ICCJ. Decizia nr. 7605/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7605/2011
Dosar nr.5622/108/2009
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 217 din 31 martie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de pârâtă şi în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta O.M. împotriva pârâtului I. SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22 octombrie 2010, reclamanta O.M. a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA Arad, solicitând instanţei restituirea în natură a suprafeţei de teren înscris în C.F. nr. X Arad, ce vine din C.F. nr. Y Arad, conform schiţei releveu a terenului liber, nefolosit, abandonat.
În motivarea în fapt, a susţinut că imobilul a cărui restituire se solicită era proprietatea antecesorului său C.E., iar potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a formulat cererea cu nr. 205/2002, însă situaţia nu s-a rezolvat nici în acest moment. Ţinând seama de faptul că cei care au fost deposedaţi în mod abuziv, fără vreun titlu legal, nu şi-au pierdut calitatea de proprietari, şi că, nici cel care a preluat proprietatea fără niciun titlu nu era în măsură să vândă sau să transmită terenul unor terţe persoane, în speţă SC I. SA, reclamanta apreciază că este îndreptăţită la restituirea terenului în natură.
În drept, a invocat disp. art. 480 şi urm. C. proc. civ. şi art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
În dovedirea susţinerilor, a depus la dosar extras C.F. nr. Y Arad, certificat de moştenitor, expertiză tehnică.
Prin întâmpinare, intimata SC I. SA a solicitat anularea acţiunii ca netimbrată ori respingerea ei ca inadmisibilă.
A invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, excepţia prescripţiei dreptului de a cere restituirea în natură, excepţia autorităţii de lucru judecat privind constatarea nulităţii titlului de proprietate asupra imobilului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat a se constata preferinţa titlului ei de proprietate, buna ei credinţă la dobândirea imobilului, posesia caracterizată în detrimentul titlului reclamantei şi lipsa posesiei acesteia, în condiţiile în care printr-o sentinţă irevocabilă a fost respinsă cererea care tindea la anularea titlului, solicitând astfel respingerea cererii reclamantei.
Analizând cu prioritate excepţia de inadmisibilitate invocată în apărare, în raport de exigenţele art. 137 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că excepţia este fondată pentru următoarele considerente.
Reclamanta a solicitat prin prezenta cerere în revendicare, formulată în baza dreptului comun, restituirea în natură a imobilului teren înscris în C.F. nr. X Arad, nefolosit şi abandonat.
Cererea a fost îndreptată împotriva actualului deţinător SC I. SA.
Între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi teren, a mai existat un litigiu declanşat în baza Legii nr. 10/2001, finalizat iniţial prin Sentinţa civilă nr. 211 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Arad pronunţată în Dosar nr. 4095/2002. În acel proces, acţiunea fiind promovată de către T.G.K.S. şi continuată de reclamanta de astăzi O.M.
Prin sentinţa sus-menţionată, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâţilor I. SA şi APAPS Bucureşti. Prin Decizia civilă nr. 157 din 3 noiembrie 2003, pronunţată în Dosar nr. 4650/C/2003, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanta O.M. împotriva acestei sentinţe.
Ulterior, recursul declarat de reclamanta O.M., a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2642 din 10 martie 2006, pronunţată în Dosar nr. 20.945/1/2003. În considerentele acestei din urmă decizii, prin care a fost evaluat fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea SC I. SA, privatizată în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare şi câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acestor acte juridice, în mod corect s-a reţinut imposibilitatea de restituire în natură a imobilului revendicat.
Acestea fiind antecedentele, şi constatând că în prezentul proces, formulat de această dată pe calea dreptului comun, reclamanta O.M. formulează acelaşi petit, respectiv restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. X Arad, tribunalul a apreciat pe deplin aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu pentru instanţele naţionale, că în ce priveşte concursul dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Dispozitivul acestei decizii este însă completat sub aspectul înţelesului şi întinderii de considerentele instanţei supreme, conform cărora se concluzionează că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ." iar pe de altă parte că, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului".
Prin Decizia nr. 295 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, curtea a constatat - contrar susţinerilor recurentei - că Tribunalul Arad a luat în discuţie excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe invocată de reclamantă (care ea însăşi investise tribunalul iar nu judecătoria cu soluţionarea acţiunii) şi a respins-o prin încheierea de şedinţă din data de 17 martie 2010 considerând că este atrasă în cauză competenţa de primă instanţă a tribunalului faţă de valoarea imobilului revendicat care era la data introducerii acţiunii (22 octombrie 2009) superioară sumei de 500.000 RON la care se referă art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în concret, de 853.979,62 RON.
Această valoare a fost stabilită de un grup de experţi evaluatori la data de 8 iulie 2009, cu luarea în considerare a valorii de circulaţie a imobilului de la acel moment ţinând cont de faptul că terenul revendicat nu era viran ci ocupat de construcţiile aparţinând societăţii pârâte, pe aproape întreaga sa suprafaţă.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora valoarea imobilului la momentul introducerii acţiunii la Tribunalul Arad era de doar 36.000 dolari SUA - sau 115.200 RON - nu a fost dovedită, valoarea de reper de 30 dolari/mp fiind nerelevantă câtă vreme s-a bazat pe un raport de expertiză întocmit cu mai mult de şase ani şi jumătate înaintea introducerii acţiunii, dată de la care preţul de circulaţie al imobilelor este de notorietate că a suferit majorări constante.
Pentru aceste motive a constatat că prin respingerea excepţiei de necompetenţă materială după valoare a tribunalului, această instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii la acţiunea reclamantei, din care cauză critica sentinţei sub acest aspect s-a reţinut a nu fi fondată.
Neîntemeiată s-a reţinut a fi şi critica privind reţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sale de drept comun.
Probele cu înscrisuri de la dosar demonstrează că revendicarea imobilului în litigiu a fost deja valorificată de aceeaşi reclamantă împotriva aceleiaşi pârâte, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în baza legii speciale de reparaţie în materie - Legea nr. 10/2001 - ocazie cu care prin Sentinţa civilă nr. 211 din 24 martie 2003 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă la 3 noiembrie 2003 şi irevocabilă la 11 martie 2006 prin respingerea apelului şi, respectiv a recursului, s-a respins cererea de restituire în natură a aceluiaşi imobil.
Acţiunii în revendicare de faţă i se opune deci excepţia autorităţii de lucru judecat, în cauză fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză juridică fiind indiferent faptul că în fundamentarea scopului acţiunii reclamanta a înţeles să invoce şi alte argumente de fapt (cum ar fi şi aceea că după rămânerea irevocabilă a hotărârii menţionate societatea pârâtă SC I. SA a intrat sub incidenţa procedurii falimentului).
Pe de altă parte, în mod corect instanţa de fond a considerat că chiar şi în ipoteza în care acţiunii nu-i poate fi opusă această excepţie, acţiunea este inadmisibilă în condiţiile dreptului comun potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii în materie.
Această decizie face inadmisibilă acţiunea de drept comun nu numai pentru faptul că există o lege specială de reparare care trebuie urmată (lucru care în cauză s-a şi făcut însă cu o rezolvare care nu a dat satisfacţie reclamantei) ci şi pentru faptul că succesul acestei acţiuni ar fi fost garantat doar dacă bunul revendicat nu ar fi fost înstrăinat sau dacă titlul terţului dobânditor ar fi fost anulat.
Niciuna din aceste două ipoteze nu se confirmă în cauză având în vedere faptul că imobilul solicitat a fost legal înstrăinat în cadrul procedurii de privatizare iar titlul dobânditorului SC I. SA a fost irevocabil confirmat de instanţe prin respingerea acţiunii în anularea lui pe care reclamanta i-a intentat-o (dovadă în acest sens fiind Sentinţa civilă nr. 295 din 20 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4586 din 16 aprilie 2008 a secţiei corespondente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că judecata pricinii s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă materială, imperative, întrucât în raport de valoarea bunului revendicat, liber de construcţii, care se situează sub pragul de 500.000 RON, competenţa aparţinea judecătoriei, iar nu tribunalului cum greşit a decis curtea de apel.
Pe fondul pricinii a învederat că în prezent societatea pârâtă este dizolvată, astfel încât nu are nici calitate procesuală pasivă şi este nedrept ca suprafaţa de teren solicitată care este liberă să fie valorificată în procedura lichidării acestei societăţi, iar proprietarii săi să aştepte acordarea titlurilor de despăgubire.
Recursul nu este fondat.
În condiţiile în care reclamanta nu a indicat valoarea bunului pretins în prezenta procedură, declanşată la data de 22 octombrie 2009, dar a anexat un raport de evaluare întocmit în pricina purtată anterior între aceleaşi părţi, întocmit cu mult timp înainte, 28 ianuarie 2003, pârâta indicând valoarea bunului la epoca revendicării - 8 iulie 2009 ca fiind de 853.979,62 RON, valoare necontestată, se reţine că legal, cu respectarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecata cauzei s-a făcut în primă instanţă de tribunal, instanţa competentă material în soluţionarea cauzelor cu o valoare mai mare de 500.000 RON.
Cât priveşte critica privind admisibilitatea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, se reţin următoarele:
În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoane interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.
Prin urmare, instanţa supremă reţine în acelaşi sens ca şi instanţele anterioare că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept, „specialia generalibus derogant" şi a regulii „electa una via".
În acest sens este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."
Prin urmare, instanţa supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracţie de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.
Închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, dar solicitarea i-a fost respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care au urmat şi beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi stabilităţii raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel şi Niculina contra României - 2009 ş.a.).
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, recurenta reclamantă a urmat şi epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin contestarea dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă şi concretă, în cazul recurentei reclamante, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracţie de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008).
Nu are nicio relevanţă, în raport de obiectul pricinii de faţă, revendicare imobil, împrejurarea că bunul este liber şi deci apt a fi restituit, chestiune relevantă exclusiv în procedura legii speciale de care reclamanta a şi uzat şi nu în aceea de drept comun, dedusă judecăţii.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva Deciziei nr. 295 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7606/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7604/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
