităţi publice, amenajare destinată a deservi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, iar terenurile care nu au astfel de detalii se restituie în natură. În acest sens, numai spaţiile verzi din jurul blocurilor sunt nerestituibile, acele fâşii - contur de câţiva metri care înconjoară blocul şi care ar fi inutil şi contraproductiv de restituit, iar nu orice suprafaţă compactă şi aflată la distanţă de clădiri.
Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Susţinerea recurenţilor privind importanţa şi prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii, în raport de acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale este corectă şi ea rezultă, implicit, din ordinea în care sunt enumerate măsurile reparatorii în echivalent în cuprinsul textelor legale - art. 1 alin. (2) şi art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, dar şi explicit, din reglementarea cuprinsă în art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege.
Conform art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din interpretarea dispoziţiilor legale, rezultă că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent persoanelor îndreptăţite depinde de voinţa unităţii notificatoare şi de existenţa efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare. În acest sens, instanţa nu se poate substitui unităţii administrative-teritoriale în crearea tabelului prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau în atribuirea unor anume bunuri identificate de notificanţi.
Atribuirea unor bunuri identificate de notificanţi este posibilă numai în situaţia în care unitatea deţinătoare refuză nejustificat emiterea dispoziţie/deciziei de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de bunuri în compensare, deşi toate condiţiile erau îndeplinite: bunul este disponibil, în sensul că nici o dispoziţie legală sau situaţie faptică nu este de natură să împiedice compensarea, există o evaluare a imobilului preluat abuziv, valoarea bunului în compensare corespunde cu cea a bunului preluat de stat.
Mai mult, aplicarea măsurii compensării are drept condiţie sine qua non stabilirea regimului juridic al imobilului, regimului economic şi tehnic al acestuia.
În speţă, însă, nu se poate reţine încălcarea acestor dispoziţii care consacră prioritatea acordării unui teren în compensare, în cazul stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamanţilor, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că răspunsul la relaţiile solicitate entităţii notificate privind posibilitatea acordării de bunuri în compensare a fost negative şi că, deşi reclamanţii-apelanţi au contestat acest răspuns, nu au dovedit contrariul, respectiv existenţa unor bunuri disponibile în patrimoniul entităţii notificate.
Conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire, atunci când aceasta deţine bunuri sau servicii disponibile.
Instanţa a verificat, după casarea cu trimitere spre rejudecare, conformându-se astfel deciziei de casare, în considerarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., contrar susţinerilor recurenţilor, situaţia bunurilor disponibile la nivelul Primăriei municipiului Iaşi, solicitând, în acest sens, relaţii de la această autoritate, care a comunicat, cu adresele din 1 septembrie 2010 şi din 21 septembrie 2010, că nu dispune de rezervă de teren pentru a fi acordată în compensare.
În acelaşi sens, s-a formulat un obiectiv al raportului de expertiză dispus şi efectuat în cauză de expert A.C., care a precizat că terenurile limitrofe terenului în litigiu se află în administrarea Consiliului Local şi fac parte din detaliile de sistematizare edificate de pe strada R., astfel încât regimul juridic al bunurilor imobile solicitate în compensare a fost stabilit.
Obligaţia de a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească), părţii interesate, respectiv reclamanţilor, iar nu autorităţilor, astfel cum susţin, în mod nelegal, recurenţii. Or, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au dovedit că cele comunicate de Primărie sau stabilite de expert nu sunt reale, aspect ce ţine de modul de apreciere a probelor, sustras cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin OUG nr. 138/2000.
În consecinţă, criticile formulate cu privire la probe, respectiv raportul de expertiză şi atitudinea expertului, nu pot fi analizate, depăşind actualul cadru al art. 304 C. proc. civ., care reglementează expres şi exhaustiv motivele pentru care se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În contextul arătat, nu se poate imputa instanţei de apel că a lăsat nelămurite împrejurările de fapt relevante în stabilirea corectă a formei de reparaţie în echivalent cuvenită reclamanţilor şi că, astfel, ar fi pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Nu se poate constata nici pretinsa încălcare a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. privind nemotivarea respingerii obiecţiunilor formulate de reclamanţi în cauză sau a unei expertize contrare, câtă vreme, din conţinutul practicalei de la data de 10 decembrie 2010, rezultă motivele pentru care instanţa de apel a respins cererile apelanţilor-reclamanţi, aceştia fiind, în fapt, nemulţumiţi de răspunsul expertului, care, însă, nu poate constitui o veritabilă critică de neegalitate.
Asupra motivului de recurs vizând posibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 320 mp, pentru că aceasta este ocupată, în opinia recurentului, doar de spaţiu verde, instanţa reţine că s-a stabilit, în baza ansamblului probator administrat în cauză, că întreaga suprafaţă solicitată în cauză este ocupată, în totalitate, de detalii de sistematizare, astfel: 64 m.p. - spaţiu verde în apropierea blocului X8; 64 mp. - carosabilul aleii D.; 34 mp - trotuarul aleii D.; 320 mp - spaţiu verde în incinta Grădiniţei nr. 18; 9 mp. - alee betonată din incinta Grădiniţei nr. 18.
Mai mult, expertul a răspuns, în mod expres, cu privire la cei 320 m.p. spaţiu verde, arătând că acest spaţiu se află în incinta comună a Grădiniţei nr. 18 şi a Creşei nr. 68, reprezentând un spaţiu de utilitate publică - loc de joacă pentru elevii celor două instituţii, aceasta reprezentând, de asemenea, o situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, imposibil de reevaluat în recurs, în raport de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
Ceea ce rămâne de analizat şi reprezintă un veritabil aspect de legalitate este dacă suprafaţa de 320 mp reprezintă o suprafaţă afectată de amenajări şi dacă acestea au caracterul unor amenajări de utilitate publică, în sensul pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, ceea ce ar reprezenta un impediment la restituirea în natură, conform art. 10 alin. (2), respectiv art. 11 alin. (3) (în cazul particular al imobilelor expropriate) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, prezintă relevanţă destinaţia actuală a terenului solicitat, fapt ce rezultă din dispoziţiile pct. 10.3 din Normele metodologice. Potrivit acestora, în toate cazurile, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi, totodată, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
În acelaşi sens, sintagma "amenajări de utilitate publică", definită de dispoziţiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are în vedere acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, respectiv căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi.
Astfel, spaţiul de joacă şi spaţiul verde constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispoziţiilor legale, fiind destinate folosinţei normale a grădiniţei şi scolii cărora le sunt afectate. Faptul că, pe suprafaţa de 320 mp teren, nu există construcţii nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acestei suprafeţe reclamanţilor, câtă vreme face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunităţii.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincţia între noţiunile de teren liber şi teren liber ce poate fi restituit în natură, ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale. Or, în cauză, restituirea suprafeţei de 320 mp, situată în incinta comună a Grădiniţei nr. 18 şi a Creşei nr. 68, ar fi de natură a afecta funcţional spaţiul conceput a deservi nevoile comunităţii.
Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se reţine că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.L.F. şi A.E. împotriva Deciziei nr. 173 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.L.F. şi A.E. împotriva Deciziei nr. 173 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7547/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7543/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
