ICCJ. Decizia nr. 7577/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7577/2011
Dosar nr.4612/117/2009
Şedinţa publică din 27 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 17 august 2009, S.I., S.V. şi J.-H.M., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Regia Autonomă A.P.P.S. - să oblige pârâta la plata sumei de 680.056 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. N., înscris în CF nr. x - Cluj, precum şi a sumei de 261.413 RON, reprezentând dobânda minimă aferentă sumei anterioare, calculată conform dobânzilor medii anuale ale B.N.R., în total 941.469 RON.
În motivarea cererii, reclamanţii, au arătat că în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 au formulat notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. N., notificare respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 347 din 21 septembrie 2004.
Urmare contestării acestei dispoziţii, prin hotărâre judecătorească irevocabilă li s-a restituit în natură cota de ¾ din acest imobil, la data de 2 februarie 2009, fiind puşi în posesie.
După parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie - se mai arată - instanţele au stabilit în mod neechivoc că Decizia de respingere a notificării, emisă de pârâtă, este nelegală, aceasta fiind nevoită să se conformeze dispoziţiilor instanţei supreme (Decizia nr. 17 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) şi să emită o nouă decizie prin care să retrocedeze imobilul în natură.
Învestit în primă instanţă Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 98 din 3 februarie 2010, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 iulie 2003 - 15 august 2006.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să le plătească reclamanţilor suma de 69.414 RON cu titlu de despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că pentru perioada 1 iulie 2003 - 15 august 2006 reclamanţii nu au reuşit să facă dovada vreunei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie. Or, cum acţiunea de faţă se referă la drepturi patrimoniale, prescriptibile potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care a pricinuit-o.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în privinţa pârâtei sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea rezultă din dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., pentru perioada 15 august 2006 - ianuarie 2009, fapta ilicită a Regiei Autonome A.P.P.S. constând în deţinerea în continuare a construcţiei preluată abuziv de stat şi în exercitarea, cu privire la acest bun, a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinţei, deşi pârâta avea cunoştinţă de cererea de restituire formulată de reclamanţi, cerere întemeiată şi pe deplin dovedită.
Tot astfel, se mai reţine, pârâta a tergiversat soluţionarea cererii de restituire formulată de reclamanţi fără să prezinte justificări pertinente pentru nerezolvarea pretenţiilor acestora, lipsa soluţionării în termen legal a notificării punându-i pe aceştia în imposibilitate de a se bucura de imobilul ce le aparţine şi de fructele produse de acesta.
Prin Încheierea nr. 51/C din 5 mai 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a îndreptat erorile materiale strecurate în cuprinsul considerentelor şi a dispozitivului Sentinţei civile nr. 98 din 3 februarie 2010, în sensul că valoarea despăgubirii datorată de Regia Autonomă A.P.P.S., reclamanţilor, este de 144.150,26 RON, în loc de 69.414 RON, cum greşit s-a calculat.
Prin Decizia nr. 338/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta Regia Autonomă A.P.P.S. Bucureşti, să le plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei de 144.150,26 RON începând cu data de 3 februarie 2010 şi până la achitarea efectivă a acestei sume.
A respins, ca nefondat, apelul pârâtei Regia Autonomă A.P.P.S. Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, faţă de data introducerii acţiunii - 17 august 2009 - în mod corect prima instanţă a admis doar în parte cererea reclamanţilor, adică numai cu privire la prejudiciul creat prin lipsirea de folosinţă a imobilului în ultimii 3 ani, anteriori introducerii acţiunii, respectiv începând cu data de 15 august 2006 şi până în ianuarie 2009.
Cât priveşte dobânda, instanţa de apel a reţinut că, până la pronunţarea sentinţei, prima instanţă a inclus în suma de 144.150,26 RON şi dobânzile aferente, pe care nu le-a mai acordat însă după această dată, respectiv până la achitarea efectivă a "sultei".
Cu referire la apelul Regiei Autonome A.P.P.S., s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a acesteia în cauză, ca urmare a nesoluţionării notificării reclamanţilor care astfel, au fost nevoiţi să se adreseze instanţei de judecată, precum şi faptul de a nu fi probat apărarea potrivit căreia, sumele încasate ca urmare a închirierii imobilului în litigiu ar fi fost virate altor persoane juridice beneficiare care, de altfel, nu au fost chemate în garanţie.
În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamanţii, cât şi pârâta Regia Autonomă A.P.P.S.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii critică Decizia dată în apel arătând că instanţa a dat o interpretare greşită prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, apreciind ca fiind prescris dreptul la acţiune pentru perioada 1 iulie 2003 - 15 august 2006, deşi au făcut dovada întreruperii prescripţiei prin introducerea, la data de 15 noiembrie 2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti a acţiunii prin care au contestat Decizia de respingere a cererii de restituire formulată pe calea notificării.
Or, se arată, această acţiune viza în mod direct chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, cu toate atributele sale, neobservându-se că prin Sentinţa civilă nr. 194/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins capătul de cerere vizând plata sumelor încasate de pârâtă, din închirierea imobilului, de către terţi.
Tot astfel, se mai arată, în mod greşit au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, în condiţiile în care refuzul părţii adverse de a-şi însuşi această probă s-a produs abia la momentul dezbaterii fondului cauzei.
În recursul său, întemeiat de asemenea, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Regia Autonomă A.P.P.S., critică Decizia din apel, după cum urmează:
- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la timbraj, reţinându-se greşit aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Astfel, invocarea ca temei al cererii a dispoziţiilor art. 480 C. civ., exclude aplicarea art. 50 al Legii nr. 10/2001.
- s-a apreciat greşit asupra calităţii sale procesuale pasive, deşi a făcut dovada că are doar un drept de administrare asupra imobilelor, potrivit art. 1 al HG nr. 60/2005, iar potrivit art. 16 al Legii nr. 213/1998, avea dreptul să păstreze doar o cotă parte de 20 - 50% din chiria încasată.
- s-a reţinut greşit aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.
Pentru a se putea vorbi de o faptă ilicită, trebuie să se facă dovada încălcării unui drept subiectiv care nu putea lua naştere decât la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a imobilului, respectiv la 14 noiembrie 2008, data pronunţării Deciziei nr. 7031 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deci, abia de la acea dată, în cazul refuzului său de a pune pe reclamanţi în posesie, s-ar fi putut vorbi de rea-credinţă şi deci, de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
- cu privire la prejudicii, nu s-a ţinut cont de condiţiile cerute de lege pentru a se putea obţine repararea acestuia respectiv caracterul cert şi condiţia ca acesta să nu fi fost încă reparat.
Astfel, la baza stabilirii cuantumului pretenţiilor nu a stat un raport de expertiză contabilă ci un raport de expertiză tehnică evaluatorie care nu a avut în vedere dovezi clare ale ocupării imobilului în perioada de referinţă.
- aprecieri greşite s-au făcut şi în legătură cu fapta ilicită, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, putând fi opusă de către proprietarul unui bun doar împotriva celui care-l deţine fără un titlu constituit, în condiţiile legii.
Cât priveşte, durata soluţionării notificării, aceasta nu-i poate fi imputată pârâtei, în condiţiile în care notificatorii nu au înţeles să depună în timp util întreaga documentaţie, prin care să facă dovada temeiniciei dreptului lor.
Tot astfel, este greşită şi constatarea instanţei cu privire la utilizarea căilor de atac de către pârâtă, sub aspectul dreptului de liber acces la justiţie. S-a apreciat practic ca faptă ilicită, exercitarea căilor de atac împotriva Sentinţei civile nr. 194 din 7 martie 2005 a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Or, arată recurenta, aceasta era o obligaţie ce îi era impusă prin lege şi care exclude caracterul ilicit.
- cuantumul pretenţiilor a fost calculat greşit, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor OG nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.
Astfel, s-a reţinut eronat obligaţia de a plăti reclamanţilor "dobânda legală aferentă sumei de 144.150,26 RON" din moment ce această sumă cuprinde şi dobânda legală, debitul principal reţinut de instanţa de fond fiind de 128.455,71 RON.
Ca atare, dobânda legală trebuia reţinută ca fiind aferentă acestei din urmă sume.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed.
Demersul judiciar al reclamanţilor - având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 1 iulie 2003 - 31 ianuarie 2009 - a fost iniţiat la 17 august 2009, fiind supus (avându-se în vedere caracterul său personal) termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Ca atare, în mod corect instanţele au luat în calcul doar prejudiciul creat urmare privării reclamanţilor de folosinţa imobilului, în ultimii 3 ani, anteriori introducerii acţiunii.
Este corectă şi aprecierea celor două instanţe asupra faptului că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât textul are în vedere doar întreruperea prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, având acelaşi obiect.
Or, obiectul cauzei înregistrate sub nr. 2785/2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia III-a civilă, în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 194 din 7 martie 2005, l-a constituit contestaţia formulată de cei în cauză împotriva Deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de Regia Autonomă A.P.P.S., iar nu obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
Tot astfel, împrejurarea că în acel litigiu reclamanţii au formulat o cerere accesorie vizând obligarea Guvernului României de a le achita sumele încasate din închirierea imobilului către terţi, cerere respinsă ca inadmisibilă este lipsită de relevanţă în contextul prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 conform cărora prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat.
În considerarea principiului nemijlocirii, ce guvernează regimul probelor în dreptul nostru procesual civil, nu poate fi privită ca fondată nici critica vizând neînsuşirea de către instanţă a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de ing. V.D., depus în apel prin intermediul căruia reclamanţii, au încercat să-şi majoreze pretenţiile (chiar pentru perioada luată în calcul de instanţă respectiv 15 august 2006 - 31 ianuarie 2009) la suma de 338.589 RON, cu o dobândă medie anuală de 10,49 %, în contra dispoziţiilor art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ.
Cât priveşte refuzul manifest al pârâtei de a-şi însuşi acest raport de expertiză extrajudiciară, se reţine că această lucrare a fost realizată după pronunţarea instanţei de fond, cu privire la perioada pentru care reclamanţii pot formula pretenţii în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului, neputându-se imputa pârâtei refuzul de a-şi însuşi acest raport, la care nu a fost parte şi cu ale cărui concluzii nu era de acord.
Nici criticile formulate de pârâtă împotriva deciziei atacate, nu pot fi privite ca fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie … legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, de aceeaşi scutire beneficiază şi chiriaşii în cererile vizând restituirea preţului actualizat plătit, ca urmare a desfiinţării, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Corelativ, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 dispune că sunt scutite de taxa judiciară de timbru, cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii sau incidente.
Aşa cum corect s-a reţinut, alături de dispoziţie şi posesie, folosinţa este unul din atributele dreptului de proprietate, fără de care acesta nu poate fi exercitat pe deplin.
Or, plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului o constituie chiar obiectul demersului judiciar, în legătură cu care s-a apreciat corect că este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
Corectă este şi aprecierea instanţei asupra calităţii procesuale pasive a recurentei Regia Autonomă A.P.P.S.
Astfel, Regia Autonomă A.P.P.S., în calitate de unitate deţinătoare, a fost învestită cu soluţionarea notificării formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi este emitenta Deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004, contestată în Dosarul nr. 2785/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi anulată prin Sentinţa nr. 194 din 7 martie 2005 a aceleiaşi instanţe care, a obligat-o pe pârâta din prezenta cauză să restituie reclamanţilor cota de ¾ din imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.
Tot astfel, pârâta-recurentă, în calitate de locator, a închiriat imobilul proprietatea reclamanţilor unor diferite persoane juridice, refuzând restituirea în natură a nemişcătorului până la pronunţarea în cauză a unei hotărâri irevocabile.
De altfel, este de observat că, chiar dacă această critică a fost formulată şi în apel, în faţa instanţei de fond însă pârâta nu a înţeles să invoce lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Or, realizând controlul judiciar asupra hotărârii dată de tribunal, instanţa de apel nu putea avea în vedere alte date ale cauzei, decât cele care au format obiectul primei judecăţi, conform regulii tantum devolutum quantum judicatum.
Prin hotărârile date în cauză, instanţele au apreciat judicios asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind întrunite exigenţele art. 998 - 999 C. civ. anterior cu privire la existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între acestea, precum şi a vinovăţiei pârâtei în producerea prejudiciului.
Astfel, pârâta i-a lipsit pe reclamanţi de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă asupra imobilului, ca atribut esenţial al dreptului de proprietate, până la data de 2 februarie 2009 când prin procesul verbal, aceştia au fost puşi efectiv în posesie.
Tot astfel, nu a fost respectat de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării (pârâta în cauză) nici termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care aceasta era obligată să se pronunţe prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată ceea ce în practica constantă a instanţelor a fost calificată ca un refuz de restituire.
Cât priveşte fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanţa de control judiciar a reţinut corect că, aceasta a constat în deţinerea nelegală a imobilului preluat abuziv de stat şi refuzul restituirii acestuia în procedura necontencioasă, obligându-i astfel pe reclamanţi la parcurgerea unei proceduri judiciare anevoioase, urmare căreia imobilul le-a fost predat efectiv abia în anul 2009.
Din probele administrate, rezultă că reclamanţii au ataşat notificării suficiente acte în baza cărora pârâta ar fi putut să se pronunţe, în termenul definit prin lege, printr-o decizie sau dispoziţie motivată. De altfel, orice lipsuri ale setului de acte doveditoare, ataşat notificării, puteau fi rezolvate în faza administrativă şi solicitate persoanelor îndreptăţite, neproducându-se însă nicio probă în sensul că ar fi existat vreo corespondenţă în acest sens, între părţile raportului juridic creat urmare declanşării procedurii administrative prevăzută de lege.
Exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, de către recurenta pârâtă, împotriva hotărârilor date în soluţionarea contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi într-adevăr apreciată ca o componentă a "faptei ilicite" cauzatoare de prejudiciu, referirea pe care instanţa de apel a făcut-o la acest exerciţiu procedural, având ca scop doar de a conduce la concluzia amânării restituirii imobilului către reclamanţi, ca urmare a nesoluţionării cererii de retrocedare în procedura necontencioasă.
Se constată că în mod corect a fost stabilită şi întinderea prejudiciului, fiind reţinută judicios atitudinea refractară a pârâtei care, a refuzat să facă dovada situaţiei juridice a spaţiilor în litigiu în perioada de referinţă (15 august 2006 - 31 ianuarie 2009) respectiv dacă acestea erau închiriate sau libere, în ultima ipoteză, neputându-se prevala de propria sa culpă de a nu le fi predat reclamanţilor, în condiţiile în care la acea dată era deja pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se dispunea asupra restituirii în natură a nemişcătorului.
Cât priveşte dobânzile legale, acestea au fost incluse de prima instanţă în suma de 144.150,26 RON, fiind omis însă a fi acordate şi pentru perioada ulterioară datei pronunţării sentinţei.
Ca atare, în mod corect, pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 3 februarie 2010 (când s-a dat hotărârea în primă instanţă) şi până la data achitării efective a despăgubirilor, neputându-se vorbi de o "dobândă la dobândă".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.I., S.V. şi J.-H.M. şi pârâta Regia Autonomă A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 338/A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7580/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7564/2011. Civil → |
|---|
